Criza rachetelor din Cuba şi învăţămintele ei pentru România

Împlinirea a 50 de ani de la momentul de vârf al Războiului Rece reprezentat de criza rachetelor din Cuba – octombrie 1962 – constituie un prilej deosebit atât pentru a face noi dezvăluiri despre acest eveniment, când numai datorită şansei, întreaga omenire „a ratat la mustaţă” apocalipsa nucleară, cât şi pentru ca oamenii politici şi statele lor – în cazul de faţă România – să tragă învăţămintele de rigoare de pe urma unor situaţii cu implicaţii copleşitoare pentru destinul planetei. Întrebarea este: oare chiar s-a ajuns la concluziile de rigoare şi, mai mult, în caz de nevoie, ar ţine seama de ele politicienii noştri, care au adoptat nefericita poziţie potrivit căreiea dacă ei nu au auzit nimic despre un eveniment, acesta nu a avut loc? Dar, înainte de orice, să prezentăm câteva date pentru a înţelege cum s-a ajuns la criza rachetelor din Cuba, care i-a avut în prim-plan pe conducătorii de atunci ai SUA – John F. Kennedy – şi URSS – Nikita Hruşciov. La începutul anului 1962,pentru a replica la instalarea de rachete americane PGM-19 Jupiter în Turcia, URSS a decis să trimită rachete în Cuba şi să realizeze infrastructurile necesare acestora. Pe 21 mai, URSS începe să expedieze în această insulă 45.000 de soldaţi; 24 lansatoare şi 36 rachete nucleare cu rază medie de acţiune SS-4; 16 lansatoare şi 24 de rachete cu rază intermediară SS-5; o escadrilă de avioane MiG21; 42 de bombardiere IL-26; 180 de rachete antiaeriene; la 14 octombrie, un avion spion american U-2 fotografiază rampele de rachete de pe solul Cubei şi 26 de nave ruseşti în drum spre Cuba cu ogive nucleare la bord; pe 22 octombrie, preşedintele Kennedy îi cere lui Hruşciov să retragă rachetele şi navele. Totodată, şeful Casei Albe semnează ordinul ce instituie blocada împotriva insulei şi a navelor sovietice care transportă armament spre Cuba. Două zile mai târziu, Hruşciov declară: „Dacă SUA vor război, atunci ne vom regăsi în infern!“. La 26 octombrie, liderul sovietic anunţă locul în care este gata să negocieze cu preşedintele SUA, iar pe 29 octombrie dă ordin navelor sovietice să revină acasă şi se declară gata să demonteze rachetele, în timp ce SUA se angajează să nu invadeze Cuba. Punctul secret al înţelegerii prevede ca America să retragă rachetele Jupiter din Turcia.

Decenii la rând, criza rachetelor din Cuba a fost prezentată drept un episod gestionat cu o mână de maestru de preşedintele John F. Kennedy. Totuşi, deschiderea arhivelor sovietice şi americane a dus la o realitate mult mai prozaică: cele 13 zile din octombrie 1962 au dezvăluit dificultatea cu care el şi omologul său dela Kremlin au stăpânit lanţul de evenimente. Cum s-a ajuns la criză? Neliniştit din cauza întârzierii sovieticilor în dotarea cu armament strategic şi a ameninţărilor SUA la adresa revoluţiei comuniste cubaneze, Hruşciov a decis, în mai 1962, să trimită peste 40.000 de oameni şi zeci de rachete nucleare în Cuba. În paralel, de la Moscova se dădeau asigurări americanilor că nu este vorba de arme ofensive. Dar, după ce un avion de spionaj U-2 a făcut fotografii deasupra Cubei, conducătorii SUA au aflat stupefiaţi despre prezenţa acestor rachete. „Sentimentul dominant era şocul şi incredibilul”, mărturisea ulterior Robert Kennedy, fratele preşedintelui, care era atunci ministru al Justiţiei. Surpriza pe plan militar a fost totală la Washington. După cum scrie Michael Dobbs, autorul cărţii „One minut to midnight”, ea a fost precedată de numeroase rapoarte – 882, numai în luna septembrie -, prin care agenţii cubanezi ai CIA semnalau mişcări stranii de convoaie militare în timpul nopţii pe drumurile din insulă. În cadrul unei şedinţe la Casa Albă, generalii au insistat pentru lovituri aeriene, chiar pentru o invadare a insulei, în timp ce şeful Pentagonului, Robert McNamarra, şi diplomaţii preferau o blocadă asupra insulei pentru a împiedica navele sovietice să aducă armament nuclear în Cuba. La 22 octombrie, Kennedy a vorbit la televiziune şi şi-a anunţat concetăţenii despre situaţia gravă existentă. În paralel, el a plasat forţele militare americane în stare de alertă maximă. Totuşi, în scurtă vreme, lumea avea să răsufle uşurată, aflând că cele mai multe nave sovietice au făcut cale întoarsă. În culise, criza a continuat, Kennedy şi Hruşciov încercând să găsească o ieşire, dar eforturile lor erau dificile din cauza imposibilităţii de a comunica direct şi a evenimentelor contradictorii (abia ulterior s-a înfiinţat „telefonul roşu” Casa Albă-Kremlin). Pe 26 octombrie seara, sovieticii au fost de acord să-şi retragă rachetele în schimbul garanţiei că SUA nu vor invada Cuba, dar, a doua zi, ei au cerut în plus retragerea rachetelor americane Jupiter din Turcia. Sâmbătă, 27 octombrie, s-a consemnat o escaladare a tensiunii, după ce un avion U-2 a fost doborât deasupra Cubei, lucrurile părând că scapă de sub control. În acele clipe, planurile Pentagonului erau gata, ele prevăzând lovituri masive, începând de marţea următoare. Ele erau urmate de debarcarea a 120.000 de militari în Cuba. Abia după 30 de ani, americanii au aflat că „sovieticii dispuneau de zeci de rachete tactice pe insulă, toate dotate cu capete nucleare capabile să anihileze orice forţă de intervenţie”, scrie amintitul Michael Dobbs. Temerile au luat sfârşit sâmbătă seara, când Washingtonul a promis să nu invadeze Cuba, iar în secret să-şi retragă rachetele sale din Turcia, în timp ce Moscova se angaja să-şi repatrieze rachetele din insulă.

