Nu a existat niciun reprezentant important al puterilor intelectului care să nu fi fost fascinat, în anii ’20 ai secolului trecut, de puterea – pur şi simplu de puterea – ce apăruse prin Revoluţia Rusă.
Era semnul unei mari crize a discernământului clasic (reprezentat la modul superlativ de francezul Montaigne). Relaxarea întru superficialitate a acelui discernământ a avut loc în vremea păcii lungi ce a urmat aranjamentelor geopolitice din 1815, după înfrângerea lui Napoleon.
În 1841, împăratul germanilor l-a chemat la Catedra de filosofie a Universităţii din Berlin pe Schelling, un fost coleg de studenţie al lui Hegel, şi i-a dat drept sarcină să distrugă „sămânţa balaurului hegelian”.
A fost primul semnal despre recunoaşterea faptului că discernământul clasic al europenilor nu era capabil să înţeleagă ce pregăteau hegelienii de stânga, fiind mai degrabă fascinaţi de acele pregătiri.
Fascinaţia adusă pe lume de Revoluţia Rusă s-a bazat pe nepunerea întrebărilor esenţiale (ceea ce era simptomul cel mai grav al superficialităţii):
– cine au fost finanţatorii acelei revoluţii care a avut nevoie să-şi constituie o armată nouă şi să ducă un război civil cu fidelii vechii armate?
– de ce britanicii (care au înfrânt Imperiul Napoleonian) nu au mai considerat necesar să intervină în contra noii puteri ce răsărea din Rusia?
Vechiul discernământ înţelegea puterea politică fără componenta sa economică. Noul discernământ ar fi trebuit să fi înţeles că şi vechile puteri politice urmăreau interese economice de tip naţional, dar acum, cu Revoluţia Rusă, o anume putere financiar-economică a finanţat o revoluţie cu ambiţii internaţionale. Acest fapt nu a fost înţeles nici la zece ani de la victoria Armatei Roşii asupra Armatei Albe.
Puţine minţi au început să înţeleagă schimbarea de paradigmă a puterilor politice, şi anume abia după Al Doilea Război Mondial, când devenise clar că misiunea lui Schelling în Germania nu a reuşit să distrugă „sămânţa balaurului hegelian”, ceea ce a făcut să fie posibilă reacţia „balaurului nazist”. Superficialitatea discernământului este reprezentată, azi, de felul în care elitele cunoaşterii ignoră să întrebe cine sunt finanţatorii ideologiilor globaliste, care ar putea fi adevărata lor faţă economică şi în ce măsură economicul dictează deja politicului.
Superficialitatea actuală a fost cultivată tocmai prin menţinerea în prim-plan a acelei culturi politice care nu ţine cont de realitatea jocurilor de putere economică. La fel ca în anii ’20 ai secolului trecut, când orice intelect era fascinat de noutatea politică din Rusia, fără să fie preocupat de adevărul financiar şi geoeconomic din spatele acelei noutăţi, continuăm să ignorăm cum s-au mişcat banii când mai apare câte o noutate aparent doar politică. E cazul Chinei de după Mao.
Articolul are ca subiect principal discernamantul. Pai atunci sa facem un exercitiu de discernamant. Sa pornim de la niste realitati simple si sa tragem concluziile.
1. 99% din bogatiile planetei sunt detinute de 1% din populatia globului.
2. Doar 1% din bogatiile planetei sunt detinute de 99% din populatie a globului.
Concluzie 1: 99% din activitatile de pe planeta sunt private pentru ca 99% din bogatiile planetei sunt private.
Concluzie 2. Incalzirea globala, poluarea si alte nenorociri planetare survin 99% din vina celor 1% oligarhi care detin 99% din bogatia privata mondiala.
Concluzie 3. Se face propaganda desantata asupra virtutilor privatizarii. Care privatizare daca practic 99% din bogatia lumii este in proprietatea privata a celor 1% care-si zic elite plus ca o mare parte parte din cei 1% bogatie care revine celor 99% dinpopulatie sunt in forma privata?
Concluzie 3. Care sunt virtutile privatizarii, cand avand deja toata bogatia planetara in forma privata totul merge rau in lumea asta?
Reflectati va rog la aceste aspecte, stimate domnule Buduca si stimati cititori.