CONVOIUL (7)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Convoiul“ apărută la Editura Junimea din Iași în 2024

– Ce tot repeți cuvintele acelea? mă întreabă Roșcatul. Ce vrei să-mi spui cu ele?

– Care cuvinte?

– „Șarpele Uroborus din Onkolo”.

Sunt uimit că vecinul din dreapta, cu toată înfățișarea lui de băiat de la țară, a repetat corect cuvintele pe care a recunoscut că nu le-a înțeles. Probabil pentru că le-a auzit de atâtea ori, i s-au impregnat și lui în urechi. Eu nu le-am rostit cu un scop anume, dar cum să-i explic vlăjganului de ce le-am tot spus cu voce tare, chiar fără să mă gândesc la ele? Că le-am dat drumul să bântuie singure doar ca să emit și eu cuvinte conform noului Ordin 00347948372 „Vorbiți în anumite condiții specifice!”.

– Ce-i cu șarpele ăla? găsește Roșcovanul „condițiile specifice” pentru a repeta întrebarea.

Asta mă face să-mi spun că, înainte de a-i răspunde, ar trebui și eu să mă lămuresc de ce mi se tot zbenguie prin cap tocmai aceste cuvinte. „Onkolo” este o adâncitură în piatră ori în pământ care nu-și trădează sfârșitul. Nici măcar nu e sigur că se termină undeva. Cum eu nu pot vedea coada convoiului, mi s-a ivit de cine știe de unde, din ce amintiri uitate și păstrate doar în subconștient, asemănarea cu intrarea în neant. Bună metaforă, îmi spun mulțumit.

– Ce-i cu șarpele ăla? repetă Roșcovanul din dreapta întrebarea.

Șarpele? Păi, în privința șarpelui, lucrurile sunt mult mai simple: rândul parcă nesfârșit e firesc să-mi evoce un șarpe. Iar Uroborus… Nu știu…, nu-mi amintesc ce-i cu acel „Uroborus”.

– Ce-i cu șarpele ăla? repetă Roșcovanul din dreapta întrebarea. Însă e evident că nu-l interesează răspunsul și că doar îngână mereu aceleași cuvinte, la fel cum am repetat și eu mecanic „Șarpele Uroborus din Onkolo”, „Șarpele Uroborus din Onkolo”, „Șarpele Uroborus din Onkolo”. Se întâmplă des ca, tot mărșăluind de atât timp umăr lângă umăr, să preluăm unul de la altul obiceiuri, ticuri sau chiar boli.

Netrebuind să găsesc un răspuns Roșcovanului, pot să-mi continui gândul. O zi, două zile, până ce văd că paznicul îmi desenează cu degetele în aer un cerc. Paznicul are, ca toți angajații, zile de repaus și chiar și concedii. Pentru cât lipsește este înlocuit cu alt paznic, iar el rămâne în contact cu lumea din afara Convoiului. O fi fost și el curios de ce repet eu mereu „Șarpele Uroborus”. S-o fi documentat și a aflat că este vorba despre șarpele care se încolăcește și își înghite coada. De aceea îmi desenează paznicul cu degetele în aer un cerc?

Mă simt prins în acel cerc, dar paznicul vede altfel lucrurile: Uroborus nu ține prins Convoiul, ci, chiar dimpotrivă, îl apără, asemenea unui zid de cetate, de orice posibil atacator. Înseamnă, îmi spun, coada șarpelui aflată adânc în grotă sapă o ieșire în partea cealaltă. Iar noi, tot urmând drumurile sinuoase, mereu cotite, vom merge până ce ofițerul călare din fruntea convoiului va întâlni coada șarpelui și va deveni una cu ea. Noi nu vom fi prinși în mijlocul cercului, noi vom fi chiar cercul. Cercul învârtindu-se la nesfârșit.

– Ce-i cu șarpele ăla? repetă Roșcovanul.

– Nu-ți fie frică, îi spun, e un șarpe bun.

Am dreptate, pe Roșcovan nu-l interesează răspunsul, el repetă mecanic „Ce-i cu șarpele ăla?”. Și repetă iar și iar, de parcă nici n-ar fi auzit ce i-am spus. Până ce paznicului aflat chiar lângă el îi ajunge și îi atrage atenția că a depășit „Condițiile specifice din Ordinul 00347948372 Vorbiți”. Roșcovanul tace și acum, având o explicație, nici eu nu mai repet ca un papagal „Șarpele Uroborus din Onkolo”. Acum merg și tac și eu.

Gândul îmi fuge la altceva. Altceva ce începe să mă obsedeze. Paznicul a fost învoit de sărbători și în locul lui, la dreapta Roșcovanului a venit altcineva. Timp de patru zile – din timpul nesfârșit – paznicul meu a lipsit. Firava legătură stabilită mi-a apărut mult mai importantă decât am conștientizat-o până atunci. Când, în sfârșit, a revenit, am resimțit un sentiment pe care l-am uitat odată cu intrarea în Convoi, o emoție de parcă s-ar fi reîntors o rudă dragă. Dar, totodată, am realizat și că paznicul meu ar fi putut foarte bine să revină alături de alt șir, mai în față ori mai în spatele șarpelui. Din clipa aceea, îl numesc pe paznicul meu „Paznicul” și sunt neliniștit în fiecare dimineață la realinierea Convoiul dacă Paznicul se repoziționează lângă Roșcovan sau vine altcineva în locul lui. E o adevărată minune că au trecut atâtea weekend-uri peste noi, atâtea sărbători legale, atâtea concedii ale angajaților și Paznicul a revenit întotdeauna în același loc, adică lângă noi. Dar va reveni și data viitoare?

(Paznicul meu a revenit mereu lângă șirul meu. Și a trebuit să mai treacă o vreme până să înțeleg de ce a revenit de fiecare dată alături de Roșcovan. Și de ce a apărut lângă mine Roșcovanul. Și de ce a apărut lângă mine vecinul din partea cealaltă.)

Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul dreptul. Pe lângă toate, am primit și căști prin care puteam asculta în timpul marșului muzică. Poți alege genul preferat și chiar și melodia, interpretul sau formația. Ajunge să-ți dorești înregistrarea dorită. I-am pus la încercare și am solicitat piese simfonice mai puțin cunoscute. Rezultatul a fost pozitiv. Ceea ce mi-a stârnit și admirație, dar mi-a pus și întrebări: cum, naiba, știu ei ce muzică vreau eu să ascult într-un anumit moment? Singura explicație la modul cum îmi citesc gândurile este că mi s-a implantat un cip în creier. Doar știri din lumea din afara șarpelui nu ni se oferă. Deloc! Ascult muzica cerută și merg în ritmul Convoiului, stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul dreptul.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.