CONVOIUL (38)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Convoiul“ apărută la Editura Junimea din Iași în 2024. 

Mă aflu într-o anticameră. Două secretare lucrează la computere. Le văd doar partea de sus a fețelor. Una dintre ele îmi face semn să mă duc la ușa opusă celei prin care am venit. Ajuns acolo, ușa se deschide singură. Măcar asta nu mă miră, fotocelule au mai fost și înainte. Secretarele își văd de computerele lor. Intru într-o încăpere lungă și îngustă pe care trebuie s-o traversez. Picioarele mi se înfundă în covorul gros. Nu este nimeni acolo, pe lângă pereți se găsesc etajere până la tavan încărcate cu bibliorafturi și cu câte o scară mobilă de fiecare parte. În lipsa ferestrelor, spațiul este luminat de mai multe candelabre, cam prea pompoase pentru un asemenea spațiu, un fel de coridor – arhivă. După ce ajung la capăt, se mai deschide, tot singură, o ușă și dau de un nou coridor. De data aceasta luminat natural prin niște ferestre înalte. Mă uit afară. Un parc larg limitat de un gard dintr-un material strălucind în bătaia soarelui. De partea cealaltă a gardului, strada pe care circulă cu viteză mașini mici, ca de jucărie. Suntem totuși la un etaj destul de sus. Pe coridor nimeni. Măcar de ar fi militari înarmați, i-aș întreba unde trebuie să merg mai departe. Unde? Din niște microfoane se aude o muzică în surdină. Hotărăsc să mă întorc pe unde am venit. Dau să deschid ușa, dar e încuiată. Și ușa de alături e încuiată. În sfârșit, de la capătul coridorului apare un ofițer. Îl întreb, se uită mirat la mine, nu-mi răspunde, merge mai departe.

Mă opresc la o fereastră și aștept să se întâmple ceva. Se pare că a avut dreptate cel care mi-a spus că aici topografia locului este cel mai bun paznic. Melodia se oprește și mi se răspunde din perete că este adevărat că nu te poți orienta nepregătit aici, la etajul opt: un intrus a rătăcit mai multe zile pe aceste coridoare, înainte de a fi evacuat. Legenda povestește cum de mult, foarte de mult, doi dușmani au fost lăsați să încerce să plece până ce unul a înnebunit, iar celălalt a murit. Acei inamici au fost anihilați fără a se fi folosit nicio armă împotriva lor.

Bine, înțeleg eu, sunt supus din nou unui test. Așa că mă întorc la fereastră și privesc afară. Muzica în surdină se aude din nou. Am aflat măcar că suntem la etajul opt. De parcă asta ar avea vreo importanță pentru mine… De undeva răzbate un miros de mâncare gătită. Mă uit la ceasul de pe mână, este ora unu fix. Mi se face foame. Scotocesc în sacoșă după mărul pe care l-am luat cu mine. Nu apuc să mușc din el, se deschide o ușă și un ofițer mă invită să intru. Străbatem mai multe birouri, trecem chiar și printr-o sală de mese, o popotă a ofițerilor, câțiva mănâncă, alții consultă presa. Noi mergem mai departe și ne oprim în fața încăperii 827. 827 – Hm!  – precum camera mea de la carantină, chiar și camera mea de  hotel! Și ofițerul acela mă părăsește după ce am intrat.

