CONVOIUL (20)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Convoiul“ apărută la Editura Junimea din Iași în 2024. 

Sunt tot mai derutat și abia ce mă străduiesc să mai scot din memorie ceva, că apare o nouă întrebare care-mi cere să scotocesc după o altă amintire. Refuzând să mai fac speculații, sunt copleșit cu totul de efort. Umblu buimăcit, stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul, mesajele din cască, atât cele spuse cu blândețe, cât și avertizările imperative îmi trec pe lângă urechi. În locul lor, nu aud decât obsesivul „Cine am fost eu, de am ajuns în corpul șarpelui?”. „Cine am fost eu, de am ajuns în corpul șarpelui?”. „Cine am fost eu, de am ajuns în corpul șarpelui?”.

Brusc, aproape fără să-mi dau seama, se întâmplă declicul. E ca și cum o planșă energic rotită își încetinește mișcarea și din vârtejul de frânturi de imagini amestecate, treptat se despart culorile și se prezintă fiecare separat. Văd clar o încăpere asemănătoare cabinetului din fundătura din labirint. Pot deosebi chiar și desenul de pe covor. Este o piesă din puzzle, dar nu știu unde trebuie așezată. Mă tot fixez pe imaginea revenită din adâncuri și simt iar furtuna bântuindu-mi creierul. Mă imaginez șezând în jilțul din spatele biroului, dar nu mă văd acolo. Mă pun într-unul dintre fotoliile mai mici de o parte și de cealaltă a măsuței. Și nu mă regăsesc nici acolo. „Costi”, „Conrad”, Konrad” îmi sună prin cap, dar fără să pot vedea nicio imagine despre „Costi”, „Conrad”, Konrad”. Cabinetul venit limpede din memorie nu-mi aduce aminte de nimic, îmi apare doar ca un tablou de pe perete. Un tablou viu, dar neutru, o copie înrămată, atârnată deasupra patului dintr-o cameră de hotel. O cameră de hotel!

Trecutul revine prin elemente disparate ce nu se leagă încă între ele. Spațiile goale predomină.

Spațiile goale se animă asemenea unei fotografii în tăvița din camera luminată doar de un bec roșu. Mai întâi văd doar vagi contururi alb-negre. Treptat desenele se întăresc, prind culoare și viață. Alipite dau sens. Fragmente de sens.

Mă întreb dacă oamenii care au părăsit Convoiul au fost mânați să plece fiindcă și ei și-au adus aminte. Păi, n-a fost nimeni mânat să plece!

Pe partea cealaltă a șoselei pășește în ritmul nostru „gloata disperată care degeaba încearcă să intre printre noi”. După mai multe meandre ale drumului, grupul de năcăjiți dispare pentru ca, după alte cotituri, să apară o nouă adunătură de suflete deznădăjduite mergând paralel cu Convoiul. O altă adunătură sau aceeași? Mereu aceeași? Îi privesc îndelung fără să-mi dau seama. Iar se strâmtează calea și, când se lărgește, văd o femeie „plătită de opoziție” privindu-mă insistent și pornind odată cu noi. Îi întorc privirea și parcă mergem unul lângă celălalt.

De ce am fost eu acceptat în Convoi, când atâta lume se străduiește zadarnic să fie primită? Acum știu, nu m-a chemat „Costi”. Și nici „Conrad”, și nici „Konrad” nu au jucat vreun rol important în biografia mea. De ce tocmai acele cuvinte au mai pâlpâit din spatele perdelei după care a fost plasată mintea mea? De ce tocmai acele cuvinte, căci n-au fost decât cuvinte…?

