Cum s-a folosit Traian Băsescu de liberalism ca să se legitimeze (1)

Liberalismul după chipul şi asemănarea lui Traian Băsescu

Preşedintele pretinde că măsurile guvernării PDL sunt liberale

Din ce în ce mai des la sfârşitul anului 2010 şi începutul lui 2011, preşedintele Traian Băsescu, şi-a afirmat răspicat susţinerea faţă de actualul Guvern Boc şi faţă de măsurile pretins liberale puse în practică de acesta. Tot mai des în ultima vreme, preşedintele pomeneşte de necesitatea instalării statului minimal şi sfârşitul statului asistenţial în România. Mai mult, Traian Băsescu susţine că primii care au început să aplice măsuri ce au menirea să pună capăt statului social sunt PDL şi guvernul Boc.

Sunt însă Traian Băsescu şi PDL promotori reali ai valorilor liberale? De când a început Traian Băsescu să promoveze acest discurs care conferă PDL statutul de partid liberal şi de dreapta?

Analiza de faţă arată că preşedintele nu este ataşat valorilor liberale, pentru că nu are la bază nişte principii teoretice, atunci când invocă liberalismul, ci practica Guvernului Boc. Încearcă, în acest fel, să reinventeze concepte şi să le dea o dimensiune personală.

Dacă nu este ataşat valorilor liberale, atunci înseamnă că instrumentalizează acest concept, liberalismul nefiind pentru Traian Băsescu decât o altă modalitate de a se legitima pe sine şi pe PDL. Pentru că este un simplu instrument şi nu un scop în sine, sigur că şi liberalismul capătă înţelesuri distorsionate şi se transformă în cu totul altceva decât liberalism.

Traian Băsescu a început să pretindă că PDL este singurul partid liberal de pe scena politică românească, dând ca exemplu aşa-numitele politici liberale puse în practică în anul 2009, de către Guvernul Boc, încă din campania electorală din 2009.

De fapt, nu este vorbă decât despre o altă confuzie terminologică folosită de Traian Băsescu, în mod voit, în scop legitimator. Şi alte concepte bine definite şi conturate, precum oligarhie sau grupuri de interese, au fost distorsionate de către Traian Băsescu de când acesta este preşedinte.

Măsurile Guvernului Boc: doar conjuncturale, nu liberale

În anii de criză 2009 şi 2010, Guvernul Boc a luat anumite măsuri nepopulare, care, teoretic, ar putea fi considerate liberale. Modul în care au fost ele aplicate însă nu a avut efectul scontat, producând efecte total neliberale. Mai mult, dacă nu ar fi fost vorba despre o situaţie aşa de dificilă din punct de vedere economic, în care România să ajungă cu cuţitul la os, nici Traian Băsescu, nici PDL, nu ar mai fi vorbit despre valorile liberale şi despre sfârşitul statului asistenţial. La drept vorbind, luarea unor astfel de măsuri cu adevărat liberale necesită curaj, şi niciun partid din România nu şi-a permis electoral să le ia până acum. Măsurile Guvernului Boc, cu trimiteri liberale, au fost luate conjunctural şi cu jumătăţi de măsură, astfel încât este exagerat să fie revendicate ca fiind liberale. Vom arăta, în cele de mai jos, că ele nu sunt decât o copie imperfectă a ideii de liberalism, ataşamentul PDL şi al lui Traian Băsescu faţă de liberalism fiind de dată destul de recentă în istoria partinică postcomunistă.

Începuturile ataşamentului lui Traian Băsescu faţă de valorile liberale

În acelaşi efort continuu de legitimare, din 2007, de când s-a destrămat Alianţa D.A., Traian Băsescu a încercat să preia o parte dintre valorile care până la acea dată erau revendicate numai de PNL. Cu atât mai mult cu cât în 2005, nu întâmplător, PDL şi-a adăugat particula „liberal”. Dintr-un partid social-democrat PDL a devenit peste noapte un partid de dreapta.

În preajma alegerilor prezidenţiale din 2009, preşedintele pretindea că numai valorile dreptei, care includ liberalismul, pot duce la reformarea statului. În campania pentru alegerile prezidenţiale din 2009, Traian Băsescu a criticat puternic PNL că se îndepărtează de la adevăratele valori ale liberalismului. De atunci, PDL a fost prezentat de Traian Băsescu ca fiind singurul partid liberal şi de dreapta din România. Recenta alianţă dintre PSD şi PNL (ianuarie 2011) l-a făcut să creadă că este şi mai îndreptăţit să pretindă că PDL este singurul partid liberal.

De ce măsurile Guvernului Boc nu sunt liberale

Că a fost vorba de sistemul de pensii, de sistemul de sănătate, de dimensiunile aparatului bugetar, de educaţie, de pensii sau taxe, Traian Băsescu a pretins că măsurile Guvernului Boc în aceste domenii sunt liberale şi se înscriu în aşa-numitul proces de reformare a statului. O analiză atentă a măsurilor aplicate de Guvernul Boc în anii 2009, 2010 şi 2011 arată, nu numai o inconsecvenţă între teorie şi practică (retorica preşedintelui şi măsurile Guvernului Boc), dar şi o inconsecvenţă discursivă a preşedintelui.

Incoerenţa dintre retorica sa liberală şi măsurile guvernării PDL, care nu au ajuns să fie decât haotice şi incoerente, s-au concretizat în măsuri anti-liberale: majorarea TVA-ului la 25%, majorarea CAS-ului (atât pentru angajaţi, cât şi pentru consumatori), reducerea pensiilor speciale (dreptul la pensie-drept de proprietate), desfiinţarea şi comasarea spitalelor, în loc de o reală descentralizare, împovărarea contribuabilului cu un împrumut de 21 de mld de la FMI etc.

Incoerenţa se poate stabili, în cazul lui Traian Băsescu, chiar şi la nivelul discursului propriu, în 2009 pretinzând că nu este nevoie de un împrumut la FMI sau de mărirea taxelor, iar, în 2010, ajungând să susţină majorarea taxelor şi iminenţa împrumutării.

1. Restructurările bugetare din anii 2009-2010 s-au făcut cantitativ, fără să aibă la bază vreun criteriu

Boc: „Oh, încotro mă îndrept de aici, Charlie?”

Băsescu: „Dacă eşti dezorientat, continuă să dansezi tango”.