În loc de secretară, în anticameră, la un birou, se află tot un ofițer. Se scoală în picioare, salută și mă îndrumă spre o ușă înaltă, o ușă dintre cele pe care eu nu înțeleg de ce trebuie să fie atât de înalte. În sfârșit, cred că am ajuns. Încăperea este mare, pe pereți sunt picturi.  Nu par a fi doar niște cópii. De-a lungul peretelui văd dulapuri cu vitrine ce conțin cărți etalând cotoare elegante. Pe o masă, o tavă cu mâncare fumegândă. Mă opresc lângă ușă și aștept să fiu primit de cineva. După câteva minute foarte lungi, o voce din perete îmi urează „Poftă bună!” și mă avertizează că mâncarea s-ar putea răci. Mă duc la masă, mă așez, dar nu pot să mănânc. „La ce examene tâmpite mă mai supun ăștia?” Nu primesc răspuns, stau în fața farfuriilor pline, mirosind ademenitor, dar nu pot să mănânc. Nu pot să mănânc în sala aceasta atât de elegantă, singur, supravegheat probabil de mai multe perechi de ochi. Mă simt ca un șoarece alb într-un laborator și aștept să fiu sacrificat în numele științei. Mi-e foame, dar nu le dau satisfacția să observe cum se comportă cobaiul. Timpul trece greu pentru mine, dar sper să treacă la fel de greu și pentru ei. Dacă și acesta este un test – și văd că orice mi se oferă este monitorizat drept test – atunci să trec demn și această probă. Să vedem cine renunță mai repede!

Mi-e foame, mâncarea mă ispitește în fața mea, dar nu mă ating de ea.

Deocamdată ne ținem tare – și ei, și eu. Până ce se deschide o ușă în perete și un soldat vine să mă întrebe dacă mai mănânc. Tac. Mă întreabă dacă poate să ia tava. Dau din cap că da, dar când să apuce tava, pun mâna pe farfuria cu desertul. El vrea să renunțe, însă îi fac semn că poate să ducă mâncarea. Rămân și savurez tacticos prăjiturile, una câte una. Mă întreb ce calificativ am luat pentru această probă. Desertul mi-a potolit foamea, dar bineînțeles că nu m-a săturat. Soldatul apare din nou, ia farfuria și lingurița. Se duce. Îmi pare rău că nu am cerut o cafea. Îmi aduc aminte de mărul din sacoșă, dar din nou nu apuc să mușc din el. Dintr-un alt perete, în locul dintre două vitrine cu cărți, se mai deschide o ușă și își face apariția un domn elegant. Nu poartă nici haine de Convoi, nici uniformă militară. Pare ușor trecut de vârsta a doua, are ținută, inspiră respect.

Mă ridic repede în picioare.

Stăm de o parte și de cealaltă a mesei rotunde, fiecare cu câte o ceașcă de cafea în față. Gazda (?) mea fumează, după ce m-a întrebat dacă nu doresc și eu o țigară. (De parcă nu știa că nu fumez…) Nu, nu mă deranjează fumul, uneori chiar îmi place mirosul de tutun.

Mi se aduce la cunoștință că am atras atenția deja înainte de a fi admis în Convoi, unde, e drept, sunt inși cu diferite nivele de cunoștințe, cu pregătiri diverse și provenind din toate păturile sociale. Totul într-o proporție riguros stabilită.

– Eu din ce categorie am fost ales? întreb.

– Dumneavoastră ați fost selecționat în urma unei atente monitorizări.

– Toată lumea este „atent monitorizată”?

– Da, însă în grade diferite, după ce se stabilește cui este indicată în continuare supravegherea și cui nu.

– Mi-ar fi de folos să știu de unde provin.

– La ce bun? Memoria vă revine doar în măsura în care nu vă împovărează cu informații lipsite de relevanță. (Domnul face o pauză, soarbe din cafea și fumează. Mă aflu în compania unui gentleman și încerc să mă port la fel.) De când ați lipsit din lumea din afara Convoiului, s-au produs modificări importante care au salvat omenirea de dezastru. Nu este vorba doar despre progresul științific și despre controlul inteligenței artificiale, ci de întreaga organizare politico-administrativă. Ați remarcat în camera de la hotel o serie de gageturi al căror scop nu l-ați putut identifica. Astea le veți înțelege pe parcurs și, treptat, nu numai că le veți folosi, dar nu vă veți mai putea lipsi de ele. În schimb, noua organizare politico-administrativă reprezintă soluția imediată a supraviețuirii speciei. Însă s-a lucrat intens… aș spune chiar eroic, la realizarea situației și la stabilizarea ei. Și, recunosc, această stabilizare reprezintă elementul cel mai greu de obținut.

