Cochilia- Ediția a doua, revizuită după 30 de ani (44)  

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz –Cochilia, Ediția a doua, revizuită după treizeci de ani, apărută la Editura Limes în 2020

9. NIKY ÎN APEX (VĂZUT DE AFARĂ)

Ceea ce se întâmplă în interiorul cochiliei nu poate fi văzut de afară. Și, totuși, dinăuntru răzbate un zgomot, un șuierat, „zgomotul mării“.

După ce timp de ani de zile, românii nu mai priviseră la televizor decât peste gard, adică emisiunile țărilor vecine recepționabile într-un loc sau altul, construindu-și pentru aceasta antenele cele mai sofisticate, odată cu evenimentele din decembrie ’89, toată lumea urmărea emisiunile naționale. La orele telejurnalelor, cele mai multe gospodine, pensionare sau vajnici tați de familie întrerupeau cu punctualitate ori ce activitate pentru a se instala în fața micului ecran. Politicul intrase în viața oamenilor, dar biografia Doctorului nu mai reflecta, asemenea celei a semenilor săi, realitatea socială cotidiană. Aceasta o constituia primul semn distinctiv: de când demisionase din importantele sale funcții, Diamant devenise imun la orice știre de afară. O vreme, cât se mai zbătuse să afle amănunte legate de dispariția lui Doru, mai existase un fir ce-1 lega de evenimentele din jur. Pe urmă, n-a mai fost nici acesta. Rar, tot mai rar, când îl suna Laura, o întreba în mod stereotip dacă n-au apărut elemente noi în privința soțului ei. Informația era solicitată pe tonul lui „Ce mai faci?“, o simplă întrebare retorică. „How do you do?“ „How do you do?“.

Doctorul nu părea câtuși de puțin interesat de guvern, de partide, de greve sau de situația internațională. Bolnavii și, mai ales, rudele cu care venea în contact, se dezobișnuiseră de mult să comenteze cu el evenimentele zilei, așa cum o făceau cu oricine altcineva. Diamant asculta politicos, dădea din cap, însă era evident că nu-1 interesează și că nici nu depune vreun efort spre a fi cât de cât la curent în legătură cu cele ce se întâmplau în lume sau în țară. Odată, un copil se amuzase pe seama neștiinței lui și-i povestise că începuse un război între două orașe din țară, că se decretase mobilizarea generală și că aviația bombarda de zor. Doctorul îl crezuse. Aflându-se incidentul, părinții ștrengarului se grăbiră să vină să-și ceară scuze pentru bancul total deplasat al fiului lor. Diamant le explică, netulburat, că tot ceea ce insinuase băiatul era la fel de plauzabil ca orice altă veste. Copiii se inspiră întotdeauna din jocurile adulților. Diversiunile interetnice din lume i-au dat ideea. Puștiul nici n-a mințit prea tare. Nu, Diamant nu se simțea câtuși de puțin lezat și nu se considera tras pe sfoară, viața ne oferă nenumărate întâmplări, ar fi caraghios să ne simțim jigniți doar fiindcă unele dintre ele se desfășoară aievea și altele nu.

Ce să-i mai spui? Cel mult, vechii locuitori ai Pietrei Arse stabiliră un tabu nerostit de a nu-1 mai pune pe Doctor în fața unor asemenea farse, tabu respectat apoi fără excepție.

Nici nervos nu mai era Diamant. Dispărându-i reperele obișnuite și el nemaifuncționând decât după automatismele impuse de vechea-i punctualitate, nu mai avea pentru ce se grăbi, pentru ce să fie nerăbdător, pentru ce să intre în panică. În legătură cu timpul, mirările sale erau dezarmante, totul reducându-se la simplul orar al circumscripției sanitare de la Lunca Mare și, mai târziu, la obligațiile lui de medic de casă al majorității vechilor și noilor locuitori ai Pietrei Arse. Alte jaloane nu mai existau. Noaptea, când era întâlnit întâmplător de cineva, era la fel de proaspăt ras, la fel de politicos, la fel de dispus de a-și lansa veșnicele întrebări protocolare.

