CONVOIUL (27)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Convoiul“ apărută la Editura Junimea din Iași în 2024. 

…un fel de sarcofag. Tăcerea din interiorul unui sarcofag. Când mă gândesc la moarte, nu dau importanță relatărilor majorității celor ce au revenit din moartea aparentă. Ei povestesc despre un glob de lumină ce i-a învăluit când s-au despărțit de trup, dar mie mi-au rămas doar ultimele cuvinte ale lui Goethe, Mehr Licht!, frica de întunericul și de liniștea din mormânt. Bine măcar că femeia n-a stins total lumina, lăsându-mă în ireala atmosferă albastră.

Așa cum nu mi-am găsit cuvintele cu care s-o mai rețin, o vreme nu mi se mai ordonează nici gândurile. Stau din nou trântit pe pat și încerc să mă liniștesc. Cum? Mă concentrez pe cele spuse de femeie. Tocmai femeia este cea care-mi conturbă atenția. În loc să analizez ce mi-a spus, mă gândesc la ea, la cum mi-o imaginez fără halatul alb. În loc să analizez ce mi-a spus, mă bucur că nu m-am dezbrăcat să mă fi văzut în pijamaua aceea atât de nepotrivită, de caraghioasă.

Ca să mă scutur de imaginea femeii, imagine care mai plutește prin încăpere, mă scol și mă așez la masă. Mănânc. Mănânc și mă gândesc că probabil vremea cinei a trecut. Mă scol din nou și trag transperantul de la fereastră. Afară s-a lăsat într-adevăr întunericul. Mă întorc să mănânc, între timp mă întreb când mi s-a adus cina, când s-au tras storurile de la fereastră, când a fost stinsă lumina. Mănânc și îmi dau seama că și în continuare lucrurile se desfășoară fără niciun aport din partea mea.

Încă n-am terminat cina și-mi aduc aminte ce am văzut când am dat la o parte jaluzeaua. Mă scol și merg la geam. Nu mi s-a părut! Într-adevăr, printre câțiva pomi, pot vedea, instalați pe o pătură ca pentru picnic, mai multe persoane. Am fost prea zăpăcit să-i observ din prima. E adevărat că s-a lăsat și întunericul, dar grădina – sau parcul, sau ce-o fi acolo – este luminată. Nu-mi dau seama de unde. Nu-mi dau seama nici cum de sunt oamenii acolo seara – sau noaptea? – pe o vreme nu tocmai îmbietoare pentru o petrecere în aer liber. În loc să analizez ce poate să mă ajute să mă autoidentific din ce mi-a spus femeia, stau la geam și privesc la ciudatul picnic. Vreau să deschid fereastra pentru a auzi vocile, dar fereastra nu se deschide. Descumpănit, mă încăpățânez să găsesc un mijloc s-o deschid nu numai pentru a auzi ce vorbesc oamenii de pe pătură, ci chiar să ies și eu în grădină. Mă aflu la primul etaj, de unde sunt sigur că aș putea sări fără probleme. Degeaba, nu pot deschide fereastra. Dacă aș sparge-o ce-ar fi? Ce pot să-mi facă? Eu oricum n-am cu ce să plătesc paguba. Poate că m-ar da afară. Fără un ban, fără să știu unde să mă duc… Mai am în urechi „dacă ai pleca și de aici la fel de nepregătit, în mod aproape sigur ai ajunge printre acei nefericiți. Sau chiar mai rău. Doar o minune te-ar putea aduce înapoi în lumea în care ai fost înainte de a ajunge în Convoi. Or, minunile există, dar sunt foarte rare. Foarte rare!” Și, de asemenea, „aici ai timpul necesar să te clarifici”. La fel ca ceea ce ni s-a transmis în Convoi, și vorbele femeii sunt logice, n-ai cum să nu fii de acord cu ele. Doar că spusele celor doi generali, de pildă, oricât ar fi de necombătut, mie mi-au sunat a publicitate pentru cauza slujită de ei, așa că nu le-am putut aprecia. Ba, m-au și iritat. Asta pentru că nu-mi răspundeau la întrebările mele. Așa și discuția cu femeia. A venit să vorbească… să am cu cine vorbi… și-a făcut datoria și a plecat. Măcar mi-a confirmat niște gânduri, dar nu mi-a oferit nicio singură soluție. Nici măcar o sugestie pentru ce să fac.