(replici din filmul artistic Parfum de femeie)

Structura capitolului

I. Analiză de discurs

● Disponibilizările în discursul lui Traian Băsescu, al premierului şi ale miniştrilor

● Cum s-au făcut disponibilizările în 2009 şi 2010 fără se ştie numărul de bugetari. Statistici contradictorii

II. Comparaţie între baza legală a disponibilizărilor şi disponibilizările efective în administraţia publică centrală, în 2009 şi 2010

● Ce s-a întâmplat cu administraţia publică centrală în 2009: una s-a pretins în discurs (9200 de reduceri), alta s-a prevăzut în actele normative (8071), cu totul altceva arată statisticile (880)

● Ce s-a întâmplat cu administraţia publică centrală în 2010: s-au făcut restructurări la spitale şi şcoli şi s-au făcut angajări la Ministerul Turismului, Ministerul Economiei şi Ministerul Administraţiei şi Internelor

III. Efectele restructurărilor sau de ce ele au ajuns să producă efecte contrare decât cele dorite

● Efectele OUG 63/2010

● S-au restructurat acele structuri care se finanţau din venituri proprii şi mai puţin acelea care se finanţau de la bugetul de stat

Restructurările bugetare din anii 2009-2010 s-au făcut cantitativ, fără să aibă la bază vreun criteriu

Observaţii generale privind disponibilizările

Reducerea aparatului bugetar a constituit o temă predilectă a discursului lui Traian Băsescu pe parcursul anilor 2009 şi 2010. Necesitatea restructurării bugetare a fost promovată de preşedintele României, în această perioadă, ca parte a reformei statului, susţinând adesea că bugetul de stat nu poate suporta un aparat bugetar aşa de numeros ca cel al României anilor 2009-2010. În opinia preşedintelui, reducerea aparatului bugetar este una dintre modalităţile de a da conţinut tipului de stat pe care pretinde că îl susţine: acela de stat minimal. Când a pretins că aparatul bugetar este prea mare, preşedintele s-a referit în special la administraţia publică centrală, însă statisticile arată că disponibilizările făcute în anii 2009-2010 au vizat într-un mult mai mare grad alte categorii bugetare, cum ar fi sistemul de educaţie şi sistemul sanitar.

Un stat minimal presupune printre altele, şi un aparat bugetar central suplu, debirocratizat şi descentralizat. Dacă se dorea cu adevărat instituirea unui astfel de stat, disponibilizările trebuiau să vizeze, în principal, administraţia publică centrală, într-adevăr supradimensionată. Or, statisticile arată că cele mai multe disponibilizări s-au făcut în administraţia publică locală, educaţie şi sănătate. Disponibilizările trebuiau făcute etapizat, de acolo de unde era surplus şi corelate cu o serie de politici care să reîncadreze personalul disponibilizat. Pentru a produce efectele pretinse de preşedinte, în acord cu un stat debirocratizat, disponibilizările trebuiau făcute pe criterii calitative, meritocratice, nu cantitativ, aşa cum însuşi preşedintele a pretins că s-au făcut. În acest sens, preşedintele declara, la 1 noiembrie 2010: „N-ai cum să faci o analiză de la caz la caz, când lucrezi pe dimensiuni macroeconomice. Cert este că vor putea să o facă şefii lor de compartimente. Este extrem de important – de asta şi Guvernul cred că nu lansează nicio cifră – cum se va îndeplini procesul de restructurare”.

Un aparat bugetar umflat este o povară asupra contribuabilului român, care trebuie să suporte, prin impozite mari, cheltuielile acestui aparat. Procesul de restructurare ar fi produs efecte liberale dacă ar condus şi la o despovărare a contribuabililor. Or, disponibilizările haotice şi bruşte din 2009 şi 2010 nu au dus decât la efecte contrare: şomaj, un număr mare de acţiuni în instanţă împotriva statului. Ambele efecte nedorite sunt suportate de către contribuabili, care, în loc să beneficieze de pe urma simplificării aparatului bugetar, nu au ajuns decât să fie împovăraţi în plus. În loc să obţinem un aparat de stat suplu, eficient, profesionalizat şi bine plătit, s-a obţinut contrariul: un aparat de stat ceva mai mic, la fel de prost plătit şi la fel de ineficient.

Dincolo de orice corelare a disponibilizărilor din 2009 şi 2010 cu alte măsuri care să dea conţinut conceptului de „stat suplu”, procesul de restructurare a fost gândit în România conjunctural. Nu a avut la bază un calcul prealabil, un audit organizaţional şi, mai ales, nişte cifre clare ale numărului de bugetari ai României.

Statisticile privind numărul de bugetari ai României arată că există prea mulţi bugetari în administraţia centrală şi prea puţini în sectoarele educaţie şi sănătate, unde este nevoie de personal. O restructurare a aparatului bugetar nu poate însă fi făcută, fără a avea la bază nişte statistici exacte şi un audit organizaţional, care să arate unde pot fi făcute disponibilizări şi unde nu. Modul în care s-a făcut „marea restructurare” în 2009 şi 2010 conduce la cel puţin trei concluzii: nu există statistici exacte ale numărului şi ale diverselor categorii de bugetari din România (1); s-a disponibilizat la întâmplare, de la acele instituţii care se finanţau oricum din venituri proprii, în contextul în care scopul disponibilizărilor era să se reducă cheltuielile bugetare (2); cu greu se poate stabili o corespondenţă între baza legală a disponibilizărilor şi disponibilizările efective, de cele mai multe ori, acestea rămânând doar pe hârtie (3).

Deşi între preşedinte pe de o parte, şi actorii care au pus în practică restructurările, pe de altă parte, au existat viziuni diferite despre numărul şi modul în care acestea trebuie făcute, în final, viziunea preşedintelui a fost cea care a triumfat. De altfel, restructurarea fiind o consecinţă a acordului FMI, din aprilie 2009, disponibilizările s-au făcut cantitativ pe parcursul anilor 2009 şi 2010. Şi acest lucru a fost recunoscut chiar de către Traian Băsescu, care a pretins, în ianuarie 2011, că dacă în 2010, restructurările au trebuit să se facă fără să se ţină cont de niciun criteriu, din 2011, se va trece la aşa numitele „disponibilizări calitative”.

I. La finalul anului 2010, premierul Boc spune: „Nu mai disponibilizăm!”, preşedintele Băsescu: „Continuăm disponibilizările şi în 2011-2013 până ajungem la 900.000 de bugetari!”

O analiză a discursului acelor actori implicaţi în procesul de restructurare arată că există o mare discrepanţă între viziunea lui Traian Băsescu despre restructurări, viziunea premierului Emil Boc, cea a miniştrilor, cea a şefilor de deconcentrate, cea a primarilor etc. Problema este că principalul actor care a angajat România într-un acord cu FMI, în aprilie 2009, a fost preşedintele Traian Băsescu, un actor care nu este implicat direct în procesul de restructurare. Prin acordul cu FMI, autorităţile române s-au angajat să disponibilizeze un număr de minim 70.000 de bugetari până la finalul lui 2010, iar cei care trebuiau efectiv să aplice măsurile de restructurare erau miniştrii, premierul, primarii, şefii deconcentratelor etc. De aceea, atunci când s-a pus problema disponibilizărilor efective, unii miniştri au constatat că e nevoie de angajări şi nu de disponibilizări (exemplele cele mai relevante sunt cel al Ministerului de Externe şi al Ministerului Agriculturii).

După ce teoretic, la finalul anului 2010 au fost daţi afară, nu 70.000 de bugetari, cât era prevăzut în planul de restructurare şi în acordul cu FMI, ci 126.000, premierul Emil Boc a pretins că în 2011 nu mai e nevoie de nicio restructurare. Preşedintele Băsescu nu a fost însă de aceeaşi părere, sugerând că în perioada 2011-2013 mai trebuie daţi afară aproximativ 400.000 de bugetari.