Era, oare, și Niky frământat de nostalgia vechilor automatisme, cele ce aparținuseră celei mai mari părți a vieții SALE, la fel cum și restul populației nu putea concepe prăbușirea vechilor repere ale vieții EI? Transformările în oameni erau lente pentru că noile stereotipii erau obligate să le anuleze pe cele vechi. Chiar și marile suferințe își au algoritmii lor și eliminarea din viață a unor ani întregi doare. Iar eliminarea obișnuinței este pur și simplu cumplită. Niky? Niky se afunda în apex.

Și, totuși, nici vechile cunoștințe, cele ce-l știau încă din perioada de prezumtiv viitor ministru, nici noii mutați în Piatra Arsă nu-1 considerau o ciudățenie, un rătăcit din alte lumi, un senil înainte de vreme. Doctorul impunea în continuare, atât prin ținută, cât, mai ales, prin seninătatea-i extraordinară. Diamant era un înțelept, un medic foarte bun, însă un om care, cu toată politețea-i desăvârșită, nu putea fi deranjat oricând și oricum. O întâmplare avea să-i sporească faima: Piatra Arsă, fosta localitate patriarhală, devenise, și ea ținta unor bande de hoți și fuseseră semnalate chiar și două tâlhării. Casa Colțea, cu faima ei de legendă, chiar dacă inaccesibilă din stradă, tentase o bandă de tineri infractori. Într-o noapte, când Doctorul hoinărea, ca de obicei, cine știe pe unde, însoțit de Robert și, la oarecare distanță de fiara geloasă și de ceilalți câini, hoții pătrunseseră înarmați în grădină și de acolo în clădire. Domnișoara dormea profund sub efectul numeroaselor medicamente și intrușii, neputându-se hotărî ce să ducă din aglomerația aceea de obiecte, încercară să o trezească spre a o obliga să le spună unde se află banii și bijuteriile. Dar femeia nu era capabilă să le răspundă. Au lovit-o degeaba și au amenințat-o fără nici un efect. Ar fi fost capabili s-o și omoare, însă apăru medicul. Câinii lătrau îngrozitor, dar stăpânul îi potoli și intră singur în mijlocul oaspeților nepoftiți. Cei ce au fost gata s-o desfigureze pe Domnișoara nu îndrăzniră să i se împotrivească lui Niky. Stătură mai multă vreme pașnic de vorbă, apoi gazda trebui să-i conducă până la poartă pentru a-i feri de câini. Întreaga bandă fu prinsă asupra faptului câteva săptămâni mai târziu, când atacase una dintre noile vile din localitate și cu prilejul acela ieși la iveală și povestea întâmplată în Casa Colțea. Nu, Doctorul nu era un fitecine, el impunea oricui, chiar și celor mai decăzute haimanale.

Acesta era un Diamant. Dar mai erau și alți nenumărați Doctori Diamant sălășuind în aceeași persoană. De multe ori avea impresia că diferitele ipostaze nu se puteau alătura unele altora. De departe, din miezul cochiliei, chipul personajului reverbera prin imagini tot mai neclare și era nevoie de ajutorul imaginației și al amintirilor (atâtea câte mai existau) spre a putea reconstitui acceptabil modelul.

Și asta în perioada cât Doctorul mai era accesibil, cât te mai puteai opri cu el pe stradă spre a schimba o vorbă – ca între vecini sau vechi cunoștințe – cât încă nu refuza să rămână la o farfurie de supă sau la o friptură și, mai ales, cât era oricând pregătit de a da asistență unui bolnav. Cât s-a mai perpetuat imaginea sa atât de idilică. Cât să fi durat perioada aceea? Doi ani? Trei ani? Viața țării trăia un timp plin de evenimente, viața lumii de asemenea, cine să măsoare duratele itinerariului ultimei spirale vizibile a cochiliei în care era pe punctul de a dispare Diamant? Până să piară cu desăvârșire din câmpul lor vizual, oamenii se comportară firesc cu el, mai existaseră chiar și câteva tentative timide din partea unor vecine de a-1 însura, mai era poftit la o sărbătoare de mai multe familii deodată și el mai onora fiecare invitație, elegant, zâmbind și aducând cu el câte o atenție, rămânând puțin în fiecare loc, scuzându-se, plecând. Unii își mai aminteau că Doctorul mai spunea câteodată și anecdote subțiri, mai explica un fenomen științific sau mai făcea aluzie la o carte (abținându-se întotdeauna doar de la realitatea imediată). Chiar și la zenit, Doctorul se dovedea o persoană distinsă, cineva deasupra oricăror bârfe, păstrătorul tainelor unui trecut plin de întâmplări fabuloase. Mitul acestei biografii îi pășea înainte oriunde mergea. Chiar și cei ce nu l-au cunoscut în perioada lui ,,de glorie” erau foarte repede puși în temă cu celebritatea personajului. Tabloul idilic mai era șters cu grijă de praf.

