A treia zi (3)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz A treia zi apărută la Editura Eminescu în 1980.

Părăsind cafeneaua, Rusan se grăbi, cu treburi foarte importante, vizavi, la Dacia. Restaurantul era gol și câteva mese stăteau date la o parte, astfel încât într-o parte a sălii se formase un spațiu liber. Lângă un perete fuseseră unite mai multe mese sub o pânză lungă pentru invitații care vor prinzi acolo după festivitate. Despre ce festivitate era vorba Rusan nu știa chiar cu exactitate, dar se străduia din răsputeri să afle, interesându-l mai ales ce oaspeți străini sunt așteptați să sosească. Se gândise mult: poate că n-ar strica, își spuse, să-și îmbrace și el o cămașă verde cu centiron, așa cum făcuse de altfel de câteva săptămâni și Duma. Pe de altă parte, habar n-avea ce festivitate se pregătește, și faptul că ticălosul acela de Lazăr își râdea și acuma de Luca și de ceilalți legionari îl făcea totuși să ezite.

„Simt în aer că se pregătește ceva!” îi spuse lui Jager, înainte de a-l părăsi, dar bătrânul, „total ramolit”, asculta cu gura deschisă acordurile stângace ce ieșeau de după geamurile unei case de vizavi.

Numai că deocamdată nu prea avea la cine sa se intereseze. Gândul lui fusese să se așeze la o masă, să pretexteze că așteaptă pe cineva și să tragă de limbă chelnerul. La nevoie ar fi comandat un pahar cu ceva, poate ar fi găsit și cunoscuți și atunci n-ar li trebuit să mai ceară nimic, în fond la prânz va mânca acasă, iar de băut nu-i ardea, avea el țuică mai bună în dulap, nu apă din aceea dubios colorată pe care o primeau la un preț piperat în localuri. S-ar fi așezat la o masă, ar fi discutat mai de una mai de alta, în orice caz lucruri mai importante decât se puteau vorbi în ultimul timp cu hodorogul acela de Jager, „tâmpitul”, omul care nu-și dădea seama ce tren pierde. Și, oricum, ar fi fost în miezul evenimentelor, chiar și fără niciun efort ar fi putut afla tot ce ar fi dorit.

Dar în loc de toate astea, găsi restaurantul pustiu, nici tu cunoscuți, nici tu coniac, doar un chelner care trecu în grabă pe lângă el, aproape fără să-l ia în seamă, și apoi întorcându-se după o vreme și mai trecând o dată pe lângă el și explicându-i din mers că „e închis!”, neluând măcar în seamă lunga explicație pe care i-o dădu Rusan în legătură cu un domn foarte important pe care-l așteaptă în vederea încheierii unei afaceri nu mai puțin importante. Și nu-l luă în seamă chelnerul nici atunci când veni pentru a treia oară prin sală și el, Rusan, care se așezase totuși la o masă, încercă să-i explice, pe un ton de scuză, că trebuia să rămână în restaurant pentru că acolo și-a dat întâlnire cu domnul acela atât de important, care trebuia să sosească din clipă în clipă, fiind chiar cu totul de neînțeles cum de întârzie atâta, un personaj atât de celebru și prin aceea că este foarte punctual, un om după care puteai să-ți potrivești ceasul, nu alta. Așa că nu-l luă chiar nimeni în seamă și, la urma urmei, asta îi convenea cel mai mult, pentru că în felul acesta putea să stea și să pândească, să vadă tot și să nu trebuiască să comande nimic, atunci, cu câteva ore înainte de prânz, când va merge acasă și va bea un păhărel din țuica lui bună și va putea să-i povestească nevesti-sii la masă tot ce a văzut. Singurul inconvenient era doar acela că situația aceasta nu era sigură, nu era deloc sigură, putea fi luat oricând la întrebări de către un chelner imbecil, putea fi chiar jignit de către un terchea-berchea de soiul celor care au ajuns să servească într-un restaurant atât de însemnat. Puteau chiar să-l dea afară pe motiv că e închis sau că nu are invitație sau pentru cine știe ce alt motiv, la care el ar protesta, desigur, dar cu oamenii ăștia nu știi niciodată până unde se poate ajunge, iar lucrul care îi dădea senzația cea mai cumplită, o spaimă chiar, ceva asemănător cu ceea ce trăia atunci când se afla singur în birou cu Lazăr, expus insultelor și brutalității monstrului. De aceea, își petrecea timpul găsind formule și argumente zdrobitoare cu ajutorul cărora să închidă gura obraznicului care ar încerca să-l înlăture, căutând posturi cât mai elegante de a scăpa cu demnitate din această situație care se părea iminent amenințătoare. Se uita așadar tot mai des la ceas, exteriorizând cât mai evident nemulțumirea sa că personajul „pe care-l aștepta” întârzie atât de mult și hotărî să plece de îndată ce va intra cineva în restaurant, pretextând în fața chelnerului că i s-a transmis că „domnul acela” își cere scuze, dar nu poate să vină, un lucru extrem de neplăcut și de neașteptat reținându-l. Sau poate va spune că i s-a comunicat că „domnul acela” l-a rugat să-l ierte, dar va întârzia o jumătate de oră, ceea ce i-ar da un motiv să mai întârzie și el pe scaunul care parcă-l ardea.