Într-o întâlnire cu presa, după o vizită la lucrările pentru centura de nord a Capitalei, din 12 noiembrie 2010, prim-ministrul Emil Boc a respins afirmaţiile preşedintelui, potrivit cărora în bugetul de stat pentru anul 2011 nu este prevăzută salarizarea a 80.000 de bugetari, care ar urma, astfel, să fie disponibilizaţi. „Această afirmaţie este falsă, pentru că bugetul pe anul 2011 este construit pentru următoarele elemente: în primul rând, deficit 4,4 (procente din PIB – n.r.), masă salarială 39 de miliarde de lei, bugetari 1,29 milioane. Deci, în aceste condiţii, avem bugetul de stat pe 2011. Nu înţeleg de unde o asemenea afirmaţie că ar trebui încă 80.000 disponibilizaţi ca să ne încadrăm în 39 de miliarde de lei sau în suma de bani cerută”.

Afirmaţiile premierului, potrivit cărora în 2011 nu se mai fac disponibilizări, vin la numai o zi, după ce preşedintele Traian Băsescu a susţinut că „statul mai are de disponibilizat încă 26.000 de salariaţi până la finalul acestui an, însă procesul de restructurare va continua şi în anul 2011, dar pe criterii calitative. „Vă pot spune că, până la 31 decembrie 2010, a mai rămas o diferenţă de 26.000 de salariaţi care trebuie să părăsească sistemul bugetar şi se atinge obiectivul de reducere de 70.000 pe care şi l-a asumat Guvernul. Pe cifrele cu care s-a închis şi luna septembrie, am speranţa că se va atinge obiectivul pentru anul 2011, dar acest proces nu poate fi oprit aici. Avem nevoie nu numai de o reducere a cheltuielilor cu forţa de muncă din aparatul bugetar. Avem nevoie şi de o creştere a nivelului de calificare şi de o debirocratizare, în acelaşi timp. De aceea, spun că procesul de restructurare a aparatului de stat nu se opreşte. 2011 va fi un an în care se va trece la abordarea calitativă a restructurării aparatului de stat”, a menţionat şeful statului, la 11 noiembrie 2010.

Traian Băsescu a recunoscut că, în 2010, disponibilizările s-au făcut cantitativ, şi nu pe baza unor studii şi statistici. „Procesul de restructurare va continua şi în anul 2011, dar pe criterii calitative”, a spus preşedintele la 11 noiembrie 2010.

„Guvernul urmează să mai disponibilizeze încă 26.000 de salariaţi din sectorul bugetar până la 31 decembrie 2010, iar procesul de restructurare va continua şi anul viitor, însă după criterii calitative”, declara preşedintele Traian Băsescu, la un forum pe teme economice, la 11 noiembrie 2010.

În şedinţa de guvern, din 6 ianuarie 2011, preşedintele Traian Băsescu a sugerat că în următorii 2-3 ani sectorul bugetar ar trebui redus până la 900.000 de salariaţi, continuarea disponibilizărilor urmând să ducă la flexibilizarea aparatului de stat. „Am o singură clarificare de făcut, în urma unei declaraţii, că în următorii 2-3 ani trebuie să ajungem la circa 900.000 de salariaţi în sectorul public. Cred că este o evaluare corectă dacă avem în vedere că, pe de-o parte, încă avem segmente din aparatul bugetar şi la nivel local şi central excesiv încărcate. (…) Nu vizez numai disponibilizări, dar nu exclud disponibilizările, dimpotrivă, cred că trebuie să le continuăm, pentru a ajunge la acel stat flexibil”, le-a spus Băsescu premierului Emil Boc şi miniştrilor.

Cum s-au făcut disponibilizările în 2009 şi 2010 fără să se ştie numărul de bugetari. 1.061.900 de bugetari, la 31 decembrie 2009, potrivit INSSE şi 1.379.892 de bugetari, la aceeaşi dată, potrivit Ministerului de Finanţe

Presa şi opinia publică s-a tot întrebat în 2010 pe ce bază s-au făcut disponibilizările, din moment ce există cel puţin două surse care oferă statistici diferite: Institutul Naţional de Statistică şi Ministerul Finanţelor Publice. Iar diferenţa dintre cele două tipuri de sursă este suficient de mare pentru a ridica serioase probleme. Din motive pe care le vom arăta, mai jos, am ales să ne orientăm, în analiza de faţă, după statisticile oferite de Ministerul de Finanţe, aceasta fiind, până în prezent, cea mai completă sursă.

Potrivit INSSE, la 31 decembrie 1990, erau 819.000 bugetari iar la 31 decembrie 2009, numărul maxim de bugetari a ajuns la 1.061.900.

Statisticile Ministerului de Finanţe arată că, la 31 decembrie 2009, exista un număr total de bugetari, de 1.379.892, cu aproximativ 300.000 de persoane mai mult decât în tabloul oferit de Institutul Naţional de Statistică.

În faţa acestor statistici contradictorii, toată lumea s-a întrebat pe ce baze s-a stabilit restructurarea a 70.000 de bugetari, când s-a încheiat acordul cu FMI. Având în vedere că, cel puţin teoretic, în 2010, s-au făcut 126.000 de disponibilizări, şi nu 70.000, se pune aceeaşi întrebare: care au fost cifrele care au stat la baza restructurării. Dacă în perioada 2011-2013 se vor da afară încă 400.000 de bugetari, cum a pretins Traian Băsescu, pe ce baze se vor face acestea. În contextul în care diferenţa dintre statistica oferită de INSSE şi cea oferită de MFP este de 300.000 şi se intenţionează să se dea afară 400.000 de oameni de acum încolo, atunci problema cifrelor devine una destul de serioasă.

Fig.1, Statistica MFP cu privire la numărul bugetarilor în decembrie 2009

II. 80.000 de bugetari daţi afară în 2010, dacă luăm în calcul statisticile Ministerului de Finanţe. S-a dat afară de la şcoli şi spitale, nu din administraţia publică centrală

După cum rezultă din cele prezentate mai sus, nicio instituţie a statului român nu deţine statistici clare şi exacte cu privire la numărul total de bugetari pe care îl are România la diverse momente de timp. În lipsa unor repere exacte şi credibile, am ales să facem o serie de observaţii cu privire la modul în care s-au făcut restructurările, făcând uz de statisticile oferite de Ministerul de Finanţe (MFP). Acestea par să ofere imaginea cea mai completă asupra numărului de bugetari, având în vedere că ia în calcul şi o serie de categorii de bugetari, excluse din statisticile INSEE, precum: cadrele militare şi personalul asimilat (MApN, MAI, SRI, SIE etc.). De asemenea, statisticile MFP oferă şi avantajul de a prezenta separat evoluţia numărului de bugetari din administraţia publică centrală şi locală. Această distincţie este relevantă, în condiţiile în care baza legală a disponibilizărilor în 2009 şi 2010 s-a făcut în reprize, vizând, pe rând administraţia centrală şi pe cea locală.

