Cornel Ban şi demontarea miturilor tranziţiei neoliberale

Adrian Dohotaru

Cornel Ban, Dependenţă şi dezvoltare. Economia politică a capitalismului românesc. Traducere de Ciprian Şiulea, Editura Tact, Cluj, 2014

Cartea lui Cornel Ban este, cu siguranţă, una dintre cărţile anului 2014. Un must have pentru orice persoană cu minime simpatii de stânga. Precizia tehnică şi bagajul exegetic impresionant se îmbină pe alocuri cu tonul convivial, nu lipsit de plasticitate polemică dar care e atent subordonată discursului analitic. În ciuda mizelor sale, s-a bucurat până acum de puţine recenzii. Poate emblematic pentru periferializarea culturii româneşti textul a fost scris în engleză, nu în limba română. Dacă era cumva de aşteptat să fie ignorat de dreapta neoliberală şi neoconservatoare de la noi, surpriza impactului scăzut, nu a ignorării, vine dinspre stânga. Dar una dintre explicaţii ţine de faptul că o bună parte din stânga intelectuală autohtonă se „branduieşte” marxist şi anticapitalist, asemenea lui Alex. Cistelecan ori a lui Florin Poenaru, pe când Ban, venit dintr-o tradiţie analitică polanyiană şi ideologică recunoscută ca fiind social-democrată, este mai moderat în critici. Desigur, moderaţia sa nu este „oportunistă”, ci presupune adecvare pentru că o astfel de critică poate fi mai uşor de cuplat cu reformele politice actuale.

Disensiunea, încă surdă la noi, dintre socialişti şi comunişti porneşte de la diferenţa de raportare la adresa capitalismului. Radicalii cer textualist, amintind de optzecişti, dar cu o autonomie ideologică şi nu estetică, şi, pentru a nu fi nedrept, fără a ignora reformele concrete, abolirea sistemului fixând un „orizont” post şi anti-capitalist. În schimb, în loc să atace capitalismul în sine, Ban preferă să critice anumite derapaje ale lui să arate, totodată, cât de autonomă poate fi economia politică chiar în interiorul „sistemului”: „chiar în condiţii de capitalism, politicul reduce sărăcia la niveluri aproape nordice sau o poate duce spre lumea a treia, fără ca această dinamică să afecteze prea mult competitivitatea economică propriu-zisă”. Ne-am putea întreba apoi care sistem trebuie abolit din moment ce autonomia politicului e într-atât de largă încât să permită dezvoltare economică de tip scandinav sau subdezvoltare africană în interiorul aceleiaşi structuri globale. Dacă radicalii arată lipsa de virtute a pieţelor indiferent de nuanţe şi indică de un secol jumătate „orizontul” anti-capitalist, Ban înfăţişează diferenţele vizibile dintre pieţe în funcţie de intervenţia instituţiilor publice de reglementare. Odată nuanţate perspectivele diferite de stânga, merită să ne îndreptăm atenţia mai degrabă asupra miturilor fondatoare ale tranziţiei neoliberale.

Există câteva mituri în folclorul intelectual al României post-decembriste cu privire la dezvoltarea ţării, o viziune istorică maniheistă a comunismului „rău” şi a pieţei „bune”. Voi prezenta succint câteva dintre ele. Subliniez că autorul nu a avut vreun impuls polemic demistificator à la Boia, aceste demitizări reieşind, cred eu, strict din analiza sa, care acoperă secolele XIX-XXI. Un demers similar anterior cu al universitarului mutat în SUA, de analiză istorică de lungă durată, l-a avut Bogdan Murgescu (tot dintr-o perspectivă social-democrată) în România şi Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010). Deşi merită remarcat că volumul istoricului Murgescu este superior ca anvergură factuală, dacă nu ca interpretare.