Mă dezbrac, fac un duș (mai mult din plictiseală), mănânc și un măr. Stau culcat și încerc să folosesc timpul la dispoziție pentru a mă clarifica. Lumina din tavan e prea tare. Trebuie să mă scol pentru a o stinge. În spitalele pe unde am mai fost, aveam la capul patului mai multe butoane: pentru a chema asistenta, pentru o urgență, pentru a stinge lumina. Aici toate acestea nu există. În schimb, descopăr sub pat o pereche de papuci de casă. Mă duc, sting lumina, revin în atmosfera albastră și mă culc din nou. Costi, Conrad și Konrad. Când am amintit aceste nume, femeia m-a încurajat spunându-mi că ele reprezintă pragul de unde aș putea începe să-mi regăsesc memoria. Costi, Conrad și Konrad, Costi, Conrad și Konrad, habar n-am cum să continui. Dacă mi-au plantat un cip prin care pot să-mi citească gândurile sau dacă reușesc acest lucru prin telepatie, îi rog să mă ajute măcar atât cât să pot să avansez cu un pas. Cu o jumătate de pas. Dacă m-au încurajat să mă străduiesc să aflu cine am fost, cine sunt, înseamnă că le cer sprijin pentru ceea ce vor chiar ei să fac. Nu primesc niciun răspuns. Fie că metodele lor de a afla gândurile au capacitatea să acționeze doar de la o distanță mai mică, fie că nu-mi răspund pentru că nu vor să-mi răspundă. Așadar, trebuie să-mi folosesc prin propriile puteri timpul pentru a afla cine am fost.

În ultima vreme, mi-am dezvoltat spectaculos condiția fizică necesară pentru marșul zi lumină. Pentru efortul mental nu m-am mai antrenat. Tot folosindu-mi timpul oferit pentru a afla, storcându-mi creierii, am obosit. Țin minte că printre gândurile de care nu suntem conștienți, adică aproximativ dintre cele ce ne invadează, ne bântuie cel puțin 20% gânduri negative. Ca să poți lua o decizie, trebuie să anihilezi aceste 20% de gânduri negative. Cum, naiba, îmi revine în memorie o asemenea informație și nu cine am fost, cine sunt? Când i-am relatat această revenire ciudată, femeia în halat alb m-a felicitat și mi-a sugerat să pornesc de aici munca de arheolog al memoriei mele. Încerc, dar nu pot să elimin gândurile negative. Ba, pe măsură ce insist, ele mă asaltează în număr tot mai mare. Mă copleșesc.

Când m-am trezit, lumina albastră a fost stinsă, pe masă tava cu resturile de la cină a fost înlocuită cu o altă tavă, tava cu micul dejun, încăperea e luminată prin geam de razele unui soare parcă obosit și el. Nu știu de câte zile sunt în carantină pentru că zilele se scurg aici identic. E drept că mai apar și mici surprize. Odată, revenind din baie, am descoperit la capul patului montată o rotiță. Învârtind-o, s-a dovedit un condensator mobil cu care puteam să pornesc un radio și să fixez mai multe posturi. Toate posturile transmit doar muzică, cele mai diferite genuri de muzică.

În altă zi, după ce am mai făcut o plimbare inutilă pe tăcutele coridoare, împins pe scaunul cu rotile, am găsit în camera mea un aparat de făcut cafea sau ceai, precum și o cutie cu plicuri de diferite feluri de ceai și cutii de cafea.

Și de pijamaua aceea imposibilă am scăpat, când am găsit împăturită pe pat o altă pijama la fel de nepotrivită, dar curată și proaspăt călcată.

Pe perete, un tablou cu o natură moartă.

Un bol pe un stativ conține doi peștișori neastâmpărați. Alături plicuri cu mâncare pentru pești.