De altfel, un ultim eveniment, ca o tresărire din urmă a unei veri care se stinge, făcu faima doctorului Diamant să mai strălucească o dată. Omul mai era medic de circumscripție la Lunca Mare, umblând totodată cu nădejde pe la toți bolnavii din Piatra Arsă și din celelalte sate aparținătoare dispensarului. Făcea de cele mai multe ori drumul pe jos, indiferent la anotimp sau oră din zi. Doctorul atât de punctual, neacceptând niciodată nici un bacșiș în afara – câteodată – a unei mese calde sau a unui pachețel de mâncare pentru Domnișoara, nu era niciodată deranjat pentru fleacuri. El era o figură însemnată, practic nici n-aveai cum să-l răsplătești, chiar dacă o vreme l-au mai amăgit cu o carte sau cu un album de artă, cumpărând toți sătenii pe rupte asemenea lucruri, mai ales de când s-au scumpit considerabil și reprezentau ceva și ca efort material, le cumpărau să le aibă la nevoie, pentru când ar veni și la ei Doctorul. Numai că Diamant începu, cât se poate de politicos, să refuze și asemenea atenții.

„Nu vă mai cheltuiți banii pe astfel de lucruri. Eu locuiesc într-o casă burdușită cu cărți. Credeți că am apucat să răsfoiesc măcar o jumătate din mulțimea aceea de volume?“

Bineînțeles că a citit, comentau oamenii, bineînțeles că a parcurs fiecare filă. Atât el cât și Domnișoara. Există vreun subiect pe care să nu ți-1 poată explica Doctorul? Nu din evenimentele astea noi și trecătoare, lucruri fără nici o importanță pentru el, însă marile subiecte, marile cărți, marile fenomene n-aveau nici o taină pentru dânsul. Cum să nu fi citit omul acela totul? Și, pe urmă, de ce să se fi retras din toate funcțiile spre a se înhăma la o circă nenorocită, dacă nu pentru a studia în continuare și pentru a avea timp să ofere lumii invențiile atât de așteptate de toți.

Și, iată, una dintre aceste ,.invenții” ieși la suprafață: în regiune apăru o epidemie cumplită, o gripă cum n-a mai fost niciodată: debuta ca orice răceală, apoi bolnavii intrau în frecvente stări de leșin, din unele nu se mai trezeau. Mureau copii și bătrâni, dar mureau și oameni în toată puterea. Evoluția bolii se dovedi imprevizibilă, era vorba despre un virus încă necunoscut, molima făcuse victime și în alte țări și nu dispărea decât pentru a apărea altundeva, la sute sau la mii de kilometri distanță. Alerta provocă medicina să reacționeze prompt, însă leacurile recomandate aveau câteodată efect, altă dată nu. Medicina făcea și ea ce putea. Medicina bâjbâia. Dar, încetul cu încetul, simptomele au început să fie clasificate și, printre altele, s-a stabilit un punct critic ce permitea o prognoză sigură: dacă în acel punct critic scădea temperatura, bolnavul murea, dacă febra creștea boala se vindeca fără urme. Momentul fu botezat „Faza D“ și a putut fi depistat la fiecare caz, chiar dacă era vorba despre o îmbolnăvire ușoară. Aceasta era o cucerire. S-au organizat repede cursuri rapide pe tot sistemul medical pentru ca măcar „Faza D” să fie recunoscută, întrucât, de pildă, până la elucidarea ei, s-au folosit în mod frecvent medicamente în scopul scăderii temperaturii, lucru atât de contraindicat și, de cele mai multe ori, cu efecte tragice. Fapt acceptat deja de toată lumea, indicații dându-se și populației prin mass-media.

