În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Convoiul“ apărută la Editura Junimea din Iași în 2024.
De ce este socotit atât de important Șarpele Uroborus din Onkolo pentru ca societatea să fie împărțită în straturi exclusive? mă întreb, după ce îmi este tot mai puțin limpede de ce se lucrează atât de intens pentru crearea celor mai bune condiții pentru o motivație suficientă menținerii în Convoi a unui mare grup de oameni, de ce aceștia sunt spălați pe creier, dar nu într-atât încât să-și piardă atributele umane, de ce sunt ținuți de o parte cei ce n-au fost selectați în acest program. De aici celelalte întrebări sosesc în avalanșă. Pe ce bază are loc selecția pentru cei acceptați? Ce se așteaptă de la momentul în care Uroborus își va înghiți coada?
Lâncezitul în carantină îmi devine pe zi ce trece tot mai greu de suportat. Degeaba îmi tot spun că, la fel ca în Convoi, unde am avut tot ce mi-am dorit, am părăsit o situație stabilă și am sărit în necunoscut, sunt pe punctul de a repeta aceeași aventură. Bun, voi pleca și, presupunând că aș avea un noroc extraordinar, la ce pot spera pentru viața de afară? Din punct de vedere material mult mai puțin, un puțin care nu va cădea din cer, ci pentru care va trebui să muncesc. Poate nu numai să muncesc, dar și să lupt. Ocupat mereu pentru dobândirea celor indispensabile existenței, la ce visuri mă voi mai putea concentra?
Lâncezitul în carantină îmi devine pe zi ce trece tot mai greu, tot mai greu de suportat. Toate întrebările referitoare la Convoi, la asigurarea bunului său mers din afară, la atât de neta stratificare a societății în funcție de relațiile față de Uroborus, la aparenta (?) nemaiîntâmplată schimbare a scopului vieții, implicând toată societatea umană, tot ce se subordonează unor raționamente necunoscute, nu este suficient să mă mențină în carantină. Deși e clar că toți cei aflați în această clădire trebuie mai devreme ori mai târziu s-o părăsească, nu înțeleg de ce nu ni se oferă niciun reper cu privire la ce ne putem aștepta. În mod logic, ar trebui să fim pregătiți să nu decădem în „gloata de disperați care încearcă zadarnic să ajungă în trupul șarpelui”, ci să devenim și noi rotițe în uriașul angrenaj care face să fie posibil marșul Convoiului. În loc de aceasta, suntem izolați și prizonieri în lumea lipsită de experiențele trecutului ce ni s-a șters când am fost admiși în lungul șir. Singura explicație pe care o am este că se consideră memoria trecutului un pericol pentru înțelegerea prezentului atât de diferit și că izolarea, carantina nu face decât să ne oblige, ca prin propriile puteri, să fim capabili să ne încadrăm în lumea total deosebită de cea pe care am părăsit-o odată cu recrutarea în Convoi. Sau lumea aceea , nemaifiind, ne-a părăsit ea.
Am vrut să mai stau pentru ultima oară de vorbă cu femeia în halat alb, dar ea nu a mai venit la cererea mea. Ultima dată… Ultima dată când a plecat din camera mea, mi-a aruncat o privire strict oficială. Dar când am văzut-o la picnicul angajaților, mi-a făcut un semn chiar prietenesc. Nu mai era în exercițiul funcțiunii. Am vrut s-o întreb de ce m-a încurajat să pornesc de la Costi, Conrad și Konrad în recucerirea memoriei pierdute, când tocmai acele puține cuvinte m-ar reîntoarce în viața din trecutul caduc. Da, dar orice poate fi privit și altfel, chiar și frânturile de amintiri pot fi asamblate diferit în marele puzzle, îmi răspund. Sigur, ea m-ar lăuda că fac progrese, dar protocolul de care tot pomenește însoțitorul meu prevede să ajungem singuri la anumite concluzii. „Ai mare grijă la ce concluzii vei ajunge. Tocmai acele concluzii, pornind de la tine îți vor stabili viitorul” m-a atenționat femeia în halat alb.
În clipa, când voi ieși pe poarta oficiului carantinei, voi fi pe cont propriu, dar nu în lumea de dinainte de Convoi, ci într-o cu totul altă lume. Unde deprinderile vechi vor constitui balast pentru înțelegerea noii realități. Cu toate astea, nu pot fi altul decât am fost. Nici creierul spălat, nici marșul în Convoi, nici carantina nu m-au făcut altul. Gândesc – cred – ca înainte, mă socotesc atent înaintea fiecărui pas, deși am învățat că foarte rar lucrurile continuă așa cum am prevăzut, gândesc prea mult când ar trebui să acționez. Ba, mai și ignor adesea ceea ce mi-am impus să fac și procedez cum mă împinge din spate un impuls. Am înțeles că în carantină totul este astfel aranjat, încât să nu putem comunica unul cu altul, pentru ca să ajungem să ne orientăm după „concluziile venite din noi înșine”. În loc de aceasta, eu tot sunt încredințat că șansele mi-ar crește, dacă m-aș asocia cu cineva la ieșirea de aici.
Dacă lucrurile își urmează cursul, indiferente la ceea ce mi-am programat eu, decid să nu mă mai gândesc la ce voi face afară, ci să-mi caut un tovarăș de drum. (Pe naiba! De fapt, decid să nu mă mai gândesc la ce voi face afară. Sunt incapabil să fac planuri pentru necunoscut. Rămân la Costi, chiar dacă nu sunt deloc sigur că m-a chemat așa. Singurul țel propus este să caut localul „La Conrad”.)
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.