Cum ne „eliberăm de gândirea pozitivă”, la Godot

Vă propun o comedie savuroasă, cu toate ingredientele genului, pe care o veţi “degusta” din prima până în utima clipă, cu o plăcere “fără de măsură”. Psihologul vă spune că trebuie să gândiţi pozitiv. Aşa nu se mai poate! Psihoterapeutul vă spune că trebuie să gândiţi pozitiv. Aşa nu se mai poate! Între timp, dumneavoastră vă adânciţi tot mai mult în depresie. Acasă, pe stradă, la serviciu. Realitatea vă loveşte cu pumnii din toate părţile şi nu vrea cu niciun preţ să “gândească pozitiv”. Există o reţetă mult mai simplă! Intraţi pe Strada Blănari, la numărul 14, în Centrul Vechi al Capitalei, şi opriţi-vă la Teatrul Godot, la spectacolul The Mother Fucker with the Hat, care cel puţin pentru o oră şi jumătate, într-o atmosferă extrem de agreabilă, o să vă ţină departe de psiholog, de psihoterapeut, de antidepresive, anxiolitice şi alte pilule aducătoare de fericiri „instant”. O comedie-terapie, cu rol de exorcizare a “demonilor” urbani: stresul, frustrările, plictiseala existenţială, neputinţele de-un fel sau altul, din subconştientul care vă agasează, iar bunadispoziţie – cea naturală – şi râsul – cel natural – vor fi cele mai bune metode de ieşire din mâzga cotidianului.

O scenă plină de tensiune şi pasiune între Oana Popescu (Veronica) şi Virgil Aioanei (Jackie)

Dramaturgul, actorul şi directorul de teatru american Stephen Adly Guirgis, fondatorul “New York City LAbirinth Theater Company”, câştigătorul de anul acesta al prestigiosului “Premiu Pulitzer”, stăpâneşte foarte bine arta scrisului, iar piesa The Mother Fucker wit the Hat, care s-a jucat pentru prima oară în 2011, pe Broadway, i-a adus notorietatea şi recunoaşterea deopotrivă în rândul criticii şi a publicului.

Regizoarea Adriana Zaharia a ales în mod foarte inspirat acest text, atât de bine structurat din punct de vedere dramaturgic, cu gândul la spectatorul de metropolă, mereu grăbit, mereu hărţuit, mereu isterizat. A găsit în actriţa Ana Maria Oglindăo foarte bună traducătoare. Iar pasul cel mai important a fost distribuţia, care trebuia să fie perfectă. Şi a găsit-o. Vlad Zamfirescu, Virgil Aioanei, Paul Ipate, Cătălina Grama-JojoşiOana Popescu. Nimic nu ne pregăteşte pentru ceea ce vom vedea pe scenă. Intrăm brusc într-o lume pestriţă, de la marginea societăţii americane, printre traficanţi şi consumatori de droguri, alcoolici, prostituate, într-un iureş al autodistrugerii.

Paul Ipate (Julio) şi Virgil Aioanei (Jackie), într-o scenă plină de culoare şi umor

Da, se râde foarte mult la acest spectacol, în care, de fapt, toate personajele sunt disperate, la limita dintre nebunie şi normalitate, în căutarea iubirii, a iluziei, a libertăţii.

Jackie, un traficant de droguri “cuminţit”, eliberat condiţionat din închisoare, încearcă să meargă pe drumul cel bun, şi crede că dragostea îl va putea salva, într-o lume sortită eşecului. Virgil Aioanei, în rolul lui Jackie, este extrem de charismatic, nu ai cum să nu empatizezi cu el (nu prea înţeleg de ce regizorii nu-l distribuie mai des). Miturile post-moderne ale societăţii de consum şi “autoconsum” sunt circumscrise acestui personaj, uşor naiv, uşor infantil, prea credul, uşor de manipulat, “extaziat” în faţa textelor lui Osho, a dietelor vegane, a religiei de tip “fast-food”, mântuitoarea păcatelor, a viciilor mai mici sau mai mari, care-l transformă într-un supus, într-un rob, a cărui vedere înspre lumea interioară şi exterioară este ameniţată de orbire. El cade în capcana bărbatului înşelat, care se răzbună, totul pornind de la o “misterioasă” pălărie, găsită pe masa iubitei sale, Veronica. De la acest minuscul articol de vestimentaţie începe marea degringoladă şi cele mai neaşteptate întorsături de situaţii.

La sfârşitul sepctacolului, întreaga distribuţie aplaudată minute în şir

Oana Popescu în rolul Veronicăi, dependentă ca şi Jackie de droguri şi alcool, este o prezenţă puternică, impetuoasă (recent am văzut-o în spectacolul Catincăi Drăgănescu, Distopie. Shakespeare. Remix), care, în ciuda profilului de tragediană, reuşeşte foarte bine să mânuiască armele râsului.

Vlad Zamfirescu este “previzibil” de bun, ireproşabil în rolul lui Ralphie, protectorul lui Jackie, „mielul cel blând”, care propovăduieşte religia binelui, a armoniei, religia dietelor naturiste, a filosofiei yoga, sub care se ascunde omul lipsit de scrupule, laş, cinic, fals.

De câte ori apare pe scenă actorul Paul Ipate alias Julio, vărul lui Jackie, homosexualul, “ciudatul” familiei, lumea aplaudă. Râde în hohote şi aplaudă.

Afişul spectacolului de la Godot, un teatru independent condus cu talent şi entuziasm de actorul George Remes

Fermecătoare, convingătoare, plină de nerv este Cătălina Grama (Jojo), care o interpretează pe Victoria, soţia lui Ralphie, la rândul ei, o victimă a sistemului, profund nefericită, şi ea aflată în căutarea idealului de iubire.

Deşi limbajul-argo este pe alocuri licenţios – el nu are cum să fie cosmetizat pentru pudibonzi, pentru că ar fi fals -, reprezintă în sine un personaj. Ca în romanele lui William S. Burroughs sau Irvine Welsh, cuvintele mustesc de sevă.

The Mother Fucker with the Hat, în regia Adrianei Zaharia, avându-i alături pe scenografa Patricia Popescu, designerul de costume Veronica Zaharia şi asistentul de regie Darie Armin Alexandru, este un “must” pentru orice iubitor al teatrului şi o dovadă clară că mişcarea independentă are forţă şi expresivitate (următoarele reprezentaţii vor avea loc în datele de 18 şi 23 noiembrie, de la ora 20.00).

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.