Mitul liberalismului precomunist

Neomercantilismul românesc, specific statelor intrate mai târziu în circuitul capitalist internaţional, presupunea stimularea de către stat a industriei naţionale prin credite subvenţionate şi comenzi publice, scutiri de taxe în raport cu importurile, taxe de transport preferenţiale etc. Performanţa liberalismului naţional dirijat de stat din perioada interbelică este limitată, în ciuda nostalgiei nedisimulate a intelectualităţii de dreapta: „În timpul mult romanţatului interbelic a crescut şi mai mult decalajul de PIB nu doar între România şi Franţa, modelul ei fetişizat, ci şi între România şi alte ţări europene care în 1860 aveau un PIB similar (Suedia, Ungaria). În 1913, mai puţin de 3% din forţa de muncă era constituită din lucrători industriali. Și chiar dacă producţia industrială a crescut cu 80% între 1925 şi 1938, forţa de muncă industrială abia dacă a ajuns la 7% din populaţia totală, în timp ce producţia industrială per capita era jumătate din cea ungară”. Putem merge şi mai departe pentru a constata lipsa de liberalism a liberalismului românesc. În acest sens, recomand excelentul deşi puţin neobservatul volum coordonat de Liviu Brătescu, Liberalismul românesc şi valenţele sale europene, Editura PIM, Iaşi, 2010, unde cercetători internaţionali arată că liberalismul românesc a murit înainte să se nască cu adevărat, în anii 1870-1880. Doar pentru a oferi un exemplu, codul muncii din 1882 este considerat de Ban „represiv” pentru că „făcea grevele agricole ilegale şi nega în fapt principiul liberal al liberei circulaţi a forţei de muncă, returnând ţăranii fugari pe moşia lor cu ajutorul tribunalului şi poliţiei moderne”.

Mitul oprimării totalitare care a pus capăt comunismului

Nu atât opresiunea cât austeritatea ani au pus capăt regimului Ceauşescu. Regimul Ceauşescu era lăudat de lideri vestici nu doar pentru delimitarea în raport cu URSS, ci şi pentru creşterea economică impresionantă care situa România ca ritm de creştere alături de ţări ca Germania sau Iugoslavia, peste media Europei Occidentale sau Centrale: „o rată de creştere de 68% pe deceniu, între 1950 şi1974”.

Comunismul, în ciuda brutalităţii cu care reprima libertatea de expresie, modernizase România şi fără aprecierea acestui lucru de către majoritatea populaţiei, naţional stalinismul, o denumire mai adecvată decât comunismul din perspectiva lui Ban, nu ar fi rezistat. Astfel, numărul doctorilor

„la 10.000 de locuitori a crescut de la 1,1 în 1938 (nivel inferior Indiei coloniale) la 20 la mijlocul anilor 80, în timp ce numărul paturilor de spital per capita s-a apropiat de nivelurile Germaniei de Vest”. […] Grădiniţe gratuite, biblioteci de împrumut accesibile, librării, cinematografe şi teatre au devenit de asemenea larg disponibile, inclusiv în zonele rurale. Dreptul la muncă, la locuinţă şi la asistenţă socială au ajuns să fie considerate de la sine înţelese. Cetăţenia socială universală a fost instituită, statul şi întreprinderile lui împărţind costurile unui spectru extins de servicii sociale. De asemenea, România a urmat alte state socialiste în atribuirea cât mai extinsă de pensii de bătrâneţe, în timp ce salariul minim era stabilit în mod consecvent deasupra nivelului de subzistenţă. […] Ca rezultat al investiţiilor industriale distribuite relativ uniform în întreaga ţară, foarte mulţi ţărani în curs de urbanizare au cunoscut o tranziţie remarcabil de scurtă de la sărăcia rurală la locuinţe relativ moderne, turism de masă şi transport public modern, bazat pe o reţea de căi ferate extinsă, care în 1989 era a patra cea mai mare din Europa şi era alimentată sustenabil de la linii electrificate, ce constituiau 32% din reţeaua totală”.

