CONVOIUL (25)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Convoiul“ apărută la Editura Junimea din Iași în 2024. 

Așadar, ne-am întors spre camera mea. Nicio șansă de o convorbire normală cu însoțitorul meu. El aborda o mutră mohorâtă, îmi împingea scaunul cu rotile și tăcea. Întrebându-l ceva, orice, doar ca să pot lega o discuție, el tăcea. Și tăcea. Așa că, parcurgând lungul coridor în liniște, m-am gândit la aleea spre ieșire, unde n-am văzut pe nimeni nici plecând, nici intrând, apoi la poarta masivă din metal, la căsuța paznicului, la faptul că felcerul (?) mi-a arătat pe unde aș putea pleca. Era ca și cum mi-ar fi spus că pot părăsi oricând spitalul. Coridorul era lung și până să ajungem la camera 827, am apucat să mă gândesc și la altceva. Mi-a revenit în fața ochilor scena cu „femeile plătite de opoziție” ridicate de jandarmi, urcate în mașină ori în ambulanță și duse de acolo. Jandarmii nu veneau din trupul șarpelui, deci erau din partea cealaltă, ca și femeile. Însă mașinile jandarmilor și ambulanțele executau misiuni venite din structurile organizatorice ale Convoiului. Salvarea, care a venit după mine, a îndeplinit oare și ea o asemenea misiune? Până una, alta, transportarea mea aici și grija care mi se poartă vine în contradicție cu cele ce mi s-au sugerat despre soarta sinistră a celor ce-și părăsesc locul din Convoi. A celor ce ies din coloană de bunăvoie și, mai ales, a celor extrași „drept exemplu pentru…” „Exemplu” pentru ce? Nu știu pentru ce, știu doar că după fiecare inspecție, erau eliminați dintre noi doi colegi din șirurile din față „drept exemplu”. Un „exemplu” ce ne era prezentat drept o execuție ori măcar drept o pedeapsă majoră: „Vreți să ajungeți și voi printre cei din gloata disperată care imploră să fie primită în Convoi”? În mod logic, cei plecați ar trebui să fie părăsiți într-o lume ostilă. E drept că până să vină ambulanța să mă aducă la spital, așa m-am simțit și eu. Dar acum, îmi spuneam, am un punct de pornire în lumea uitată în care am decis să revin. Amintirea disperării din parcare se învălmășește cu alte gânduri și cu alte întrebări. Văd că în cazul meu (?), orice gând este urmat de o întrebare. La care nu știu să răspund. Fără un ban, fără un acoperiș deasupra capului nu știu cum m-aș fi descurcat. Cineva din „gloata disperată” mi-a făcut semne să mă alătur lor, dar n-a fost nevoie.

Ajuns în fața camerei 827, îmi mai continuam gândul. Ce a fost în mintea mea să ies din trupul șarpelui în urma unui impuls, fără să mă asigur că o să am minime condiții să pornesc pe noua cale? Coridorul nu este destul de lung pentru a-mi oferi timp pentru un răspuns.

Încăperea a fost spălată pe jos, a dispărut tava de la micul dejun, pe farfuria de pe noptieră se aflau iarăși două mere, patul a fost făcut și imposibila pijama era împăturită și așezată peste pătură. Aerul mirosea a dezinfectant.

Felcerul (?) a rămas afară cât m-am schimbat. Când am ieșit pe coridor, m-a împins pe scaunul cu rotile.

– Mergem unde? m-a întrebat cu glasul unui șofer de taxi.

– Păi, mi-am pus pijamaua, așa cum ai spus.

– …

– Mi-e foame. Mergem la masă.

Am luat-o din nou pe coridorul pustiu. De data asta, dintr-o cameră am auzit voci. Dintr-o singură cameră.

– Mai e departe? Mi-e foame.

– Tu imediat mâncat.

Am mai mers câteva minute. Coridorul se întretăia cu alte coridoare. Peste tot liniștea nu era întreruptă decât de pașii însoțitorului meu. După câteva minute, ne-am oprit.. în fața camerei 827. Înăuntru, pe o măsuță se găsea prânzul. Măsuța și scaunul n-au fost acolo când am ieșit. În dulap, hainele atârnau ordonat pe umerașe.

– Păi, dacă nu m-ai dus la o sală de mese, de ce a trebuit să-mi îmbrac iarăși pijamaua aceasta caraghioasă?

– Asta protocol!

