Leacurile băbești. Superstiții și semne

Eresuri și credințe.

Credinţele oamenilor care au trăit altădată pe meleagurile acestei bucăți de țară, zona Orăștiei, îi îndreptățesc pe unii să vorbească despre o altă viziune asupra lumii, despre mitologie ca parte a credinței în Dumnezeu. Poate contrariază aceste spuse. Sunt convins că dreptatea este de partea primilor, întrucât fiecare etnie sau mare colectivitate își are propriul mod de înțelegere și interpretare a nesfârșitei lumi care ne înconjoară. Oamenii se aseamănă pe dinafară, dar diferă destul de mult pe dinăuntru.

Fac parte din generația „celor cu cheia la gât”, sunt fiu al generației de „noi bloc-iști” – generații de copii ai locuitorilor satelor fugiți din vatra părintească de frica „prea binelui” adus de colectivizare – locuitorii noilor blocuri în detrimentul bătăturii de acasă. Da sunt fiul unor oameni care au crescut în vremea în care eresurile, credințele străvechi, vrăjile și superstiția se împleteau cu cutume creștine. Întâmplările fiecăruia au o valoare separată, cum separat vedem fiecare lumea. Iar toate au rămas adânc întipărite în sufletul meu, al generației din care fac parte. Și nu ne-am oprit aici, ci am transmis și generațiilor următoare din unele credințe, obiceiuri și superstiții venite de la părinții și bunicii noştri. Ori credeți că generația internetului și a telefonului mai inteligent decât posesorul său nu va da cu pietre după mâța neagră ce le trece calea? De credeți asta vă înșelați.

De astă dată, vă propun lecturii câteva dintre credinţele și eresurile descrise de academicianul  David Prodan în cartea sa „MEMORII”:

„Se cultiva în viața țărănească, mai ales pentru uzul copiilor, teama, groaza, teama de dine turbat, de lup, de șerpi și alte vietăți. Câtă groază mi-a întipărit în minte urletul sinistru al unui câine turbat, o zi întreagă; l-am văzut multă vreme în spaimele mele, îl visam, îl văd și azi. Lup în natură n-am văzut niciodată, nici urletul lui nu l-am auzit. Teama de el însă  am trăit-o de nenumărate ori. Odată, nu uit, mergeam printr-o pădure deasă, pe o potecă îngustă, cu un alt copil, mai mare, înaintea mea, copilul al cărui confident eram. Mergeam mi se pare să găsim crăițe. Eram desculți, firește, și potecul era spinos, înaintam cu mare grijă să nu ne înspinăm. Am mers mult fără să ajungem la un capăt. Deodată auzim numai un mic zgomot nu departe de noi în pădure. Privind pe sub crengi, prietenul strigă speriat: lupul! Nu uit groaza, goana pe calea întoarsă, el înainte, eu în urmă. Potecul era cu cotituri, îl pierdeam uneori din vedere. Eram pierit, înapoi nu îndrăzneam să mă uit. N-am simțit nici un spine, nici n-am găsit în tălpi vreunul după ce am ieșit la lumină.

Țăranul are oroare, o teamă instinctivă de toate reptilele, de toţi șerpii, de toate șopârlele, le ucide de câte ori poate. Șerpii îi bănuiește pe toţi veninoși, mușcă omul, vitele, sug laptele de la vaci. Pentru vindecare de mușcătura șarpelui țin piele de șarpe trasă pe băț cu care freacă mușcătura. Șarpele îi intră omului sau fetei pe gură dacă doarme în câmp cu gura căscată, crește în el sau ea hrănindu-se cu laptele pe care îl bea. Şi câte alte fantasmagorii i se atribuia. Foarte veninoasă socotește năpârca (șopârla fără picioare), care deloc nu e. Moșul a murit dintr-o infecție la un picior, dar a murit cu gândul că a fost mușcat în somn, la coasă, de năpârcă.