Naţional stalinismul a pierdut legitimitate publică odată cu scăderea drastică a nivelului de trai ajungându-se în deceniul de austeritate ca atât aprovizionarea cu alimente de bază cât şi producţia de bunuri de consum să se înjumătăţească. Industrializarea masivă, dar care nu mai ţinea cont de nevoile populaţiei, a pus capăt regimului. România producea mai multă electricitate decât Spania sau Italia, dar populaţia nu beneficia de sporul productiv, pentru că era nevoie de electricitate pentru industria de export, măsură menită să aducă valută pentru plata datoriei externe.

Apoi, România investise sau împrumutase ţări în curs de dezvoltare. Dar presiunea internaţională a fost de a şterge astfel de datorii. Astfel, România nu şi-a mai recuperat şapte miliarde din nouă, în timp ce îşi plătise o datorie care era iertată oricum altor ţări socialiste după 1989.

Mitul neoliberalismului ca singura tranziţie posibilă

Bătălia ideologică dintre ortodoxia neoliberală şi gândirea heterodoxă la nivel internaţional a fost câştigată de prima tabără: „Principalul argument al taberei revizioniste era acela că multe instituţii care făceau posibilă economia de piaţă nu apar de unele singure, ca rezultat al macrostabilizării, liberalizării şi privatizării. În schimb, ele necesită forme ale intervenţiei de stat care construiesc pe baza moştenirilor instituţionale existente şi un foarte mare respect pentru politica de masă care exprimă solicitări de protecţie împotriva pieţei”. Confruntarea a fost mai puţin dificilă în contextul în care prima tabără avea resurse financiare mai îmbelşugate şi acces la pârghii de putere (mai ales pentru că se adecvase „obiectivelor politice imediate ale SUA şi UE”).

Contopirea neoliberalismului cu democraţia „a aruncat cererile de democraţie economică sau de protecţie faţă de dislocările produse de piaţă la coşul de gunoi al proiectelor radicale nefezabile sau complet periculoase”. Astfel, non-partizanii reformelor de privatizare imediată, erau consideraţi automat ca fiind autoritari, deşi viziunea lor aparţinea unei economii mixte de tip social-democrat. În alte cazuri se propunea chiar un socialism de piaţă cu firme publice, private şi cooperativiste. Iar discursul neoliberal a construit în jurul păstrării statului în jurul unor resurse, industrii ori bunuri culturale imaginea unei rapacităţi corupte sau a spolierii. La corupţia reală din sistemul public, nu s-a răspuns cu reformarea instituţiilor publice, ci efectiv cu demantelarea lor ca strategie de „reformă”.

Neoliberali ca Lipton, Sachs şi Summers care au planificat reforme în URSS, şi le-au influenţat pe cele din Estul Europei, au plafonat proprietatea muncitorească a industriilor privatizate la maximum 10% din acţiuni, iar „proprietatea muncitorească nu era considerată a institui proprietate efectivă şi conducere economică”. Revoluţiile din 1989 au limitat democraţia la planul politic, fără perspectiva unei democratizări economice. În locul unei astfel de revoluţii populare, am avut una neoliberală. România s-a transformat într-o ţară de desfacere în condiţiile în care în mai puţin de doi ani 60% din industria autohtonă dispăruse! Mai mult, România a fost singura ţară europeană de după Al Doilea Război Mondial care a cunoscut o migraţie dinspre urban spre rural în anii 1990, 60% dintre şomeri întorcându-se în agricultură.

Statul român rezultat în urma tranziţiei către capitalismul transnaţional este unul redistributiv, dar dinspre muncă spre capital (corporatist, nu local). Statul român a devenit o platformă de asamblare pentru companiile internaţionale, spre deosebire de tranziţii social-democrate mai line ca Slovenia, un stat al bunăstării, capital intern şi unde „statul joacă un rol esenţial în coordonarea capitalului şi muncii”.