Păstrez privirea „femeii plătite de opoziție” și nici Roșcovanul și nici Paznicul nu mai încearcă să mă împiedice s-o văd. În cască am cerut un concert pentru pian și orchestră de Mozart și l-am primit ca și altădată. Când se termină, cer următorul concert de pian și orchestră de Mozart. Mi se satisface și această dorință. Mă aștept ca, din clipă în clipă, transmisia să fie întreruptă de un mesaj moralizator sau măcar de o povestire despre ce a pățit cineva atât de inconștient încât și-a părăsit locul din Convoi pentru o femeie ce pășea pe marginea cealaltă a șoselei. Un fel de Romeo și Julieta, dar acest Romeo a pățit-o și mai rău decât celălalt Romeo, cel clasic. Femeia pentru care a făcut uriașul sacrificiu a devenit tot mai transparentă pe măsură ce s-a apropiat de ea. Până ce a dispărut cu totul. Jertfa bărbatului s-a dovedit doar fuga după o nălucă.

Nici următorul concert pentru pian și orchestă de Mozart nu-mi este întrerupt.

Petele albe din planșa memoriei mele se umplu unele după altele, la început doar contururi vagi, apoi linii tot mai ferme, culori. Petele albe din planșa memoriei mele se umplu unele după altele, dar de ce am fost tocmai eu acceptat în Convoi, când atâta lume se străduiește zadarnic să fie primită tot nu am aflat. Ca să-mi pot răspunde de ce tocmai eu, trebuie să aflu de unde am venit și cine am fost. Și de ce sunt atât de important în inventarul Convoiului încât s-a cheltuit atâta energie pentru a mă convinge să rămân? Și de ce…? Întrebările vin șuvoi și mă copleșesc. Singura certitudine este că, în primul și în primul rând, trebuie să aflu cine am fost înainte de a fi acceptat în Convoi. După aceea, sunt sigur, vor veni singure și celelalte răspunsuri, așa cum vin, deocamdată, nechemate întrebările. Dacă vreau să nu înnebunesc de-a binelea, trebuie să-mi impun o pauză în munca arheologică în siturile memoriei.

Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul. Mă uit nestingherit peste Roșcovan și peste Paznic. Pe partea cealaltă a șoselei apar când „gloatele de năcăjiți care nu au nicio șansă de a pătrunde printre noi”, când femeia cu care m-am obișnuit foarte repede să-i întorc privirea. Mă uit și peste Vlăjgan și văd la orizont convoiul-oglindă. Nu știu dacă se deplasează în ritmul nostru pentru că distanțele înșală. Cum nu i-am văzut niciodată nici capul și nici coada, nu exclud că zăresc, în momente diferite, fragmente diferite din șarpele ce pare la fel de interminabil ca șarpele nostru. Și iar începe să mă sâcâie cuvintele „Șarpele Uroborus din Onkolo”. „Șarpele Uroborus din Onkolo”, „Șarpele Uroborus din Onkolo”, „Șarpele Uroborus din Onkolo”. Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul. „Șarpele Uroborus din Onkolo”, „Șarpele Uroborus din Onkolo”, „Șarpele Uroborus din Onkolo”. Cer explicații și primesc în cască informațiile pentru toți, informațiile de pe Google: „Platon descria o ființă care se devora pe ea însăși, și care era prima viețuitoare a universului. Era nemuritoare, avea forma unui cerc, era un animal perfect construit. Această ființă, probabil un uroborus, nu avea nevoie de ochi pentru că nu exista nimic în jurul ei, deci nu avea ce vedea, nu avea nevoie de urechi, pentru că nu avea ce auzi, și nu respira, fiindcă în jurul ei nu exista atmosferă. Nu avea nici organe pentru a primi hrana, a o digera și a elimina resturile, pentru că fiind înconjurată de vid, nimic nu intra și nimic nu ieșea din corpul ei. Ea era astfel construită încât pierderile organismului ei reprezentau propria hrană. Creatorul lumii nu a înzestrat-o nici cu mâini, pentru că această ființă primordială nu avea nici ce să ia și nici de cine să se apere. Deși nu avea picioare, se putea mișca, dar numai în cerc, devorându-și coada.” Apoi și pentru Onkolo din aceeași sursă: „Cuvântul finlandez «Onkalo» desemnează o peșteră, o scobitură/grotă, ceva mare și adânc: nu știi unde se termină un onkalo sau dacă se termină vreodată”.