Din statisticile pe care le avem la îndemână, rezultă că în administraţia publică centrală, în 2010, s-au făcut disponibilizări de 19.518 de bugetari. Prin comparaţie, reducerile din administraţia publică locală, spitale şi şcoli a fost de aproximativ 65.000 de persoane.

* Ce s-a întâmplat cu administraţia publică centrală în 2009: una s-a pretins în discurs (9200 de reduceri), alta s-a prevăzut în actele normative (8071 de disponibilizări), cu totul altceva arată statisticile (880 disponibilizări).

Statisticile MFP arată că, în 2009, s-au disponibilizat 18.410 bugetari, dintre care numai 880 din administraţia publică centrală. Guvernul a pretins că se vor disponibiliza 9.200 de bugetari din administraţia centrală până la finele lui 2009.

Atât miniştrii, cât şi premierul au pretins că prin acest act normativ vor fi reduse 9.200 de posturi¹. Numărul total de reduceri de posturi, prevăzut de reorganizarea celor 50 de instituţii din subordinea Guvernului şi a ministerelor este însă de numai 8.071².

Principalul act normativ care a stat la baza disponibilizărilor în 2009 a fost Legea nr. 329 din noiembrie 2009³, ce a vizat administraţia publică centrală (diverse structuri din cadrul Guvernului şi a ministerelor). Disponibilizările prevăzute în lege trebuiau aplicate până la finalul lui 2009. Or, statisticile MFP, arată că pe tot parcursul anului 2009 s-au disponibilizat, în total, numai 882 de posturi. Aceleaşi statistici arată că cele mai multe reduceri de posturi, în 2009, s-au făcut în sănătate (14.763 de posturi) şi educaţie (7.452 de posturi). În administraţia publică locală s-au angajat 4.685 de persoane. S-ar putea adăuga la cele 880 de posturi din administraţia centrală şi 627 de reduceri din diverse structuri din Ministerul Sănătăţii, prevăzute de Legea 329/2009 şi, la limită, şi 400 de reduceri din structurile din subordinea Ministerului Educaţiei. Chiar şi-aşa s-ar ajunge la o reducere totală de 1907 de posturi, dar, în niciun caz, nu s-au redus 8.071, cât s-a pretins în actele mormative din 2009. Când s-au făcut aceste restructurări, dacă nu în 2009?

Nu putem să nu amintim reproşurile aduse de preşedintele Traian Băsescu Guvernului Boc, la începutul anului 2010 în privinţa faptului că nu s-au făcut disponibilzările aşa cum s-a prevăzut. Iată deci că reproşurile preşedintelui, cum că nu s-au făcut disponibilizări în 2010 sunt ilustrate şi statistic.

În lunile iulie-august 2010, a urmat un nou val de restructurări ale diverselor ministere, astfel încât devine imposibil de calculat câte disponibilizări s-au făcut în administraţia centrală în 2009 şi câte în 2010. Rămâne la fel de dificil de identificat dacă restructurările din 2009 s-au amânat pentru 2010, atâta vreme cât ele au fost dublate de o suită de hotărâri de disponibilizări în iulie 2010, care s-au suprapus.

Ce s-a întâmplat cu administraţia publică centrală în 2010: s-au făcut restructurări la spitale şi şcoli şi s-au făcut angajări la Ministerul Turismului, Economiei şi Internelor

În intervalul decembrie 2009-octombrie 2010 s-au dat afară, în total, 88.365 de bugetari (Fig. 2). Dintre aceştia, 33.519 au fost de la autorităţile executive locale (primării, consilii locale, consilii judeţene etc), 19.025 din şcoli, 12.723 din spitale şi numai 19.518 din administraţia publică centrală (ministere şi alte structuri aflate în coordonare, subordonare etc).

Statisticile din octombrie 2010 arată că s-a disponibilizat, la nivelul ministerelor şi al structurilor legate de ele, un număr de 19.518 de persoane. Având în vedere că în 2009 nu s-au făcut reducerile anunţate prin Legea 329/2009, nu ne rămâne decât să presupunem că ele s-au făcut în 2010.

Totuşi nu se poate trece cu vederea evoluţia numărului de bugetari de la Ministerul Economiei, Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Ministerului Dezovoltării şi Turismului. Astfel, din decembrie 2009 până în octombrie 2010, la Ministerul Dezvoltării şi Turismului s-au angajat 910 persoane (trebuiau să se dea afară 407) iar la Ministerul Economiei un număr de 910 bugetari. Potrivit actelor normative de restructurare, de la Ministerul Dezvoltării trebuiau să se dea afară 398 de persoane iar de la Ministerul Economiei 407 bugetari. Nu în ultimul rând, în timp ce de la MAI trebuiau să se dea afară cel puţin 1225 de persoane (Fig. 3), au ajuns să se angajeze din decembrie 2009 până în octombrie 2010, un număr de 1487 de bugetari (Anexele 2 şi 3).

III. Efectele restructurărilor sau de ce ele au ajuns să producă efecte contrare decât cele dorite

* Efectele cantitative ale OUG 63/2010

Potrivit statisticilor, s-a reuşit, prin OUG 63/2010, să se dea afară din autorităţile executive locale (primării, consilii locale, consilii judeţene etc) un număr de 33.519 persoane. Având în vedere că la cele 33.519 se mai adugă 19.025 de persoane din şcoli şi 12.723 din spitale, rezultă că principalele vizate au fost administraţia publică locală + educaţia şi sănătatea, şi mai puţin administraţia centrală.

Restructurarea cantitativă, făcută la repezeală (din iulie 2010 până în septembrie 2010) în primării, consilii locale şi consilii judeţene se pare că a atras după sine mii de procese câştigate de disponibilizaţi în instanţe. Aceste câştiguri ale disponibilizaţilor în instanţe vor fi plătite bineînţeles tot din buzunarul contribuabilor.

* S-au restructurat acele structuri care se finanţau din venituri proprii şi mai puţin acelea care se finanţau de la bugetul de stat

Principalul motiv al restructurărilor din 2009 şi 2010 a fost reducerea cheltuielilor bugetare, pentru ca România să se încadreze parametrilor negociaţi cu FMI. Or, dacă acesta a fost motorul real al procesului de restructurare, evident ar fost să se reducă posturi de la acele structuri din cadrul Guvernului şi ministerelor care se finanţau de la bugetul de stat şi nu de la cele care se finanţau din venituri proprii.