Dar nu venea nimeni și doar în partea cealaltă a sălii se foiau câțiva băieți în, jurul mesei aceleia lungi, pregătită pentru banchetul la care nici până la ora aceea nu reușise Rusan să afle cine va lua parte. Și acesta era lucrul cel mai grav. Pe deasupra, lunga așteptare îi ațâțase setea și ar fi cerut cu mare plăcere un pahar de apă minerală, dar i se părea că și așa a întins prea mult coarda, că și așa o pereche de ochi îl fila de după draperie, că și așa cineva se pregătea să dea semnalul pentru a-l arunca pe el afară. De aceea se uita cu insistență într-un punct fix, evitând privirile chelnerilor și mai ales ale oberului, care apărea din când în când în ușa oficiului, controlând de acolo munca celor ce aranjau tacâmurile și vesela la masa invitaților. Și simți o adevărată izbândă, când, profitând de un moment când nu se afla în preajma lui decât un puști cu bluză albă ce căra niște scaune, reuși să obțină de la acesta un pahar cu apă minerală. Din clipa aceea, cu un pahar pe jumătate gol în fața sa pe masă, devenise un consumator, și un consumator, se știe prea bine, nu poate fi dat afară de către nimeni. Sau măcar ăsta era raționamentul său, pe care îl făcea ca să se liniștească.

Dar ceva se întâmpla totuși și în local. Stând de atâta vreme într-un loc, fără a fi observat de cineva. dar încercând să observe el totul, Rusan simți o schimbare de atmosferă, un lucru se petrecea fără să-și dea seama cu precizie ce.

Iar afară, departe, se auzeau niște zgomote ca niște explozii sau ca niște bătăi de palme, Rusan nu-și putea da seama, dar gălăgia nu dură prea mult și el era prea preocupat de alte lucruri: masa cea lunga fusese aproape terminată, se puneau tocmai șervețelele în pahare, când își făcu apariția colonelul Mărginean. Îl ignoră pe Rusan — deși acesta trebui să-și recunoască plin de mâhnire că ofițerul îl observase când el, fericit să-l salute, se ridicase în picioare — se apropie de masa cea lungă, șoptindu-i ceva chelnerului care îi venise în întimpinare. Acesta se grăbi să iasă, însă abia făcu doi pași și, de după draperie, își făcu deja apariția oberul, ceea ce îi întări convingerea lui Rusan că oberul stătuse toată vremea și privise printr-o gaură a perdelei care-l despărțea de sală și că de atunci tot cântărea dacă să-l dea pe el afară din local sau nu. Așa că Rusan răsuflă ușurat pentru că, deși nu-l salutase, Mărginean îl salvase totuși. Deocamdată.

Colonelul începuse să gesticuleze larg și să-i explice ceva într-un mod agitat oberului. (Rusan nu-l văzuse încă niciodată pe Mărginean ieșindu-și dintr-ale lui.) Oberul gesticula și el și era evident că nu se înțelegea deloc cu ofițerul. Îi tot spunea ceva și chiar încercă de câteva ori să-l tragă spre bucătărie, dar Mărginean nu se clinti din loc decât atunci când se răsuci pe călcâie și se îndreptă spre ușă. Călcându-și pe inimă, Rusan se sculă din nou în picioare, era prea curios să afle ce se întâmplă, dar colonelul reveni spre șeful chelnerilor, care-l urma la câțiva pași, gesticulând și agitându-se. Și în timp ce ei discutau, Rusan se mai apropie de ei, făcând eforturi să înțeleagă ceva mai mult decât cuvinte disparate.

—…în trei sferturi de oră băieții mei fac un teren de fotbal pe locul ăsta, m-ai înțeles?

— Dar, domnule colonel…

— Și după ce o să demoleze clădirea, am să dau ordin să ducă toate cărămizile în fabrică, să le mai ardă o dată! Că fabrici de cărămizi avem destule în oraș! Ei, drăcia dracului!

— Și ce să fac eu acum?

— Ți-am mai spus: dacă vor festivitate, s-o facă! Dacă vor să mănânce, s-o facă și pe asta. Și n-au decât să se îmbete ca porcii! Dreptul lor. Dar dacă prind un ofițer de-al meu…

— O să vină și un general!

