CONVOIUL (42)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Convoiul“ apărută la Editura Junimea din Iași în 2024. 

22.

– Iar faptul că am ajuns mai greu…

– Nu sunteți obligat să vă justificați în fața mea!

– Nici n-am de ce să mă justific. De altfel, ei știu tot ce am pățit, ce am făcut, chiar și cum am gândit în acele situații. Ei știu și ce gândim și ce vorbim noi acum.

E bine, îmi spun, măcar nu trebuie să le dau raportul. Brusc, mă simt de parcă aș face și eu parte din servicii.

– De aceea nici nu are rost să ne justificăm, fac eu. Nici față de mine, nici față de Ei, nici față de noi înșine. Mai ales asta mi se pare cel mai periculos.

– De ce?

– Pentru că justificările față de noi înșine reprezintă ultimul as din mânecă pe care-l mai avem. Discuția cu cineva ieșit din trupul șarpelui, în sfârșit, are loc, îmi zic. Să lăsăm asta! Eu mă bucur că ați acceptat să stăm de vorbă pentru că mă încăpățânez să cred că în doi – sau chiar în mai mulți – am putea depăși mai ușor viitorul nostru imediat.

– Viitorul imediat al fiecăruia este o chestiune personală.

– Da, dar se pare că majoritatea dintre cei ce au părăsit Convoiul nu o duc foarte bine. Cred că putem învăța cum să evităm eșecul. De pildă, dacă ne-am împărtăși motivul pentru care am renunțat la viața sigură…

Se uită la mine, își consultă ceasul de pe mână, discuția nu-i convine și riscă să se rupă.

– Cred că nu mai plouă atât de tare, spune. Mă gândesc să fac o scurtă plimbare. Eu nu cunosc acest oraș, deși, de multe ori, am impresia că am mai trecut pe lângă anumite clădiri.

– Și eu am aceeași impresie, mă grăbesc disperat să nu las firul să se rupă. Eu cred că am ieșit din trupul șarpelui pentru că acolo nu am avut de ce să mă agăț, totul venind de-a gata.

– Ăsta a fost cel mai mic lucru neplăcut. Vorbește clar, cu o dicție perfectă.

– Pentru mine, neplăcut a fost că, deși am beneficiat de toate facilitățile, nu am putut să am parte tocmai de micile mele tabieturi, cele ce m-au menținut la suprafață în cele mai grele momente din viața de dinainte de Convoi.

– Eu nu am trăit pentru acele „mici tabieturi”! Am avut – și mai am – alte motivații.

– Dar ați avut și dumneavoastră tabieturile care v-au făcut traiul mai plăcut Și ultimul boschetar este strâns legat de viață prin tabieturile sale, singurile care-l mai fac să continue.

– Se poate, dar vă mai spun o dată, nu „micile tabieturi” m-au mânat pe mine în viață!

– Eu n-am avut altceva ce să le reproșez.

– Pe mine m-a deranjat…, în primul rând, m-a deranjat supravegherea riguroasă la care am fost supuși…

– Supravegherea riguroasă din Convoi nu este mai puțin riguroasă nici aici, în afara lui, din moment ce au controlul asupra gândurilor noastre. Pentru atâta lucru n-a meritat să ieșiți din rând.

– …în al doilea rând, m-a deranjat că toți am fost tratați egal, de parcă mărșăluia o armată de clone…

– Aici e drept, cu toată precizarea că afară se trăiește într-o lume democratică, deosebirile dintre cei ce frecventază „La Conrad” și cei ce-și risipesc banii și timpul la „La Konrad” sunt mai mult decât vizibile. Dar când întâlnesc mulțimile de disperați cerșind zadarnic un loc în Convoi, eu parcă prefer tratamentul egal din trupul șarpelui. Și nu numai eu cred astfel, dovadă că suntem atât de puțini cei ce am decis să ieșim din rând.

– …în al treilea rând, nu am mai suportat că totul ne-a venit de-a gata, ceea ce a eliminat posibilitatea oricărei inițiative personale. Mă simțeam ca un robot îndeplinind disciplinat un program impus.

– Eu, într-o singură zi prin oraș, m-am lămurit că și în afara trupului șarpelui, toată populația „îndeplinește disciplinat un program impus”. Impus de cele mai riguroase ierarhii. Iertați-mă, dar nu cred că acestea toate v-au făcut să părăsiți Convoiul.

– Știți dumneavoastră mai bine decât mine de ce am făcut eu acest mare pas?!

– Nu știu. Dar cred că, de fapt, nici dumneavoastră nu știți.

– Bine, atunci explicați-mi de ce ați ieșit dumneavoastră din coloană!

– Dar v-am spus încă de la începutul discuției noastre, pentru că nu am putut să am parte tocmai de micile mele tabieturi, cele care m-au menținut la suprafață în cele mai grele momente din viața de dinainte de Convoi. Eu așa cred, cu toate că poate mă înșel, deși „marele pas”, cum l-ați numit atât de corect dumneavoastră, nu-l faci în mod conștient, dacă nu ai o motivație solidă. Și vă asigur că am procedat absolut conștient.

„Diplomatul” își consultă iarăși ceasul și privește prin geamurile mari să vadă dacă mai plouă. Mai plouă. După discuția cu jandarmul postconvoi, îmi imaginez că omului elegant din fața mea nu i s-a pus la dispoziție o mașină inteligentă. După scurta noastră convorbire, nu cred că va spune mai mult decât până acum, așa că decid  să nu-l învit în automobilul meu, deși acolo l-aș putea interoga pe îndelete. Sunt sigur că nu mi-ar spune nimic folositor. Mai fac totuși o încercare:

– Vă mulțumesc pentru timpul acordat. Dacă eu nu sunt convins de ce ați ieșit dumneavoastră din trupul șarpelui și văd că nici dumneavoastră nu sunteți mulțumit cu explicațiile mele, înseamnă că există și o altă motivație, una comună pentru „marele pas”. Dacă am afla acest lucru, sunt sigur că ne-ar ajuta… Nu mai continui, observ că nu mai este atent la ce-i spun. Într-adevăr, se scoală în picioare, salută și iese în stradă.

Rămân în fotoliu cu fraza întreruptă și cu gândurile mele. Pe masă apare din nou o cafea și un pahar cu apă. Necomandate de mine. Cât nu am fost singur, n-am fost servit astfel. Acum bănuiesc că sunt răsplătit pentru „munca” depusă.

Chiar dacă, probabil, aflat într-o perioadă de probă, deocamdată am devenit unul de-ai lor.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.