Din partea sovietică, rolul decisiv în tratative l-a avut Anatolii Dobrînin, cel care a fost ambasador timp de 24 de ani la Washington sub 6 preşedinţi americani – Kennedy, Johnson, Nixon, Ford, Carter şi Reagan. Cum ar fi fost normal, omologul său din partea americană nu a fost secretarul de Stat Dean Rusk, ci Robert Kennedy, fratele preşedintelui. Dobrînin avea să relateze că şi-a activat întreaga reţea de contacte personale pentru a-l întâlni pe Robert Kennedy şi a-i propune un compromis acceptabil ambelor părţi. „De-a lungul anilor, am considerat afacerea rachetelor din Cuba drept criza externă cel mai bine gestionată în ultimii 50 de ani”, avea să se confeseze McNamarra cu prilejul unei conferinţe ce a avut loc la Havana, în 2002. Tot el declara: „Acum, cred că, indiferent de ce calităţi am fi dat dovadă, la capătul celor 13 zile extraordinare, şansa ne-a ajutat să evităm războiul, la mustaţă”. Pentru fostul şef al departamentului Cuba din KGB, Nikolai Leonov, „a fost ca şi cum o intervenţie divină ne-a ajutat să ne salvăm”. În perioada ce s-a scurs de atunci, crizei i s-au consacrat numeroase volume, unul dintre primele fiind semnat chiar de amintitul Robert Kennedy. El se numeşte „13 zile ale crizei rachetelor din Cuba”. Autorul a dictat această carte pornind de la notiţele pe care şi le-a luat oră de oră despre felul în care a gestionat evenimentele preşedintele american. Teza susţinută de el este că, în octombrie 1962, lumea a fost pe marginea unei catastrofe inimaginabile, atunci un război nuclear a ameninţat toată omenirea cu distrugerea. Lumea întreagă devenise ostatica unui conflict politic, diplomatic, psihologic şi militar care a constat în criza rachetelor din Cuba.

De la această idee a lui cred că se pot trage învăţămintele obligatorii în cazul unor state mici, precum România, pe care vâltoarea evenimentelor le poate arunca oricând în situaţii limită. Evident, este limpede că apartenenţa la o alianţă politico-militară impune nişte exigenţe, că în atare cazuri acţionează principiul celor 3 muschetari – toţi pentru unul, unul pentru toţi -, însă există şi acel CEVA, care constă în modul în care este gestionată o atare apartenenţă la un pact. Când criza rachetelor din Cuba atinsese apogeul, au aflat şi ceilalţi lideri din „ţările socialiste frăţeşti”. De pildă, conducătorul român Gheorghe Gheorghiu-Dej se întorcea dintr-o călătorie oficială în străinătate, el aflând chiar la bordul avionului vestea terifiantă. „Uite în ce era să ne bage ăştia (sovieticii – n.n.) fără să ştim nimic!”, a comentat el cu glas tare de faţă cu ceilalţi membri ai delegaţiei şi cu ziariştii ce-l însoţeau. Analiştii susţin că din acel moment a început pregătirea Declaraţiei din aprilie 1964, de independenţă faţă de URSS. Pe de altă parte, nu toate ţările ce fac parte dintr-o alianţă au acceptat automat prezenţa unor arme nucleare pe teritoriul lor, ele ştiind de la bun început ce risc intern uriaş înseamnă aşa ceva. Pe urmă, intervine riscul extern, sindromul cubanez fiind elocvent dintr-o atare perspectivă. Cuba şi liderii săi nu au avut niciun rol nici în decizia de amplasare a rachetelor nucleare sovietice şi nici în retragerea lor, totul făcându-se peste capul lor. În fine, se ştie că prezenţa unor asemenea arme declanşează represalii la adresa ţării pe al cărei teritoriu sunt amplasate. Blocada anti-cubaneză, în vigoare şi azi, este evidentă. Revenind iarăşi la România, amintim, în context, că instalarea scutului american anti-rachetă a făcut ca, între altele, Rusia să vorbească imediat despre instalarea unui radar şi a foarte periculoaselor rachete Iskander în Transnistria, ceea ce face ca ameninţarea uriaşă să planeze asupra teritoriului nostru, şi nu al proprietarei scutului. Pornind de la cele de mai sus, cred că sunt puţine şanse ca toţi cei ce conduc România să fi înţeles ceva din criza rachetelor din Cuba şi să fi aplicat la ţara noastră respectivele învăţăminte.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.