Ce posibilităţi neexplorate existau pentru România în 1990? Chiar şi economiştii ori politicienii români mai la stânga (denumiţi neodezvoltaţionişti) nu au articulat o viziune economică mixtă mai clară. Erau şi certuri în interiorul FSN, între stânga şi dreapta FSN.

Stânga FSN articulată de Alexandru Bârlădeanu, spre exemplu, se exprima favorabil ideii de planificare în condiţii de piaţă, spargerea monoliţilor industriali în unităţi mai mici controlate de muncitori pe model iugoslav, control al preţurilor, privatizări de tip MEBO a companiilor de stat în care angajaţii devin acţionari etc. Dreapta FSN a fost însă mai puternică într-un context internaţional în care ideile dreptei câştigau teren. Apoi, exista o distanţă între retorica FSN a justiţiei sociale şi sprijinul pentru crearea unei reţele de capitalişti locali, adesea prin corupţie în acapararea resurselor (de care nu a fost lipsită, desigur, şi dreapta partidelor „istorice”).

Performanţele post-comuniştilor au fost modeste. Abordarea lor „nu era nici social-democrată, dar nici neoliberală”, crede Ban spre deosebire de alte critici care îl consideră pe exponentul principal al FSN, Ion Iliescu, neoliberal doar pentru că a acceptat la revoluţie piaţa. Resursele publice au fost folosite doar în avantajul unei cincimi de populaţie plasată la vârful ierarhiei sociale. Cu privire la dezvoltarea post-decembristă a României, şi poate în raport cu alte perioade istorice, i se poate reproşa lui Cornel Ban că nu a integrat mai adânc în volumul său de economie politică dimensiunea corupţiei pentru a analiza cu mai multe variabile. De pildă, chiar dacă „sună” mai bine un discurs heterodox, cum are Nicolae Văcăroiu, intervievat de autor, în raport cu unul neoliberal, efectele unor politici care marşează pe o economie mixtă pot fi, în mod evident, tarate profund de corupţie. O recunoaşte chiar autorul când scrie că statul social era mai prost finanţat chiar decât în statele neoliberale din regiune.

La nivel internaţional politicienii şi economiştii neodezvoltaţionişti care au fost la putere până în 1996 nu erau cuplaţi la reţelele de prestigiu academic unde precumpăneau neoliberalii. De aceea, proiectul economiei mixte avea puţin sprijin şi era uşor de deviat atât din interior (capitaliştii veroşi din jurul puterii) cât şi din exterior (Convenţia Democratică mai bine sprijinită de guvernele occidentale, Banca Mondială şi FMI pentru orientarea netă pro-privatizare):

„În timpul revoluţiei din 1989, consilii muncitoreşti constituite în multe întreprinderi de stat au înlăturat conducerile întreprinderilor şi le-au înlocuit cu reprezentanţi aleşi în mod direct, dând naştere democraţiei economice directe la nivelul firmelor. Dacă FSN ar fi fost o entitate politică cu adevărat de stânga, aşa cum pretindea, ar fi putut canaliza această mişcare în direcţia unei economii sociale cu adevărat participative. Însă cum planul său era mai degrabă un stat de dezvoltare mai puţin ierarhic, axată pe dezvoltarea unei clase de capitalişti locali în paralel cu salvarea infrastructurii industriale lăsate de vechiul regim, această ocazie a fost pierdută şi în locul ei a apărut confruntarea dintre autoritatea statală aflată încă în provizorat şi democraţia de consilii cu care se experimenta în întreprinderi”.