Prezentăm mai jos o listă a acelor structuri vizate de Legea 329/2009, de la care s-au redus cele mai multe posturi, şi care se finanţau, în linii mari, din venituri proprii:

– Agenţia Naţională de Consultanţă Agricolă Finanţată din venituri proprii şi subvenţii de la bugetul de stat (MADR): 1092;

– Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Finanţată din venituri proprii şi subvenţii acordate de la bugetul de stat: 920;

– Arhivele Naţionale, finanţată integral de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Administraţiei şi Internelor (MAI): 548;

– Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, finanţat din venituri proprii (Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti): 513;

– Inspecţia Muncii, finanţată din venituri proprii şi subvenţii de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale (Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale): 400;

– Direcţiile de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti, finanţate integral de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Sănătăţii: 304;

– Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară (ANCPI), finanţată integral din venituri proprii (Ministerul Administraţiei şi Internelo): 252

– Inspectoratele şcolare judeţene şi Inspectoratul Școlar al Municipiului Bucureşti, finanţate integral de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Inovării (MECI): 239;

– Biroul Român de Metrologie Legală, finanţat integral din venituri proprii (Ministerul Economiei): 195;

– Agenţia Naţională a Medicamentului Bucureşti, finanţată din venituri proprii (Ministerul Sănătăţii): 151;

Fig. 1

Fig. 2

Fig. 3. Reducerile de bugetari prevăzute de Legea 329/2009

2. Fiscalitate şi politici monetare. Analiza financiară a programelor cabinetului guvernamental şi a instituţiei prezidenţiale (2009-2011)

„Dacă ceva mişcă, taxează-l! Dacă continuă să mişte, reglementează-l! Dacă nu se mai mişcă, subvenţionează-l!” (Ronald Reagan)

Structura capitolului

I. În teorie, Traian Băsescu propovăduia relaxarea fiscală, neimpozitarea profitului reinvestit, reducerea cotei unice. Şi-a dat însă seama că nu este posibil.

● Saga impozitului pe profitul reinvestit;

● Creşterea fiscalităţii pentru Traian Băsescu: de la o măsură de evitat sau un rău necesar, până la o soluţie viabilă;

II. În practică, s-a făcut pe dos: creşterea TVA-ului, împovărarea contribuabilului, prin împrumutul la FMI

III. Efectele măsurilor haotice: Depresia economică şi refuzul demisiei

Fiscalitate şi politici monetare. Analiza financiară a programelor cabinetului guvernamental şi a instituţiei prezidenţiale (2009-2011)

O privire de ansamblu

În materie de taxe, impozite şi politici monetare, guvernarea Boc şi preşedintele Traian Băsescu au jonglat cu variantele cele mai populare, alegând, în funcţie de circumstanţe, cea mai bună soluţie care ar fi scos partidul din impas, nu economia. În ciuda faptului că pentru o bună perioadă de timp, când situaţia o cerea iar electoratul părea nemulţumit, Traian Băsescu a susţinut, în cadrul discursurilor sale, politici în general liberale, prin dereglementări ale pieţei şi o uşoară relaxare fiscală, în realitate acestea n-au fost aplicate, sau mai grav, sub tensiunea intereselor de partid, acestea au fost pervertite prin intervenţii abuzive asupra sectorului privat şi reglementări dure care au avut consecinţe nefaste asupra economiei.

Discursul obişnuit al politicianului Traian Băsescu proclamă îndeobşte necesitatea mediului privat şi importanţa consolidării economiei, în ultima perioadă adoptând retorica statului minimal, dar în fapt acesta nu a reuşit nici măcar să vină cu soluţii pertinente şi viabile, darămite să implementeze măsurile care, în concepţia domniei sale, vor relansa economia.

Această sintagmă, „relansarea economiei/consumului”, devenită o marotă cu precădere în comunicatele oficiale susţinute de premierul Emil Boc, avea să joace pentru mult timp un rol crucial în promovarea intereselor ascunse ale partidului de guvernământ. Sub paravanul unui pseudo-liberalism se ascundeau politici economice keynesiene a căror unică menire a fost finanţarea unor instituţii publice inutile, în fruntea cărora se aflau membrii de partid, sau subvenţionarea companiilor care făceau afaceri cu statul şi ale căror proprietari se aflau în relaţii strânse cu oamenii politici aflaţi la putere. Nu degeaba guvernarea Boc a rămas celebră pentru scandalurile de şantaj şi corupţie care au făcut prima pagină nu doar în presa autohtonă, ci şi internaţională.

În ceea ce priveşte politica monetară, premierul a rămas impasibil la inflaţia crescândă, care aproape că a atins 8 procente, nu de puţine ori blamând TVA sau chiar jurnaliştii. Taxele, fireşte, n-au avut de-a face cu indicele de inflaţie şi chiar dacă ar fi avut, fiscalitatea covârşitoare e opera aceluiaşi cabinet guvernamental. În repetate rânduri, chiar şi ziariştii au fost blamaţi pentru greşelile guvernamentale comise, premierul, dar mai ales preşedintele, considerând că presa poartă vina pentru depresia economică prin care trecem, deoarece jurnaliştii au influenţat negativ opinia publică. Fireşte, pentru partidul aflat la guvernământ, presa a fost întotdeauna o „vulnerabilitate”, după cum chiar preşedintele a declarat într-un raport mai vechi al CSAT. Şi asta, poate, pentru că presa are prostul obicei de a spune adevărul, care nu întotdeauna e pe placul guvernanţilor, mai ales dacă nu sunt capabili să vină cu soluţii concrete pentru a combate criza.

La capitolul program anti-criză, măsurile guvernării Boc, susţinute cu tărie de Traian Băsescu, s-au rezumat deopotrivă la includerea şi excluderea aceleiaşi taxe, iniţial sub pretextul că va aduce mai mulţi bani la bugetul de stat, ulterior confirmând că propunerea n-a fost inspirată, lărgirea bazei de impozitare fără justificări aferente, doar în virtutea unui argument aruncat la repezeală că iniţiativă e necesară, dar nu suficientă şi, bineînţeles, reducerile bugetare haotice şi neplanificate, fără absolut nicio noimă. Efectele nu s-au lăsat prea mult aşteptate şi, evident, n-au fost deloc plăcute.

Adăugăm la toate acestea şi împrumutul extern pe care Guvernul a trebuit să-l contracteze, împrumut început pe data de 21 octombrie 2009, în curs de desfăşurare şi astăzi, care n-a făcut decât să menţină status-quo-ul politicilor falimentare şi să îngroape cetăţeanul contribuabil în datorii.

I. În teorie, Traian Băsescu propovăduia relaxarea fiscală, neimpozitarea profitului reinvestit, reducerea cotei unice. Şi-a dat însă seama că nu este posibil

Promisiuni electorale

Punctele forte ale campaniei electorale desfăşurate de Traian Băsescu au fost renunţarea la imunitate pentru parlamentari, miniştri şi şeful statului, reviziuirea Constituţiei, suprimarea unei Camere şi reducerea numărului de parlamentari la 300. Măsurile vizau, într-o formă indirectă, şi relaxarea fiscală ce ar fi venit în contrapondere cu tranziţia către mult-trâmbiţatul stat-minimal. Din păcate, măsurile n-au fost implementate nici astăzi, iar glisajul către o formă minimală de stat s-a manifestat doar în plan retoric.

Pe data de 3 noiembrie, Traian Băsescu declara pentru RRA:

„Timp de cinci ani am propus partidelor politice să trecem la un proces de revizuire a Constituţiei şi de reformare a clasei politice. Parţial, lucrurile s-au întamplat – introducerea votului uninominal. (…) Cel de-al doilea viza modernizarea Parlamentului”.

Promisiunea a rămas până astăzi doar o declaraţie lipsită de conţinut, dar totuşi, un bun mecanism de colectare a voturilor.