Şi-apoi câtă groază copilărească de puterile supranaturale, de cele închipuite, de nălucirile care populează fantezia populară: zmei, balauri, șerpi fantastici, pricolici, vârcolaci, al frumoaselor (ielele). Unul din unchi ne povestea înfiorîndu-ne că i s-a arătat aievea zmeul în chip de roată de foc înaintea boilor. Noaptea un foc pâlpâind în depărtare îți aducea în minte numaidecât ceea ce știai despre comori, semnalate prin flăcări deasupra lor. Dar mai știai și că acelea sunt străjuite de diavol și deci foarte primejdioase, nu pot aduce decât nenorociri. Strigoii ieșeau noaptea din morminte, oamenii strigoi erau bănuiți încă în viață fiind, puteau fi recunoscuți din roșeața feții pe care o păstrau după ce au murit. În vremurile trecute li se bătea un piron în inimă. Luau laptele de la vaci, trebuiau descântate. Pricolicii se prefăceau în câini, în mîțe sau alte vietăți. Ascultam înfiorați cum la o femeie în lipsa bărbatului a venit un câine rău care se repezea la ea să o muște, cum s-a apărat cu șorțul. La întoarcere i-a povestit bărbatului. Cum îl căuta în cap, bărbatul a adormit cu gura căscată: Groază! Printre dinți i se vedeau scamele din șorțul ei! Şi alte asemenea. Balaurul poate fi văzut intrând în nori în fața furtunii. Un șarpe, ni se povestea, încălecase un deal, cu capul se găsea în vale, cu coada în cealaltă parte a dealului. Luna e în eclipsă pentru că o mănâncă vârcolacii. Lumea copiilor e populată de năluci, fantasme, întreținând o teamă exagerată de întâmplările firii. Întârziind seara cu vitele de la pășune tresari la orice zgomot, te înfiorează un fâlfâit de pasăre de noapte, o pisică săgetând în umbra unui gard, îți faci spaime din întâmplări banale. Mi-aduc aminte clar de una. Noaptea ieșind din casă pentru nevoi obișnuite, în târnaț doi ochi aprinși mă săgetează. Luându-mă fiorii, scot un strigăt nearticulat, cu o vagă bănuială că ar putea fi pisica. Nimic, ochii mă săgetează ficși, nemișcați. M-am întors cu groază și nu m-am mișcat din casă până dimineața. Sunt dumirit dimineața că nu erau decât niște butuci cu putregai, cu puncte fosforescente. Această groază, conștient cultivată, te apără de multe primejdii. Dracul însă, curios, înspăimântă mai puțin. Poate unde e mai familiar, e purtat pe limbă, e invocat zilnic în cele mai felurite împrejurări. Teama de el e transpusă mai mult în lumea transcendentă, el e executorul chinurilor iadului. Vine cu misiuni și pe pământ, ispitește la păcat, populează credinţele, poveștile, dar nu totdeauna cu odiul pe care-l merită, ia chipul omului, i se compară lui, îi țîne adesea tovărășie, animă umorul vieții. Ești un drac și jumătate, ești drăcoaică, e un omagiu, ești un drăcușor  e un răsfățat.”

Despre aceste vechi mituri, credințe, năluciri și spaime

„Despre aceste vechi mituri, credințe, năluciri și spaime încrucișate știu câte unele din cele auzite de la bătrânii satului, iar pe altele le-am trăit. Văzduhul vechiului nostru sat era populat altădată cu noiane de lucruri care se văd cu ochiul, dar cuprindea și altele, nevăzute, tainice, pomenite cu jumătate de gură și ascunse noului venit. Mă opresc asupra celor din urmă fără o anume ordine.”, scria Liviu Lăzărescu în „Mărtinești vechiul meu sat transilvan”.

Stinsul cărbunilor

Odinioară, stinsul cărbunilor era un leac sigur pentru deochi. Acesta îți venea pe neașteptate dintr-o uitătură rea a cuiva – cu sau fără voia aceluia. Pe copii, mai ales, începea să-i doară capul, să le fie greață, să amețească, să se topească din picioare. Acest puseu maladiv nu este o ipohondrie, întrucât îl găsim mai peste tot în zona meridională a Europei — italienii zicându-i malocchio, iar francezii mauvais oeil, uitătură rea.

Maica bătrână știind taina trebuincioasă ne scăpa de beteșug luând puțină apă într-o ulcică, scoțând pe un pleu câțiva tăciuni aprinși din sobă, de unde-i apuca uneori direct cu degetele și-i băga iute în apă, după fiecare tăciune stins șoptind ceva neînțeles și făcând totodată semnul crucii peste cană, cu latul palmei: descânta. Dacă tăciunii „cântau” și se duceau la fund, era semn sigur că răul ți se trage de la cineva care te-a deocheat. Gustam de trei ori din apa de pe tăciuni și, nu treceau câteva minute, că răul dispărea parcă luat cu mâna; ne – desfăceam”, cum se spune pe la noi.

Descântecul Bunei nu l-am aflat. Iată însă unul răspândit prin Moldova: Fugi deochi / dintre ochi / Cum se potolește / și se liniștește / Vântul pe pământ.

Așa să se potolească… (urma numele deochiatului) / și să se liniștească. / Să rămână curat / Luminat / Ca argintul strecurat / Ca Maică-sa ce l-a făcut / Ca Dumnezeu ce l-a zidit.

Pentru Mama, fie iertată!, șoptitul cel tainic era o rugăciune.