– L-ați obținut?

– Cu mențiunea că noua ordine este încă fragilă și este nevoie ca o mare parte din populație să fie mobilizată pentru acest deziderat.

Tăcem amândoi. Nu vreau să-mi arăt nicio părere, ci să aflu cât mai multe despre unde am nimerit.

– Vă întrebați dacă s-a clădit o largă democrație sau că ați intrat într-un stat bazat pe o autocrație severă.

– După câte am trăit în cele câteva ore, de când am prăsit și carantina, nu am impresia că aș fi într-o „largă democrație”.

– „Democrația nu înseamnă că poți să faci orice vrei, ci că nu trebuie să faci ceea ce nu vrei”, a spus cineva. Și a spus bine! Dar să lăsăm asta! Ați fost deranjat că vi s-au restricționat anumite libertăți, însă democrația nu este decât forma cea mai puțin nocivă de guvernământ. Avantajul este că e condusă doar de două structuri: de bănci și de serviciile de informații. Serviciile dau direcția, iar băncile o fac posibilă financiar.

– Și e bine?

– Nu s-a ajuns încă la o organizare mai bună. Cel puțin, nu în practică. Serviciile sunt servicii și nu un singur serviciu. Echilibrul este stabilit de interacțiunile dintre ele. Interacțiuni nu întotdeauna frățești.

Tăcem din nou. În timp ce-și aprinde a patra țigară, probabil că așteaptă să afle ce gândesc.

– Bine! Vă întrebați care este scopul pentru care v-am invitat la această discuție. Așa cum v-am spus, stabilitatea situației la care am ajuns cu atâtea eforturi este încă fragilă. Extrem de fragilă. Mai mult ca sigur, nici nu este încă o situație perfectă. Însă e perfectibilă. Încercăm să aflăm de la cei ce au fost în Convoi și l-au părăsit de bunăvoie ce i-a determinat să renunțe la traiul sigur, ce nu le-a convenit, ce le-a lipsit. Din întâlnirile cu cei mai mulți oameni care au ieșit din coloană, nu am aflat mare lucru care să ne ajute. Dumneavoastră ați venit cu ideea tabieturilor ce-i leagă pe oameni de lume și cu nevoia de realizări neesențiale pentru supraviețuirea fizică, dar obligatorii pentru perpetuarea omului ca om. Am înțeles corect?

– Corect.

– Ați fost monitorizat atent și când ați fost admis în Convoi  și în timpul marșului, și prin testele la care ați fost supus în ultimele ore. Ne-ați fi de mare folos dacă am putea, cu ajutorul dumneavoastră, să ajungem și la concluzii și aplicații practice ale acestor teorii.

Voi vreți asta, dar și eu vreau să știu anumite lucruri strict legate de soarta mea.

– La timpul potrivit veți afla tot ce doriți! Dar acum rugămintea mea constituie o urgență! Se scoală în picioare. Audiența s-a terminat. Mă scol și eu, dar îmi face semn să mă așez la loc. N-ați servit prânzul și vă așteaptă o zi lungă în oraș. Soldatul intră cu tava cu mâncarea aburindă. Poftă bună! Dacă aveți nevoie de lămuriri la subiectul nostru, lucruri cu care vă putem ajuta, contactați-mă oricând! Îmi dă o carte de vizită pe care, într-un chenar aurit, nu se află decât un număr, fără nici un nume.

– Păi, nu am telefon.

– Nu vă mai trebuie. Ajunge să puneți degetul pe acest card și să întrebați sau să spuneți ce aveți de spus.

– Aș vrea să merg la „La Conrad”.

– Veți avea la dispoziție o mașină care vă va duce unde doriți.

Iese și mă lasă cu soldatul care rămâne în picioare lângă perete. În timp ce mănânc, prin cap mi se învălmășesc toate gândurile.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.