Saga impozitului pe profitul reinvestit

Pe data de 5 noiembrie 2009, la Bucureşti, Traian Băsescu declara:

„Cota unică şi-a făcut datoria perfect. (…) Dacă vom putea cândva, probabil în 2011, va trebui să o coborâm de la 16% la 14%, poate chiar la 12%, pentru că acum vine şi legea care nu mai impozitează profitul reinvestit”⁴

Executivul a pregătit, în a doua jumătate anului 2009, un nou set de măsuri, după ce planul precedent, printre care se număra şi eliminarea impozitului pe profitul reinvestit, eşuase. Iniţial, scutirea de la plata impozitului pe profit pentru firmele care îşi reinvesteau câştigurile trebuia să se realizeze încă din luna februarie 2009. Însă din dorinţa de a nu se pierde o sursă importantă de venit pentru buget, această facilitate a fost amânată pentru începutul lui 2010, cu amendamentul că se va aplica numai pentru „anumite activităţi”, potrivit Programului de Convergenţă elaborat de cabinetul guvernamental în primul trimestru din 2009. Astfel, o măsură care ar fi trebuit să încurajeze investiţiile în economie s-a transformat într-o măsură prin care s-a încercat combaterea efectelor negative ale introducerii, de către acelaşi Guvern, a impozitului forfetar.

Doar câteva luni mai târziu, Traian Băsescu declara⁵ că e adeptul unor măsuri care pot duce la creşterea investiţiilor. Acesta a mai precizat că neimpozitarea profitului reinvestit este una dintre măsurile anticriză anunţate de guvernarea Emil Boc încă de la instalare. Altfel spus, programul unui întreg cabinet de experţi în combaterea crizei se rezuma la a nu înăspri mai rău fiscalitatea. O comparaţie cu medicina ar presupune ca pacientul să fie tratat de doctor prin faptul că acesta nu aplică tratamente care să-i îngreuneze mai mult suferinţa. Pentru cabinetul Boc, a nu face rău înseamnă a face bine. Din păcate, Guvernul nici de la asta nu s-a putut abţine.

II. În practică, s-a făcut pe dos: creşterea TVA-ului, împovărarea contribuabilului, prin împrumutul la FMI

Creşterea fiscalităţii pentru Traian Băsescu: de la o măsură de evitat sau un rău necesar, până la o soluţie viabilă

Preşedintele nu a putut rămâne fidel principiilor expuse electoratului în 2009, astfel că a declarat⁶, mai întâi, că nu e o măsură benefică creşterea fiscalităţii, ca apoi, un an mai târziu, să revină asupra declaraţiei şi să ia în considerare această măsură. La jumătatea anului 2010 declama că „fiscalitatea nu va creşte, dar vor scădea pensiile şi salariile bugetarilor”, ca până la sfârşitul anul aceste două propuneri să fie aplicate în tandem.

În cele din urmă, creşterea fiscalităţii a devenit o necesitate pentru Guvernul care s-a văzut neputincios în faţa crizei economice galopante, astfel că preşedintele a trebuit să motiveze oarecum greşelile cabinetului Boc. Şi cum altfel, dacă nu prin negaţii?

„Un răspuns extrem de categoric şi cert este că România este departe de a fi o ţară cu fiscalitate excesivă. Sigur, avem o fiscalitate destul de mare pe forţa de muncă. Fiscalitate care a început să fie diminuată cu câte două procente în fiecare an, dar fiscalitatea, în general în Romania, se situează mult sub media UE. Repet, vorbesc pe cifre”.⁷

Bineînţeles, preşedintele ar fi putut compara România şi cu alte state, nu neapărat din spaţiul european, care duc o politică economică falimentară, prin excesele fiscale pe care le practică, doar pentru ca domnia sa să demonstreze validitatea măsurilor adoptate de cabinetul guvernamental. Însă orice comparaţie ar fi inutilă, dacă ne axăm strict pe rezultatele din România care, după cum era de aşteptat, n-au fost deloc favorabile cetăţeanului contribuabil.

În iarna anului trecut, după ce preşedintele menţinuse aparenţa unui discurs liberal, a fost nevoit să admită nu doar necesitatea creşterii fiscalităţii, ci chiar imposibilitatea unei scăderi⁸.

A doua zi, preşedintele a declarat pentru TVR că fostul ministru, Adriean Videanu, a fost exponentul curentului care susţinea reducerea fiscalităţii.

„I-am spus că personal nu susţin asemenea proiect. În fond, fiecare om poate să-şi exprime punctele de vedere. Nu cred în proiecte care spun «Hai să reducem fiscalitatea pentru că o să fim mai puţin hoţi». Ştiţi, ăsta-i song-ul pe care îl auzim peste tot: «Dacă vreţi să nu mai furăm statul, reduceţi fiscalitatea, reduceţi de la 16%, puneţi 15%, puneţi 14, puneţi zero dacă se poate», dar în acelaşi timp toţi vor Sănătate mai bună, Poliţia să fie mai alertă şi mai activă, să aibă oameni suficienţi, Armata trebuie să o menţinem, şcolile trebuie să le plătim, spitalelor trebuie să le asigurăm funcţionarea atât cât putem, să le asigurăm materiale, medicamente, tot ce le trebuie, dar e o contradicţie aici, spunem „Hai să revenim către salariul care a fost în sectorul bugetar, să nu afectăm pensiile, dar să plătim cât mai puţin la stat». Nu se poate”

Nicăieri în declaraţia sa nu se întrevăd politicile liberale pe care le susţinuse până atunci. Ba mai mult, nici reforma şi tranziţia către statul minimal nu mai are niciun ecou, vechile promisiuni fiind încălcate fără nicio ezitare. Iar în timp ce explică problemele sistemului public, de la sănătate şi până la educaţie, nici măcar pentru un moment domnia sa nu ia în considerare alternativa privatizării, chiar dacă toate celelalte „soluţii” eşuaseră, fiscalitatea crescuse, iar bugetul de stat suferea un deficit uriaş. În aceste circumstanţe, liberalismul n-a fost prielnic pentru politicianul Traian Băsescu.

Traian Băsescu despre politica monetară: „Carpe diem!”

În materie de politici monetare, inflaţia e termenul ce caracterizează cel mai bine situaţia. La ora actuală indicele de inflaţie aproape că a atins pragul de 8%, după ce BNR a eşuat în mod repetat să atingă ţintele stabilite. Specifică acestei crize economice este rata mare a şomajului care, corelată cu inflaţia, indică stagflaţie⁹, o realitate negată cu vehemenţă de către cabinetul Emil Boc¹⁰.

Însă inflaţia nu s-a datorat politicii fiscale agresive susţinute, din când în când, de preşedintele ţării. Domnia sa declara în iulie 2008 că „această creştere de TVA cu 5% nu e doar o creştere cu 5%, e o creştere de inflaţie, la 8, poate peste 8%”¹¹. Totuşi, nu TVA este de vină. Inflaţia este un fenomen monetar, iar decalajul temporar dintre momentul producerii expansiunii monetare şi reflectarea acesteia complet în preţuri este lung şi variabil. Nici un impozit, nici măcar TVA, nu este inflaţionist. Taxele nu fac decât să restructureze tabloul preţurilor din economie, însă nu pot provoca inflaţie, un fenomen care are legătură directă cu volumul de monedă.