Leacurile băbești

În satul de demult, oamenii nu prea vorbeau de boli și nici nu făceau caz de câte o durere de cap ori de foaie, de o răceală ori de niște junghiuri în spate. Se văitau numai cei albiți de vreme. Remediul obișnuit în mai toate cazurile erau leacurile băbești și descântecele. Cât despre doctori… înainte de ultimul război erau puțini și scumpi, inaccesibili săteanului. Pe la noi venea un „doftor” de la Oraş cu o mașină neagră și lucioasă, stârnind nori de praf pe uliță; întâmplarea era atât de rară încât copiii o întâmpinau cu entuziasm, țipete și alergături bezmetice în urma ei.

Prima beteagă de care-mi aduc aminte a fost străbunica, Buna Opriţa, o femeie iute și aproape ca mine de măruntă, care într-o dimineață a intrat în Căsuță, unde stăteam iama, abia răsuflând, venită cu greu din poiata unde dormise aproape de vite, poate lângă vreun vițel abia fătat; nu-i sigur că a fost dusă la doctor, socotindu-se poate că „asta era voia Celui de Sus”. Într-o altă # iarnă, mi s-a întâmplat să cad rău pe lunecușul de lângă „fântâna hai bună”, unde muierile mai scăpau apă din cănţile cu care veniseră, împrejurul oalei de ciment apa înghețând bocnă. Nu m-au dus la doctor, deși îmi frânsesem osul nazal și sângeram tare; la fel o pățise și sora mea. Am fost doftoriciți cu leacuri băbești știute de ai casei ori de vreo doftoroaie bătrână.

Leacurile băbești, venite dintr-o experiență seculară, erau credibile, folositoare și pe deasupra ieftine și la îndemână. Multe din ele se bazau pe buruieni de leac culese la Sânziene, la Schimbarea la Față, de Ziua Crucii ori altcândva, la date transmise prin tradiție. Statisticile spun că, până prin 1935, satul românesc fusese totalmente dominat de „medicina tradițională”, adică tocmai de leacurile cu pricina: aplicări de frunze, fierturi, oblojeli, post și rugăciune.

Doftoriilor străbune li se adăugau descântecele.

Superstiții și semne

Practic, fără număr, unele din acestea păreau a fi sugestii preventive — de comportament civic, igienic, religios, iar altele erau doar superstiții. Se zicea să nu înțepi laptele cu cuțitul fiindcă se taie ţâţa vacii, să nu te întorci din drum fiindcă are să-ți meargă rău, să nu te joci cu focul fiindcă noaptea… uzi patul, să mănânci pită „înflorită” dacă vrei să găsești bani, să nu arunci pâinea, chiar veche, fiindcă e sfântă; sau să nu mănânci cu căciula în cap, să nu arunci gunoiul din casă seara, să-ți faci cruce când pleci la drum, să nu-ți faci cruce cu mâna stângă, să nu-ți îmbraci haina pe dos că se strică vremea, să nu începi marțea un lucru greu că atunci sunt trei ceasuri rele, să nu umbli desculț la un picior că…

Cine nu plătea însă tribut semnelor? Unele puteau fi simple potriviri de fapte disparate, coincidențe, dar altele păreau discrete atenționări din partea cuiva nevăzut: tulburau și, nu o dată, se verificau.

Semnele erau curente în viața satului vechi — mai ales visele, care tot semne erau. Cum să nu le fi crezut când, de zeci de ori, apa tulbure din vis era urmată de boală, iar imaginea copilului mic de un necaz? Semne? Dacă îți cânta o țarcă pe gard sau dacă sughițai era sigur că-ți pică o veste ori te pomenește cineva! Dacă ți se spărgea oglinda, dacă îți cădea icoana din cui, te așteptai, Doamne ferește!, la moartea cuiva apropiat. Dacă ți „se bătea” ochiul drept urma să pățești ceva — și altceva, dacă se zbătea stângul. Cică dacă mâneai la colțul mesei nu te mai așezai la casa ta sau dacă îți ieșea cineva în cale cu găleata goală nu aveai noroc la drum… Dar pășitul din casă cu stângul, dar mâța neagră care îți tăia calea? Cine nu știa că dacă țiuia tăciunele din vatră sau dacă îți țiuia urechea te vorbea cineva de rău?

Semnele? Puțini aveau curajul să le ignore.”

Va urma

Resurse:

David Prodan „MEMORII”, (Text îngrijit şi adnotat, cu o postfaţă de Aurel Răduţiu”) Editura Enciclopedica, București, 1993;

Liviu Lăzărescu, „Mărtinești, vechiul meu sat transilvan”, Editura Polidava, Deva, 2006.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.