În perioada aceea, Doctorul a cutreierat ținutul fără odihnă, îngăduindu-și să revină la Casa Colțea doar pentru a le da de mâncare Domnișoarei și câinilor și pentru a-și face toaleta, el, în ciuda oboselii evidente, rămânând la fel de proaspăt ras și curat îmbrăcat, mirosind la fel de plăcut ca întotdeauna. Acum îl chemau toți oamenii deoarece – chiar dacă erau încercați de o boală încă fără leac – Doctorul era singura ființă umană în care se mai putea pune o speranță. Și oamenii aveau intr-adevăr nevoie, în primul rând, de o speranță. Și de o minune. Și – iată! – minunea a venit! Chemat la un copil care tocmai trecuse prin „Faza D“ și la care temperatura scăzuse brusc, părinții intraseră în disperare, știind că acesta este semnul sigur al morții. Degeaba îi aplicau băiatului încontinuu termometrul, implorând mercurul să urce, corpul, care cu abia câteva zeci de minute înainte mai ardea, devenise rece. Sosi și clipa când păru că bolnavul murise. Diamant, rătăcind de la o casă la alta, dintr-un sat într-altul, sosi când rudele și vecinii constatară decesul. Doctorul palpă trupul, apoi îi dădu pe toți afară din încăpere. Peste alte câteva minute, copilul ardea din nou în febră. Diamant salvase bolnavul din moarte.

Întâmplarea avusese efectul exploziei unei bombe. Sute de mașini apărură la Piatra Arsă și de peste tot sosiră oameni disperați, implorîndu-1 pe medicul minune să vină și la căpătâiul altor și altor contaminați aflați în preajma „Fazei D“, în timpul ei sau chiar după. S-au semnalat cazuri – și nu puține – când familiile refuzau să-și înmormânteze morții până nu vor fi vizitate de către doctorul Diamant.

Odată cu fluxul de aparținători, se iviră și ziariștii, mai ales că se spunea că Doctorul ar mai fi readus din morți încă două cazuri, încă zece, încă o sută. Iar în urma presei, sosi și o comisie a Ministerului Sănătății. Se făcu o anchetă de conveniență. Diamant fu filmat de mai multe ori de televiziune, dădu și un interviu, apoi avu loc pe un alt program o masă rotundă în legătură cu tratamentul său, intervențiile fiind mai degrabă ipotetice, nici un specialist neștiind exact „cum face“ și „ce face“ celebritatea zilei.

Fusese într-adevăr ultima izbucnire a flăcării. Epidemia dispăru la fel de repede pe cum a apărut. De la o zi la alta nu s-au mai semnalat cazuri noi. O vreme, e drept, a mai domnit o confuzie între anumite forme de gripă și crunta maladie, Doctorul mai fu chemat la căpătâiul unor bolnavi cu febră mare, cărora rudele refuzau să le administreze medicamentele prescrise de frica „Fazei D“. Pe urmă, episodul acesta trecu în istorie. Molima dispăruse cu totul. Nenumărați suferinzi continuară, un timp, să vină la Diamant. Dar el nu mai săvârșea minuni, cel mult realiză tratamente pilduitoare. Însă pentru așa ceva existau medici și la oraș. Poate nu toți la fel de buni, dar mai la îndemână. Mai ales că doctorul Diamant nu se implica și în alte domenii decât în medicina generalistă și în endocrinologie, nici nu avea la dispoziție aparatura necesară, te trimitea la specialiști, te trimitea la analize, avea nevoie de tehnica inexistentă în Lunca Mare. Pelerinajul se mai rări. Tot mai puțin mai erau văzute mașini din județele vecine, deși oameni disperați s-au mai găsit și peste ani și ani, căutându-i amintirea faimei.

Apoi au urmat evenimentele din Africa, gravele probleme ecologice, nesfârșitele diversiuni interetnice, conflictele între geneticieni și antigeneticieni, realitatea cosmică.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.