În ciuda acestor critici, Traian Băsescu n-a ezitat să aplaude politica monetară condusă de guvernatorul BNR, Mugur Isărescu. Ba mai mult, a considerat oportun ca la fiecare discuţie care se centra pe inflaţie să amintească publicului neavizat eroarea mai sus-menţionată¹².

„Inflaţia nu va fi generată de politica monetară, ci de politica fiscală, deci nu de modul cum gestionează BNR cursul, ci de creşterile de taxe pe care le-a impus Guvernul. Din acest motiv vă pot spune că BNR, în mod cert, va ţine un curs de schimb convenabil populaţiei. Aici putem avea totala încredere că BNR va ţine un curs convenabil atât populaţiei, cît şi exportatorilor”, ne-a asigurat preşedintele.

Împrumutul FMI, iluzia redresării economice

Şi în ceea ce priveşte imprumuturile externe, politicianul Traian Băsescu a jucat un rol duplicitar, întâi negând situaţia critică a economiei, după care glorificând necesitatea acordului cu FMI. Astfel, în ianuarie 2009, preşedintele declara că…

„Ultimul lucru pe care îl va face România va fi să se împrumute la FMI. Ştiu că această idee este controversată, dar vom merge pe zonele practice. Deficitul de cont curent îl putem finanţa printr-un fond european care s-a constitutit pentru ţările din zona non-euro. (…) Economia României nu mai poate fi aşezată în matricea Fondului. Am convingerea că avem alte soluţii decât FMI. Putem coopera cu alte instituţii: UE, Banca Mondială, Banca Europeană de Investiţii”¹³.

Două luni mai târziu, acelaşi preşedinte al României declara…

„Încheierea unui acord de împrumut cu FMI nu este altceva decît , un comportament prudent, care pune răul înainte (…) Nu avem dreptul să nu spunem că trebuie să ne punem centura de siguranţă[14]”.

Ca apoi să culmineze cu declaraţia că împrumutul ne va salva de la populismul politicienilor:

„Este necesar, iar acest acord preventiv cu FMI şi UE poate proteja România împotriva chiar a propriilor politicieni, împotriva populismului, care poate lua amploare în orice moment în Romania, în Parlament”¹⁵.

Acordul României cu FMI a fost motivat de presupusa nevoie a unei stabilităţi macroeconomice. Încă de la începutul turbulenţelor economice din România, situaţia a fost fals prezentată: incapacitatea de plată nu a venit datorită crizei economice, ci pe baza erorilor de guvernare şi a politicilor keynesiene. Criza nu a făcut decât să scoată la iveală greşelile.

Valoarea împrumutului nu poate fi decât estimată cu aproximaţie pe baza informaţiilor din presă, deoarece acţiunile întreprinse de autorităţi n-au fost transparente. Astfel, un simplu calcul relevă că, în martie 2009, Guvernul ajungea la un acord de finanţare în valoare de circa 19,95 miliarde de euro, pe o perioadă de doi ani, din care 12,95 miliarde de euro de la FMI, 5 miliarde de euro de la Comisia Europeană, 1 miliard de euro de la Banca Centrală, 1 miliard de euro de la Banca Mondială şi 1 miliard de euro de la Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare.

Autorităţile vor începe efectiv rambursarea tranşelor de la FMI, cu suma de aproximativ 1,5 miliarde de euro, care trebuie plătită în 2012. Acordul de împrumut ar trebui să se încheie pe 13 martie 2016, atunci când este programată plata ultimilor bani.

Cu o dobandă de 3,5% şi folosind o serie de date statistice (4,32 milioane salariaţi, o populaţie totală de 21,4 milioane de oameni şi 5,4 milioane de pensionari ) putem estima brut costurile medii asupra populaţiei, asupra salariaţilor şi pe cap de locuitor, în urma acordului cu FMI:

Transformând în moneda naţională, se poate estima că fiecare angajat va trebui să sacrifice aproximativ 117 milioane de lei vechi din munca sa pentru ca statul să plătească datoria către FMI.

Valoarea estimată este doar una nominală. În realitate, astfel de fluxuri monetare aduc după sine o serie de costuri greu de identificat, precum costul inflaţiei sau costul tulburării echilibrului pieţei.

În loc să lanseze reforma, acordul cu FMI a subminat-o. A menţinut iluzia unei redresări economice şi a sponsorizat status-quo-ul indecizie politice. A sporit corupţia instituţională şi a amânat adoptarea unei viziuni strategice viabile. Acordul cu FMI n-a făcut decât să prelungească agonia depresiei economice cauzată de cabinetul guvernamental Emil Boc.

Bineînţeles, ar fi existat soluţii. Cea mai sigură şi eficientă, pe care Traian Băsescu a adoptat-o doar într-o manieră retorică, este politica liberală, care ar fi presupus taxe şi impozite mai mici, care ar fi atras capitaluri pe piaţă, ar fi generat noi locuri de muncă şi, în definitiv, ar fi pornit o reală şi sustenabilă redresare economică.

III. Efectele măsurilor haotice

Depresia economică şi refuzul demisiei

Pe data de 7 noiembrie 2009, la Timişoara, Traian Băsescu declara…

„Suntem într-o perioadă de criză economică, care nu afectează doar România, ci toată lumea. O să trecem peste ea la anul, în trimestrul doi, când o să realizăm o creştere a economie”¹⁶.

După ce mai bine de un an negase posibilitatea izbucnirii unei crizei economice în România, preşedintele se vedea obligat, în cadrul campaniei electorale, să-şi încalce afirmaţiile precedente, doar pentru a trăda din nou încrederea cetăţenilor. Nu cu mult mai târziu avea să revină asupra declaraţiilor pentru a le mai modifica şi cizela astfel încât să mulţumească electoratul, pe de-o parte, şi să menţină o falsă aparenţă că lucrurile sunt sub control, pe de altă parte.

„Eu privesc la criză ca la o furtună şi mă simt comandant pe cea mai mare navă, cu numele sfânt «România». Această navă are un echipaj de 22 de milioane de oameni şi are un comandant care ţine ferm cârma în mână. Am încredere în echipajul navei România şi o voi duce liniştită în port după furtună. Să aveţi şi voi încredere în comandant”¹⁷.

Un an mai târziu, când economia simţea din plin turbulenţele economice, preşedintele n-a vrut să renunţe la retorica optimist-demagogică.

„Datele statistice arată încurajator. În primul rând, putem spune că am depăşit vârful crizei economice, dar nu şi pe cel al crizei sociale. Încet, încet, economia noastră iese din recesiune, producţia industrială e deja în creştere de câteva luni. Putem vorbi despre un optimism prudent atunci când ne gândim la relansarea economică”¹⁸.

Acelaşi discurs a fost promovat şi de premierul Emil Boc. Astfel că pe toată durata crizei n-a renunţat la retorica „creşterii economice”. Ba mai mult, a început noul an cu alte promisiuni.

