Copilăria în umbra lui Thanatos- de Alexandra Rusu (muzeograf)

Copilăria în umbra lui Thanatos. „Patruzeci de zile mi-a fost întreaga viață și zac lângă tine, o preaiubită maică. Toma m-am numit; în ziua morții tale, sunt al lui Nicolae, domnul ungrovlahilor. Oricine ai fi, varsă o lacrimă, o, scurtă viații aceea, scurtă pentru mine. Ci o am acum, desigur, nepieritoare.” (27 iunie 1716)

Textul aflat pe lespedea mormântului unuia dintre fiii domnitorului Nicolae Mavrocordat transmite drama familiei. Pulcheria Tzouki, a doua soție a lui Nicolae, cu care acesta a avut șase copii, moare dând naștere pruncului botezat, in extremis, Toma. Copilul îi urmează mamei după patruzeci de zile. În veacul fanariot furia „odiosului Thanatos”, „inimă de fier, suflet de aramă nepăsător în pieptul său” străbătea toate ierarhiile, căci morții „de împărat nu-i frică, de domn, nu să tiame, de boieri nu să siaște” și “tinerețile nu le cruță”.
Mai grăitor este epitaful închinat unui prunc al domnului Grigore Callimachi: „Vezi acest mort pentru care vărs lacrimi! Pe acesta eu l-am născut și purtat în brațe. Dar vai, vai mie! Eu nu-ți mai sunt mamă. Ion al meu, fătul meu frumos, fiul tatălui glorios […], vai mie, copilul meu dulce! Sunt străpunsă în inimă, deoarece m-am lipsit de tine. Oare voi mai trăi?”

Urmărind reprezentările coconilor și copiilor din frescele bisericilor secolului al XVIII-lea observăm o neatenție a zugravilor în redarea trăsăturilor, disproporții sau interpretări care dizolvă fizionomiile într-un copil unic, generic. Diferențierea în rândurile de frați sau surori se realizează mai mult prin veșmintele și accesoriile la fel de impunătoare ca ale părinților, ctitorii așezămintelor, decât prin detaliile chipurilor. Independent de canon, această schemă de reprezentare exprimă vremelnicia copiilor întregii epoci care cu greu ating vârsta maturității și individualizării depline. Înșiruirea numeroaselor vlăstare pe pereții ctitoriilor denotă un alt fenomen, ritmul ascendent al demografiei din Țara Românească în secolul Luminilor: 1.084.585 locuitori în 1739, 1.349.840 locuitori în 1774, 1.520.950 locuitori în 1791 și 1.795.130 locuitori în 1820.

Din numărul mare de nou-născuți, cei mai mulți nu depăseau etapa primelor luni sau pragul de 10 ani al copilăriei, rezultând un procentaj al mortalității care va rămâne, cu mici fluctuații, neschimbat în documente și statistici pentru mai bine de două secole. 50 % dintre cazurile de deces înregistrate erau reprezentate de copii până la 10 ani, o pondere mai mare în procentaj având-o cei până la vârsta de 5 ani. Principalele cauze ale deceselor erau bolile curente (gastro-intestinale sau pulmonare) a căror instaurare era facilitată de igiena precară sau lipsa asistenței medicale, completate de epidemiile de ciumă și catastrofele naturale care au terorizat populația principatelor.

Lupta împotriva mortalității infantile și a mortalității generale a populației a devenit astfel o preocupare asiduă a domnitorilor veacului fanariot, mai ales în București, unde s-au pus bazele primelor spitale, farmacii și s-au făcut primele campanii de vaccinare. Pe lângă aportul numărului tot mai mare de medici școliți la Halle sau Viena, din 1808 apare pe listele de plată a poliției capitalei o moașă. Postul se înființase din dorința de a descuraja implicarea unor „babe ignorante” în procesul nașterii și pe ale căror practici doctorul Constantin Caracaș le condamna ferm, căci aduceau suferințe deopotrivă mamelor și pruncilor. Unele nici măcar nu știau cum să taie cordonul ombilical și provocau hemoragii fatale non-născuților.

În ciuda progreselor făcute în secolul următor atât în domeniul serviciului sanitar precum și în cel edilitar (regularizarea și canalizarea Dâmboviței, pavarea străzilor, dezvoltarea rețelei de de apă și canalizare sau ridicarea nivelului cultural), în București, în intervalul 1895-1930, mortalitatea în rândul copiilor, se situa la o valoare de 40%. Bolile care făceau ravagii erau: tuberculoza, pneumonia, enterita și gastroenterita, rujeola, scarlatina sau bolile congenitale.