Evident că intelectualii reprezentau o problemă spinoasă, multe dintre vârfurile intelectualităţii ripostând sarcastic la îndemnurile partidului. Atunci s-a pus în aplicare un program de exterminare, compromitere şi marginalizare a intelectualilor rebeli. Autorităţile comuniste nu se mulţumeau doar cu pedepsirea lor “juridică”, ci voiau eliberarea lor, îi doreau aliaţi fără voie, scriind şi abjurând vechile crezuri estetico-ideologice.
Un epigramist anticomunist precum Păstorel Teodoreanu era pus să scrie elogios despre noile realizări ale regimului, să laude bunăstarea întâlnită la “Alimentara”, dar, cel mai grav, era pus să ironizeze personalităţi ale exilului românesc, unii foşti prieteni.
Efectul acestor texte era devastator atât pentru autor, dar mai ales pentru cititori. Partidul jubila fiindcă mai îngenunchease încă o conştiinţă. Oamenii de bună-credinţă ştiau că trebuia să supravieţuiască, că autorul, slăbit de puşcărie, trebuia să mănânce, să se întreţină, că acele texte erau “obligatorii”, însă gloria protestatarului pur pălea.
Iată câteva exemple grăitoare din Păstorel, care ajunseseră bucăţi folclorice în epoca comunizării, mustind de ironia sa muşcătoare: “Voi, creatori ai artei pure,/ Ce staţi acuma la pădure,/ Să fiţi atenţi când vă plimbaţi/ Şi să nu călcaţi… în ce creaţi” sau: “Din Banat până la Iaşi/ Se resimte lipsa sării/ Fiindcă cei mai mulţi ocnaşi/ Au ajuns la cârma ţării”.
Însă, după eliberarea din închisoare, constrânsul Păstorel executa şi epigrame pe gustul regimului, atacând personalităţi precum C. Vişoianu sau Mircea Eliade. Bănuim ce era în sufletul distinsului intelectual, dar textele rămân şi, neanalizate în context politic, creează o senzaţie de profund penibil.
Iată epigrama împotriva lui M. Eliade publicată în “Glasul Patriei” (M. Eliade publica în revista “Destin” de la Madrid “reportajul” “La ţigănci”): “Râd studenţii prin unghere/ Şi râzând iau loc în bănci:/ Musca, ştim, trage la miere,/ Profesorul la ţigănci”.
Acelaşi lucru se întâmpla şi cu Ion Vinea, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Romulus Dianu, Constantin Noica, care se “dezic” de trecutul lor şi îmbrăţişează cu optimism obligatoriu noile realităţi comuniste. Iată elogiul noii ţări făcut în articolul “Noul sentiment patriotic” de Nichifor Crainic: “Căci focarul patriotismului socialist valorează în vatra prezentului şi de aici, şi de acum aruncă speteze de lumină şi spre trecut, şi spre viitor. România de azi e ţara unde expresia cea mai înaltă şi mai nobilă a patriotismului este munca”.
Sau atacul împotriva lui Emil Cioran: “Actul dement al lui Emil Cioran, care declara că-i e ruşine de a fi român, e semnificativ pentru toţi clevetitorii, fie că s-au făcut cetăţeni americani, fie că nu s-au făcut, dar au devenit slugi ale capitalismului reacţionar, căruia poporul român i-a suprimat posibilitatea de a mai exploata bogăţiile frumoasei şi luminoasei noastre ţări”.
Iar Radu Gyr scrie avântat un reportaj despre “viaţa nouă într-o comună dobrogeană”: “Pornim spre sectorul zootehnic al comunei, conduşi de vicepreşedintele gospodăriei, Nicolae Dim, un bărbat cu obraz tânăr şi energic, ars de vânturile fierbinţi ale Dobrogei. Iată ferma celor şapte sute de taurine. Înaintea ochilor noştri se perindă superbe animale de rasă, parcă tăiate în piatră. Grajduri şi staule sclipesc de curăţenie. Vizităm, apoi, fermele de porcine şi ovine. Totul confirmă hărnicia şi înţeleapta folosire a noilor metode zoologice”. Iată cum cel care a scris “Sfânta tinereţe legionară”, deţinut politic sub Carol al II-lea, Antonescu şi sub comunişti, a devenit un banal reporter “zootehnic”!
Umilirea sistematică a oponenţilor nu trebuie confundată cu acceptarea şi slujirea noului sistem de mulţi care şi-au vândut conştiinţa, dar şi opera anterioară, aici trebuie făcută o demarcaţie de mare fineţe. După cum vom vedea mai târziu, chiar şi unii scriitori stalinişti (vezi cazul lui Dan Deşliu) devin contestatari ai regimului pe care l-au slujit cu zel.
Aş vrea să închei cu un citat din Constantin Noica şi cu excelentul răspuns pe care îl dă scriitorul Constantin Amariu (Amăriuţei) acestei stări “bolnave” produse de regimul concentraţionar comunist. Noica trebuia să-şi aducă şi el tributul ca să fie “reintegrat” în noua cultură română; în textul intitulat “Rândurile cuiva care nu a avut dreptate” încearcă opintit să se alăture noilor realităţi, dar se simte însă în subtext impunerea acestor gânduri: “Adevărul lumii noastre poartă numele de socialism, îi cunosc chipul din cărţi, îi ştiu versiunile istorice şi îi văd acum faţa sa românească…” .
Constantin Amariu sesizează ce dorea de fapt regimul: “Demnitatea lui Noica este cucută, nu stilul său marxist-leninist!”. După ce teroarea “obsedantului deceniu” încetează, partidul elaborează o mai fină metodă de a atrage intelectualii în slujba ideologiei sale. După 1965 asistăm la o năvală întru servirea comunismului care nu-şi mai are originea în intimidarea fizică directă, este epoca când, în locul compromiterii dirijate, asistăm la voluptatea de a se compromite a multor scriitori români. Rezultatul acestui abandon moral se vede astăzi, din păcate, foarte bine.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.