„Încheiem un an extrem de greu, cu măsuri dure de austeritate, necesare şi care ne dau un temei de optimism moderat pentru anul următor. (…)Vom ieşi din recesiune în anul 2011, vom avea o creştere economică între 1,5 şi 2%, bugetarii vor recupera o parte din salariul pierdut în 2010, în domeniul privat salariul minim creşte de la 600 la 670 de lei, inflaţia rămâne sub control, cursul rămâne sub control, şomajul va scădea un pic în anul 2011, salariul mediu brut va avea o uşoară creştere”¹⁹.

Reflectate la dezastrul produs de succesiunea cabinetelor guvernamentale conduse de Emil Boc, promisiunile pot fi uşor catalogate drept insulte pentru cetăţeanul contribuabil obligat să îndure nu doar măsurile de austeritate, ci şi perpetua deznădejde cultivată la nivel instituţional.

Însă, în cifre, dezastrul economic provocat de guvernarea Emil Boc s-ar putea traduce astfel²⁰:

– PIB a scăzut cu 9,1%

– Cifra de afaceri din industrie a scăzut cu 11,6%

– Numărul salariaţilor s-a diminuat cu 515.300 de persoane

– Rata şomajului a crescut la 7,4%

– Salariul mediu real a scăzut cu 7,2%

– Rata inflaţiei a atins un maxim de 11,9%

– Ponderea creditelor restante în lei a crescut de la 2,2% la 9,4%

– Deficitul bugetar a ajuns la 7,4% din PIB (2009)

– Investiţiile publice au scăzut cu 28%

– PIB a scăzut în termeni reali cu 9,1% (în primul semestru din 2010 comparativ cu aceeaşi perioadă din 2008)

– Şomajul a crescut de la 4,4% la 7,4%

Iar lista ar putea continua să evidenţieze şocul economic prin care a trecut România în doar doi ani de guvernare.

Cu toate acestea, Emil Boc a refuzat în repetate rânduri să renunţe la şefia Executivului, iar preşedintele a exclus orice posibilitate de remaniere, sub pretextul stabilităţii care nu există.

„Nu pune nimeni problema remanierilor. Ce ne trebuie acum e stabilitate şi încredere. Am încredere că vom reuşi, eu îmi asum liniile acestui program, voi fi partenerul Guvernului. Mizez pe solidaritatea măcar a oamenilor politici din arcul guvernamental”²¹.

Concluzie

Politica fiscală derulată de premierul Emil Boc şi aprobată de preşedintele Traian Băsescu s-a dovedit nocivă pe toate planurile, atât la nivel micro- cât şi macro-economic. Măsurile au vizat întotdeauna simptomele şi nu cauza, iar numeroasele programe anti-criză care s-au succedat pe parcursul celor cinci cabinete au constat în promulgarea discreţionară a taxelor şi impozitelor, ca mai apoi, după ce realitatea avea să dovedească ineficienţa lor, să de abroge în cinstea unor noi planuri optimiste.

O constantă a discursului prezidenţial a fost liberalismul, care din nefericire n-a fost grefat şi în realitatea economică. Fireşte, tentativa de monopol asupra retoricii liberale l-a favorizat, din punct de vedere electoral, pe omul politic Traian Băsescu, dar nu i-a influenţat şi doctrina, partidul său aplicând cu obstinaţie aceleaşi măsuri intervenţioniste, de sorginte socialistă, care aveau să releve adevărata cauză a recesiunii.

Per total, incoerenţă în aplicarea măsurilor, lipsa unor programe structurale fezabile şi sustenabile, absenţa proiectelor de anvergură, măsurile fiscale aspre şi intervenţiile sistematice în piaţă au făcut din această guvernare o perioadă sumbră din istoria economică a României moderne, dar în acelaşi timp, ne-a obligat să reflectăm la necesitatea unei reforme viabile către liberalism.

[1] Declaraţia ministrului Finanţelor Publice (MFP), Gheorghe Pogea, la finalul şedinţei de Guvern , din 5 august 2009: „Cele 9.200 de posturi ce vor fi eliberate din aparatul de stat vor fi atât disponibilizări, cât şi reduceri de posturi vacante bugetari”.

[2] Anexa la Lege nr. 329/2009, http://www.dreptonline.ro/legislatie/imagini/anexe_legea_329_2009.pdf.

[3] LEGE nr.329 din 5 noiembrie 2009 privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional

[4] http://www.zf.ro/eveniment/nita-profitul-reinvestit-netaxat-de-la-1-iulie-pogea-mai-vedem-4421014

[5] http://www.newschannel.ro/stiri/presedintele-basescu-adeptul-neimpozitarii-profitului-reinvestit/

[6] http://www.a1.ro/news/politic/basescu-anunta-fiscalitatea-nu-creste-dar-scad-salariile-bugetarilor-pensiile-si-ajutorul-de-somaj-106332-pag5.html

[7] http://www.mediafax.ro/economic/romania-este-departe-de-a-fi-o-tara-cu-fiscalitate-excesiva-este-mult-sub-media-ue-6775400

[8] http://www.evz.ro/detalii/stiri/basescu-sustine-scaderea-cas-nu-si-reducerea-fiscalitatii-911050.html

[9] http://www.romanialibera.ro/actualitate/economie/cea-mai-proasta-combinatie-economica-romania-se-indreapta-spre-stagflatie-200994.html

[10] http://www.antena3.ro/economic/biz-news/emil-boc-romania-se-indreapta-spre-redresare-economica-116009.html

[11] http://www.money.ro/basescu-boc-trebuia-sa-impoziteze-pensile-nu-sa-creasca-tva-vom-avea-inflatie-de-8-poate-peste-8-in-2010_615256.html

[12] http://www.ziare.com/bani/curs-valutar/basescu-bnr-va-mentine-un-curs-convenabil-1027786

[13] http://economie.hotnews.ro/stiri-finante_banci-5335500-imprumut-fmi-traian-basescu-sustine-ultimul-lucru-care-face-romania.htm

[14] http://www.intactnews.ro/romania/politic/-imprumutul-este-necesar-din-cauza-noastra-.html?31;8707

[15] http://www.dailybusiness.ro/stiri-finante-banci/basescu-un-nou-acord-cu-fmi-va-proteja-romania-de-populismul-politicienilor-53831

[16]http://www.bloombiz.ro/business/basescu-am-incredere-in-echipajul-navei-romania-si-o-voi-duce-linistita-in-port-dupa-furtuna_1466029

[17] idem

[18] http://ziuadecj.ro/politica/basescu-crestere-economica-de-2-in-2011–51129.html

[19] http://www.agerpres.ro/media/index.php/economic/item/44639-Premierul-Emil-Boc-Romania-iese-din-recesiune-in-2011.html

[20] http://www.financiarul.ro/2010/11/11/20-de-luni-de-guvernare-boc-dezastrul-economic-in-cifre/

[21] http://www.adevarul.ro/actualitate/eveniment/Basescu-_-Nu_pune_nimeni_problema_remanierilor_0_256774848.html