Îmi aduc aminte că nouă, celor ce mărșăluim în Convoi, ni s-a promis viață veșnică și un trai paradisiac într-un viitor deja previzibil, când șarpele își va înghiți coada. Memoria mi se deșteaptă total imprevizibil, așa că, printre amintirile disparate, îmi apar din adâncuri nu numai figuri și întâmplări, ci și cunoștințe uitate. Nu trebuie să mi se citeze de pe google, dicționarul ignoranților, faptul că Șarpele Uroborus a fost prezent sub diferite nume deja în preistoria unor civilizații de pe tot globul, chiar și la civilizații ce nu aveau habar unele de altele. Numit din protoistorie, l-au întâlnit strămoșii noștri pe Uroborus ori doar l-au așteptat să vină? Eu am impresia că-l văd, că sunt în burta lui, că el este format din noi, la fel cum convoiul-oglindă este constituit din cei ce mărșăluiesc pe linia orizontului. Oricât mă uit și mă străduiesc să văd șarpele nostru în toată lungimea lui, am izbutit doar câteodată să-i deslușesc capul (atunci când a făcut un ocol larg), dar niciodată coada. Și nu am izbutit mai mult nici privind îndelung convoiul-oglindă – atât cât îmi permitea terenul -, deși unghiul mi s-a lărgit pentru depărtare. Nu am vreo dovadă și nu mă pot stăpâni să nu mă lansez din nou în speculații, cu toate că mi-am impus să nu mai încerc așa ceva. Nu am vreo dovadă, dar sunt tot mai convins că ne aflăm în trupul lui Uroborus, ba mai mult, că noi, oamenii din Convoi, suntem chiar cei care-i formăm trupul. Îi pot vedea din când în când capul și pe ofițerul obosit, călărind plictisit, dar nu-i pot vedea coada, despre care „nu știi unde se termină sau dacă se termină vreodată”. O vreme din timpul fără timp, îmi imaginez viitorul ce ni se pregătește pentru momentul când șarpele își va înghiți coada. Mă iau după Platon: vom fi nemuritori, dar nu vom mai avea nevoie de ochi pentru că nu va mai exista nimic de văzut (sau nu vom mai vedea nimic peste corpul care ne va înconjura?); nu vom avea nevoie de urechi, pentru că nu vom avea ce auzi; nici nu vom mai respira, pentru că în spațiul îngrădit de corpul șarpelui nu va exista atmosferă (și totuși vom trăi!). Nu vom mai avea nici „organe pentru a primi hrana, a o digera și a elimina resturile, pentru că fiind înconjurați de vid, nimic nu va intra și nimic nu ne va ieși din corp, devenind astfel construiți încât pierderile organismului vor reprezenta propria [noastră] hrană”. Nu vom avea membre și toate deplasările noastre nu vor fi decât în cerc. Până ce ofițerul călare nu va fi suficient de aproape de corpul reptilei pentru ca gura șarpelui să-i poată înghiți coada, din Onkalo vor ieși fără încetare alți și alți participanți la marș. Abia atunci, cu gura larg deschisă, Uroborus își va mușca trunchiul, secționându-l și din Onkolo nu va mai ieși nimeni, și drumul nostru se va închide rotund. „Noi ne vom bucura în timpul fără timp în interiorul cercului, spre deosebire de cei rămași pe dinafară, care-și vor trăi viața în lupta permanentă cu greutățile, înainte de a muri” ni s-a promis. Dar cum să fim noi în interiorul cercului când noi înșine vom forma cercul? Și ce sens ne va oferi traiul fără niciun scop, fără nicio speranță? Timpul în derulare primit de Adam și Eva ca pedeapsă în locul timpului veșnic, nu conține nici trecut și nici viitor. Or fără viitor nu există nici speranță.

Îmi imaginez că astfel va arăta viața noastră, după ce își va fi înghițit șarpele coada. Nu am nicio probă materială că va fi așa, nu mă aventurez decât în speculații, deși mi-am impus să nu mai fac așa ceva.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.