CONVOIUL (24)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Convoiul“ apărută la Editura Junimea din Iași în 2024. 

M-a trezit o infirmieră care mi-a adus micul dejun și a stins lampa.

– Dormit bine? Avea același puternic accent străin ca și felcerul (?). Asistenta sau doctoriția cu care am venit în ambulanță n-a avut accent.

Micul dejun de pe tava cu farfuria și ceașca plină cu ceai nu se putea compara cu ceea ce primeam dimineața în Convoi. Dar am fost fericit și cu ceea ce am primit. Nu mă așteptam la un efort, asemenea marșului zilnic, așa că mi-am spus că nici nu am nevoie de o hrană mai consistentă. În timp ce mâncam, am încercat să aflu amănunte relativ la statutul meu, de ce am fost adus aici, ce se preconizează pentru mai departe, măcar pentru azi sau pentru mâine, unde-mi sunt hainele. Femeia era deja la ușă. Nu a prea înțeles mare lucru din vorbăria mea. Mi-a răspuns doar la ultima întrebare.

– Hainele…? A, hainele! Hainele în dulap. A revenit de la ușă și a deschis ușa dulapului din perete. Vrei… vrei tu plecat?

– Nu, eu…

– Dacă tu vrei plecat, hainele aici! A lăsat ușa dulapului deschisă și a ieșit.

După ce am terminat de mâncat, m-am întins din nou pe pat. Noaptea, pereții, faianța, gresia, noptiera, ușile, totul mi s-a părut vopsit în albastru pentru că lampa din tavan împrăștia o lumină albastră, oferind o atmosferă feerică. La lumina zilei, încăperea se înfățișa mult mai banal, ca una dintre multele camere de spital. Lângă fereastră mă aștepta scaunul cu rotile. Stăteam culcat și așteptam să apară felcerul (?) sau altcineva care să-mi stabilească programul. Până să vină cineva, am avut tot timpul să analizez ceea ce am aflat deja. Deci atât felcerul (?), cât și infirmiera (?) erau străini, probabil sosiți dintr-o țară unde se trăia mai rău. Aici… Unde sunt aici? Aici nivelul de trai pare să fie suficient de ridicat pentru a putea atribui fonduri pentru îngrijirea unuia venit din Convoi. Deși…, deși, dacă aici viața este mai bună, de ce am văzut din parcare, pe partea cealaltă a șoselei, „gloata disperară care imploră zadarnic să fie primită în Convoi”? Oamenii aceia erau speriați, prost îmbrăcați, păreau flămânzi, cărau geamantane ori bocele. Și mai erau și copii cu ei. Bejenia acelor oameni se potrivea cu locurile unde vin străinii în nădejdea unui trai mai bun. Or fi și ei străini?

Stăteam întins pe pat, un soare blând pătrundea printre jaluzele, colorând albul din încăpere.

Cum nu venea nimeni să-mi stabilească programul și cum am decis să nu mai țes scenarii pentru ce va urma, timpul îmi trecea greu, deși nu-mi lipsea nimic. Poate un ceas. Sau minimele informații despre locul unde mă aflu. Liniștea începea să mă irite. M-am sculat și am deschis ușa spre coridor. Nici acolo nu se afla nimeni, nu se auzeau voci, nu se auzea nimic. Ușa vizavi de ușa mea… „ușa mea”! Ușa vizavi de ușa mea avea notat „834”. M-am uitat la ușa mea: „827”.

Am revenit în încăpere. Am mâncat unul dintre cele două mere de pe farfuria de pe noptieră. Nu știam cât e ceasul, dar simțeam din nou trecerea timpului. „Prânzul nu poate să mai întârzie, mi-am spus, dacă nu vine nimeni să-mi spună ce am de făcut, va veni probabil cineva să-mi aducă mâncarea.

Timpul trecea tot mai greu. Și tava cu farfuria și cana de la micul dejun se mai aflau pe noptieră.

Simțeam din nou trecerea timpului. Care parcă nu mai trecea. Am deschis din nou ușa spre coridor. Nimeni. Am rămas o vreme să aștept să aud un zgomot, o voce, ceva. Nimic.

Pe etajera de sub oglinda din baie erau pregătite un pahar, o perie și o cremă de dinți, un săpun solid, un săpun lichid, un plic cu șampon pentru duș, un aparat de ras de unică folosință, spumă de ras și after shave. Totul în cantitătți mici. Ceea ce mi-a indicat că nu voi rămâne foarte multă vreme în camera 827.

A mai trecut o veșnicie. Poate că trebuie să merg într-o sufragerie pentru prânz. Am vrut să ies, dar pijamaua de pe mine era prea mare și nu doream să mă arăt astfel. Am mai făcut un duș, m-am bărbierit, m-am spălat îndelung pe dinți. Am luat hainele din dulap, m-am îmbrăcat și am ieșit.

Abia am făcut câțiva pași, că a apărut de după un colț al coridorului felcerul (?). Parcă m-a așteptat, parcă m-a pândit.

– Tu vrei plecat?

– Nu.

– Tu nu vrei plecat?

– Nu. Mi-e doar foame.

Omul a dat din cap că a înțeles, mi-a cerut să rămân locului, a intrat în camera mea și a revenit cu scaunul cu rotile.

– Dacă tu nu vrei plecat, trebuie să… și-mi arătă să mă așez în scaun.

– Nu am nevoie de el! am spus.

– Dacă tu nu vrei plecat, asta este protocolul.

Coridorul lung cotea din loc în loc.

– Unde mergem?

M-a dus în fața unei uși:

– Dacă tu vrei plecat, aici este ieșire. A deschis ușa care dădea spre o alee la capătul căreia puteam vedea un gard, o cabină pentru portar și o poartă mare.

– Nu vreau să plec! Ți-am mai spus! Mi-e foame și vreau să mănânc.

– Dacă tu nu vrei plecat, de ce îmbrăcat așa? La mâncat nu e voie decât în pijamaua.

– Dar mi-e foame!

– Asta protocol!

Am decis să mă întorc, să-mi pun pe mine pijamaua chiar dacă arătam groaznic în ea, să mă duc… să las să mă ducă la masă. Acolo voi putea întâlni lume și poate voi afla mai multe. Sigur voi afla mai multe. Iar după ce voi mânca, voi vedea ce o să fac mai departe.

Din nou m-am lăsat pradă unor ipoteze pentru mai târziu. Pentru ca din nou să constat că lucrurile s-au desfășurat altfel. Cu totul altfel!

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.