Deasupra patului, un tablou cu un peisaj maritim.

Toate mi-au sosit în lipsa mea. Dacă voi mai rămâne în carantină, cine știe cu ce mă voi mai pricopsi. Doar că „tot timpul pus la dispoziție pentru a afla cine am fost” se scurge în van și zilele trec atât de monoton, încât, deși pot să hoinăresc (însoțit) prin clădire, mă simt prizonier ca într-un penitenciar. O dată am mai fost vizitat de femeia în halat alb, dar nu am făcut progrese în căutările mele. Tot mai puțin convins că voi putea să-mi recâștig trecutul, oricâte eforturi aș face, conștient că nu am nicio șansă, de voi părăsi acest loc fără garanții minime pentru un viitor măcar suportabil. Nu mai mă străduiesc să fac ce mi se cere și ceea ce este, într-adevăr, important să fac, ci doar îmi imaginez tot felul de scenarii pentru afară. Aici este limpede că nu voi mai rămâne. Dacă nu voi pleca în curând, simt că-mi voi pierde mințile, că voi deveni o legumă asemenea lui „Michi, Miky, Miși”.

Tot ce mă mai reține este, ca de atâtea ori, pretutindeni, dificultatea de a renunța la avantajele avute în favoarea (?) mea pentru nesiguranța unui viitor lipsit de repere. Câte șanse incredibile – acesta este cuvântul! – nu s-au ratat din pricina acestei rețineri. Da, reprezintă o loterie cu să renunț la siguranța evidentă de aici pentru nesiguranța de afară. Dar simt că, dacă mă mai socotesc mult, nu voi mai pleca niciodată, fie că n-o să mai am dorința, fie că nu voi mai putea, în ambele cazuri devenind doar un „robot umblător” sau, mai bine spus o „legumă umblătoare”, un robot nici măcar umblător, o legumă captivă în pământul în care s-a nimerit să se dezvolte. Așa că, în loc să-i urmez sfatul femeii în halat alb, în loc să încerc să aflu cine am fost pentru a ști cine sunt, mă preocupă mult mai mult cum să părăsesc carantina. „Aici nu mai pot rămâne!”, „Aici nu mai pot rămâne!”, „Aici nu mai pot rămâne!”. Primul pas pentru a ieși, îmi spun, este să nu plec singur. Întotdeauna singurătatea copleșește. Dar nu am de cine să mă atașez. Plimbările în scaunul pe rotile sunt mereu pe același traseu, insistențele mele de a ieși în curte în speranța de a mai întâlni pe cineva se arată a fi inutile. Felcerul (?) mă conduce pe aceleași coridoare pustii, neuitând să se oprească în fața ușii de sticlă cu vederea spre poartă, „Tu vrei plecat?”. Din tonul lui simt cum, cu cât trece timpul, este tot mai convins că „Eu vreau plecat”. Așa este, „plecat, dar cum plecat?”.

Ne aflăm tot mai îndelung în fața ușii de sticlă. N-am mai văzut pe nimeni îndreptându-se spre ieșire. N-am văzut pe nimeni intrând. O singură dată am observat poarte deschizându-se pentru a lăsa o ambulanță să treacă. Profitând, au încercat și câteva persoane să intre în urma ei. Abia atunci au ieșit doi portari înarmați din căsuța lor și și-au îndreptat armele spre intruși. Era evident că nu glumeau cu pistoalele lor mitralieră. N-am putut să aud cum i-au somat pe nepoftiți și nici reacția nepoftiților n-am putut s-o aud, dar i-am zărit retrăgându-se. Poarta s-a închis și portarii înarmați au reintrat în căsuța lor. Felcerul (?) m-a privit semnificativ și desigur m-a întrebat „Tu vrei plecat?”. Nu i-am răspuns, „Eu vreau plecat, dar cum plecat?”. Însoțitorul meu a întors scaunul și am pornit mai departe pe coridoarele învăluite în tăcere. „Coridoare asemenea celor găsite în burta piramidelor” mi-am zis și mă simțeam tot mai strâns înghesuit în sarcofag.