Mitul crizei declanşate de un stat gras şi cheltuitor

Criza a arătat în ce măsură e dependentă economia de capitalul extern. 96 dintre companiile din top 100 care asigurau exporturile erau subsidiarele multinaţionalelor. Productivitatea mai ridicată din anii 2000 şi exporturile datorate investiţiilor străine au fost coloana economică a ţării. Dar odată cu criza, investiţiile în ţară s-au redus la o treime. Băncile străine aveau în 2008 o cotă de piaţă de 89%. Astfel, criza a izbucnit nu ca urmare a unor cheltuieli sociale nesustenabile ale unui stat supradimensionat şi corupt, aşa cum voci ale dreptei au caricaturizat situaţia, ci datorită retragerii capitalului străin din băncile filialelor autohtone.

Economiştii Băncii Naţionale s-au raliat viziunii neoliberale şi neoconservatoare imediat după 1989. Isărescu credea că liberalizarea economică şi echitatea nu ar fi compatibile şi că impozitarea progresivă ar fi neocomunistă. Lucian Croitoru susţinea, în linia reducerii de impozite pentru bogaţi a lui Ronald Reagan, necesitatea scăderii impozitelor pentru a atrage investiţii străine, previziuni care au devenit realităţii în anii următori. Asta în timp ce FMI, mai la stânga neoliberalilor locali, solicita un sistem de impozitare progresivă. Think tank-uri ca SAR au intervenit în anii 2.000 pe acelaşi tip de impozitare, unul dintre aspectele care au accentuat inegalitatea socială în anii următori. Transformarea neoliberală a presupus şi implementarea unor politici bancare, dominate complet de capitalul internaţional, care au atras capital speculativ ce a „dat naştere unei bule de consum a cărei explozie din2008 acreat dezastru în economie, deschizând calea pentru încă un val de transformări neoliberale”.

Mitul intelectualităţii civilizatoare

România nu a dus-o bine pentru că am amânat privatizările, a susţinut intelectualitatea de dreapta în anii 1990 şi la începutul anilor 2000. Cu toate acestea, exemple ca Slovenia arată că tocmai interzicerea demantelării unui stat social şi a productivităţii industriale menţine un nivel de viaţă ridicat. Un alt mit este că productivitatea scăzuse din cauza lipsei de disciplină a muncitorilor care îşi furau propriile întreprinderi pe când studiile arată că declinul producţiei din perioada imediat post-revoluţionară a fost recuperat din vara anului 1990. Dar interese politice şi economice locale şi internaţionale forţau varianta privatizării, de aceea austeritatea impusă de FMI apărea ca unică soluţie de redresare economică: „În 1991, anul în care economia a cunoscut un adevărat dezastru şi nivelul ocupării forţei de muncă aproape că s-a înjumătăţit, atât bugetul general cât şi bugetul şomajului erau pe surplus”.

O altă imagine idilizată este legată de revoltele anilor 1990 care s-ar fi făcut în cheia intelectuală a dreptei GDS-iste şi a dreptei politice liberale sau conservatoare (PNȚ). Au fost revolte sociale şi dincolo de dihotomia comunism-anticomunism, la fel cum la tăierea salariilor de către guvernul Boc s-au mobilizat la Bucureşti, lucru acum uitat, aproape 100.000 de sindicalişti (care au făcut greşeala de a nu rămâne în capitală câteva zile pentru a ocupa spaţiul public!). Au existat şi revolte muncitoreşti, dar memoria postdecembristă le-a ignorat: „Forme spectaculoase de contestare, neîntâlnite nicăieri altundeva în regiune, au marcat relaţiile dintre sindicate şi management: blocarea unor drumuri naţionale principale, ocuparea fabricilor şi alungarea violentă a directorilor din incinta fabricilor”. În unele privinţe au greşit şi sindicatele, mai ales când guvernul condiţiona creşterea salariului de creşterea productivităţii, măsură la care sindicatele s-au opus, iar guvernul a cedat.