— O să vină dracu! Și pe urmă n-are decât! Eu vorbesc de oamenii mei! Eu atâta te rog: dacă vezi vreunul, că știu că îi cunoști mai bine ca mine, dacă vezi pe vreunul, spune-i că ultima lui misiune va fi să comande o subunitate care va demola toată șatra asta!

— Domnule colonel, spuneți-mi și mie ce să fac: nu pot să vin eu și să-i ordon unui domn ofițer să plece de aici, odată ce a intrat în local…

— Să vină mâine! Nu le cer să se călugărească…

— Dar dacă-s astăzi invitați?

— Știi dumneata cine-i invitat?

— Știu doar ce am auzit și eu… De unde să știu?… Dumneavoastră însă…

— Da… eu aș putea să le dau de lucru, nu? Asta voiai să spui, nu?

— Păi, nu ar fi mai simplu?

— Mai simplu pentru dumneata! Mărginean se răsuci din nou pe călcâie și ieși. Din ușă mai strigă o dată: să le spui ce am zis! Oberul îl urmă până la intrare, deși ofițerul nu mai avea cum să observe gestul său de politețe.

Între timp, rămas la câțiva pași depărtare de masa sa cu paharul de borviz pe jumătate băut, Rusan calculă că dacă s-ar întoarce înapoi, oberul n-ar avea cum să nu observe manevra. Așa încât socoti că de data asta, oricât nu-i convenea alternativa, nu va avea încotro și va trebui să se îndrepte spre ieșire și el. Exista posibilitatea să-l mai ajungă din urmă pe Mărginean și, însoțindu-l câțiva pași, să afle ce se întâmplă în oraș, posibilitate mică însă, nu mai mare de douăzeci-douăzeci și cinci la sută, după cum o estimă pe joc, pentru că pe de o parte nu-l cunoștea ca lumea pe colonel și pe de altă parte acesta pornise ca din pușcă și într-o stare de excitare ce nu prevestea că ar fi dispus să se spovedească primului venit.

Îi venise însă întâmplarea în ajutor. Întorcându-se de la intrare, șeful chelnerilor aproape că se lovi de el.

— Vă rog să mă iertați, fi spuse, neștiind la repezeală de unde a mai apărut și clientul ăsta în fața lui. Cu zăpăceala asta…

— Dar de ce e așa o zăpăceală?

— Cu festivitatea…

Văzând că celălalt nu are intenții agresive împotriva sa, Rusan socoti că ar face o prostie dacă ar pierde prilejul să-l tragă de limbă.

— Ce general ați spus că o să vină?

— Ce știu eu?! Eu-s cel mai mic aici! Cum am să le spun eu la domnii ofițeri că n-au ce căuta în local, când, ați văzut și dumneavoastră, nici comandantul lor nu îndrăznește s-o facă personal? Câteodată mă și mir, zău, de domnul colonel… Eu să le spun! Bine că nu l-a rugat pe bucătar să le dea ordine!

— Aștept și eu un domn foarte important. Începu să-și turuie Rusan povestea și aproape că și el credea în ea. Este vorba despre o afacere cât se poate de serioasă… Mai serioasă decât toată festivitatea asta!

Oberul îl privi circumspect.

— Poate, dar aici vor veni și alți oameni grei. Se înclină puțin rigid și se pregăti să plece. Mai am atâtea de aranjat…

Dar Rusan îl apucă de mânecă.

— Ce-o să se petreacă, domnule, aici? Ceva-ceva știu și eu, dar trebuie să aflu din timp… Poate că dacă au loc evenimente care… nu vă supărați… care nu-i convin domnului pe care-l aștept…

— Ați rezervat o masă?

— O masă?

— Într-un fel, sala nu este închiriată, dar o să fie multă lume…

— O masă… o masă… La asta Rusan nu se așteptase.

— Și nici liniște de discutat n-o să prea aveți…

— Eu am să-l aștept aici, vedeți, am ocupat acolo o masă, am și comandat câte ceva, o să vină și dânsul, o să servim un prânz ceva mai consistent, între timp o să avem răgaz să vorbim despre tot ce ne doare. După aia o să plecăm.

— O să trimit un băiat să-i dați comanda. Șeful de sală mai dădu o dată din cap și, eliberându-se din mina lui Rusan, care-l luase de braț, se îndepărtă.

— N-o să stăm mult, strigă Rusan după el, afacerile serioase se încheie din câteva vorbe. Numai milogii vorbesc mult… Apoi se întoarse nemulțumit la paharul lui, dând abătut din cap că încă n-a aflat mai nimic din ceea ce se pregătea în local și că în orice clipă poate să apară un chelner să-i ia comanda pentru un prânz copios pe care nu avea de gând să-l servească. Și în cazul ăsta, în ziua de azi, de la ticăloșii ăștia te poți aștepta la orice…

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.