Am mâncat și am cugetat iarăși la ceea ce voiam să fac. N-am putut nicicum să mă dezobișnuiesc să nu socotesc ce voi face în viitor! În viitorul apropiat. Pentru mai departe oricum nu dispuneam de informații. Cum speranța că voi prânzi împreună cu alte persoane și voi putea schimba câteva cuvinte spre a mă putea orienta în noua mea situație, nu s-a realizat mi-am spus că o să-mi fac siesta și dacă nu va veni nimeni să mă ducă la un cabinet, așa cum se întâmplă în fiecare spital, voi merge să bat la ușa din spatele căreia am auzit voci. Problema, pe care am încercat s-o rezolv cât am stat întins pe pat a fost cum să mă eliberez de felcer(?). Mi-am amintit că atunci când ezitam să mă așez în scaunul cu rotile, individul mă punea cu forța. Am mai amintit că nici eu nu sunt un slăbănog, am fost gata să mă încaier cu Vlăjganul din Convoi… dar însoțitorul de aici nu-mi dădea nicio șansă. A! Vlăjganul din Convoi! Illo tempore … Parcă am plecat de un veac de lângă el. Acum, sunt sigur că a fost plasat în dreapta mea cu misiunea de a mă supraveghea și convinge, oare tot acolo a rămas? Sau a fost trimis lângă altcineva ce-și pune prea multe întrebări?

Mai stau întins pe pat, de chemat nu m-a chemat și nu mă cheamă nimeni. Nu pot pricepe: dacă tot mi-am amintit de Vlăjgan, îmi amintesc și de Roșcovan, de Paznic. Câți oameni au fost puși acolo să mă păstreze „pe drumul cel bun”! Și câți au apărut atât de prompt în jurul meu de când am părăsit Convoiul! Din lipsă de surse de informații, constat că în loc să mă lămuresc într-o privință, apar tot mai multe întrebări. Și nu am răspuns la niciuna.

După un timp fără timp în care am mărșăluit zi lumină, nu pot să stau pe loc doar așteptând să se întâmple ceva. Cum, naiba, când întotdeauna se întâmplă ceva, acum nu se întâmplă nimic? Mă îmbrac, ies pe coridor, felcerul(?) apare din nou de după primul colț, aduce scaunul cu rotile, mă împinge să mă așez pe el.

– Mergem unde? cu glasul unui șofer de taxi. Nu-i răspund și el stă răbdător pe loc. Cum să-l fac să mă lase undeva unde să pot vorbi cu cineva? Tu vrei plecat? O luăm din loc și mă duce iarăși la ușa de sticlă care dă la aleea spre poartă. Dar, în sfârșit, acolo mai este cineva. De fapt, două persoane: una într-un scaun cu rotile și un felcer(?). Felcerul(?) deschide ușa, omul se scoală de pe scaun, nu întâmpină nicio rezistență și iese. Ușa se închide automat după el. Ne uităm cum pornește spre poartă. Nu-l întâmpină nimeni, dar, după alți câțiva pași, se oprește și se întoarce. Ușa de sticlă nu se deschide.

– O fi uitat ceva!? spun.

Felcerul(?), care l-a condus, nu-mi răspunde și pleacă. Dispare cu căruciorul cu rotile cu tot.

– Tu vrei plecat? mă întreabă omul meu.

Mă uit prin sticlă la cel rămas afară și care smucește degeaba de clanță.

– Ușa nu se deschide decât dinăuntru. Tu vrei plecat?

– Nu, eu nu vreau plecat.

Prin creier, gândurile mi se învârt în viteză. Cum să plec fără un ban? Unde să plec? Nu vreau să ajung din nou naufragiat disperat pe o bancă dintr-o parcare. De afară, cel ce a revenit de pe alee zgâlțâie nervos clanța. Dar dacă aș ieși și eu? Măcar am fi doi. În sfârșit am fi doi! Probabil că situația în care ne-am găsi amândoi ne-ar uni. Nu probabil, sigur că ne-ar uni.

Omul zgâlțâie tot mai înfuriat de ușă.

– Trebuie demontat clanța… clanța de afară, spune însoțitorul meu.

Cel de afară renunță. Mai stă câteva clipe descumpănit, apoi îl văd cum bate zadarnic și la ușa căsuței portarului. Tot fără rezultat. Se duce spre poartă, poarta se deschide automat. Omul iese, poarta se închide după el.

Nu-l mai văd.