Se spune că 22 a jucat un rol civilizaţional şi cultural în asigurarea tranziţiei României la economia de piaţă. Chiar dacă acest lucru ar fi parţial adevărat, preţul a fost auto-colonizarea României:

  1. prin prezentarea Occidentului „în termeni idealizaţi, cu puţine detalii analitice”, fără a prezenta diferenţe semnificative în relaţia stat-piaţă;
  2. prin intervenţia statului în economie a fost demonizată drept racilă comunistă;
  3. prin „nerecunoaşterea procesului de modernizare economică petrecut în comunism şi proiecţii extrem de optimiste despre viitorul ţării în structurile economice ale Occidentului”;
  4. şi prin prezentarea viziunii unei societăţi de piaţă „eliberată de solicitările populare de redistribuţie şi supusă îndrumării iluminate a intelectualilor civici”.

Aceleaşi curente intelectuale demonizează acum „extrema stângă”, care încearcă să destabilizeze în Europa ordinea capitalistă. De fapt, arată Ban, stânga europeană ce s-a îndepărtat de social-democraţiile care s-au mutat la dreapta cu iluzoria „A Treia Cale”, sunt social-democraţiile anilor 1960, încă apărătoare ale unor state ale bunăstării şi ale unor economii mixte.

Dar şi stânga are miturile ei

S-au declanşat o grămadă de speranţe datorită valurilor de indignări morale din timpul crizei. Exista senzaţia că strada ocupată, exprimată la noi dinspre stânga publicistică mai ales de Norbert Petrovici, promite o nouă politică. O politică în reţea, moleculară, participativă şi, mai ales, morală şi debirocratizată, înlocuitoare a celei reprezentative prin acţiune directă. Dar protestele au fost efemere. Au lăsat urme la nivelul memoriei culturale, nu asupra politicilor publice: „principala limitare a mişcărilor globale Occupy şi Indignado: un eşec de a concilia impulsul expresiv – indignarea, entuziasmul şi afirmarea colectivă – cu obiective strategice şi cu structura organizaţională”. Ban arată că numai prin apariţia unor partide (ca Syriza sau Podemos), capabile de a prelua dezideratele civice şi sociale într-o agendă politică clară „vom putea vorbi de emergenţa unui subiect politic emancipator la modul concret”. Un alt lucru care sună contraintuitiv este preconcepţia stângii că şi după criză FMI şi Banca Mondială sunt motoarele inegalităţii economice în lume. Totuşi, după criză discuţiile despre „flagelul inegalităţii de venituri” ar fi devenit „mainstream în bastioane ale neoliberalismului”, nu doar analizele despre creşterea economică. Se are în vedere faptul că o inegalitate în creştere „pune în pericol democraţia însăşi”. Și la lansarea cărţii de la Cluj, Cornel Ban atrăgea atenţia că şi dinspre experţii acestor instituţii, demonizaţi de stângişti pentru statutul lor privilegiat şi pentru abordarea strict neoliberală, ar putea veni strategii importante pentru schimbare, nu doar prin presiunile populare.

Ce-i de făcut?

Concluzia e firească. În tradiţia gândirii social-democrate, unde trebuie incluse chiar şi Syriza ori Podemos ca posibilităţi practice, este propus un model mai egalitar de dezvoltare economică şi socială, care la noi să fie mai puţin dependent de capitalul occidental. Nu că ar fi exclusă altă ideologie mai radicală de depăşire a capitalismului, dar se poate infera din scriitura lucidă a lui Ban că atât condiţiile locale cât şi cele globale nu permit un imaginar social într-atât de radical care să permită bascularea „sistemului”.

Dezvoltarea economică echitabilă devine miza politicii româneşti. România are cele mai mici salarii din UE ajustate la puterea de cumpărare. Este principalul deficit pe care un partid de stânga ar trebui să îl echilibreze în viitorul apropiat, mai ales că în criză munca şi nu capitalul a fost mai impozitată. Cu toate acestea, „în loc să confrunte aceste deficite sociale, elitele noastre se complac în depănarea de povestioare morale paleoconservatoare despre societatea românească, care nu sunt nici măcar originale”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.