Cum s-a folosit Traian Băsescu de liberalism ca să se legitimeze (2)

3. Viziunea lui Traian Băsescu asupra sistemului educaţional românesc

Educaţia este un ornament în vremuri de prosperitate şi un refugiu în vremuri de restrişte. (Aristotel)

Structura capitolului

I. Pactul Naţional pentru Educaţie – simple vorbe în vânt

Noua Lege a Educaţiei – „ce e bun e plagiat, ce e nou e greşit”:

● Modul reprobabil de adoptare a Legii Educaţiei

● Autonomia universitară în pericol

● Profesorii manipulaţi şi remuneraţi colectiv

II. Mărirea de salarii care nu a fost

● Remuneraţia muncii după criterii cantitative şi nu calitative

III. Concluzii – structură colectivistă şi curiculă în stil comunist

Viziunea lui Traian Băsescu asupra sistemului educaţional românesc

Şcoala, instrument de manipulare şi ţintă de demagogie ieftină:

Problema fundamentală a sistemului educaţional în societatea românească ţine de incapacitatea statului de a face ca sistemul centralizat, aproape monopolizat al educaţiei, să se adapteze la sistemul descentralizat, concurenţial al pieţei muncii. Nu politicienii, ci piaţa trebuie să spună de ce calificări şi competenţe are nevoie economia românească. Aceasta este, pe scurt, filozofia liberală în ceea ce priveşte dezvoltarea educaţiei. Din păcate, în România, şcoala a fost şi este folosită în continuare drept instrument de manipulare publică şi ţintă de demagogisme ieftine în vederea asigurării succesului în alegeri, diferenţa dintre retorică şi fapte fiind în continuare, ca de la Cotroceni la colbul din Piaţa Victoriei. Acest capitol vă va prezenta o analiză a discursurilor prezidenţiale, a măsurilor guvernamentale precum şi a consecinţelor resimţite de către elevi, profesori şi părinţi în particular şi de societate în general, demonstrând faptul că aceste discursuri şi măsuri nu au nimic în comun cu filozofia liberală, ele fiind doar un trist exemplu de retorică populistă.

I. Pactul Naţional pentru Educaţie – simple vorbe în vânt

În 19 ianuarie 2007, preşedintele Traian Băsescu a înfiinţat Comisia Prezidenţială pentru Analiza şi Elaborarea Politicilor din domeniile educaţiei şi cercetării. Pe 12 iulie 2007, o comisie de experţi a prezentat raportul România educaţiei, România cercetării, care făcea diagnoza sistemului şi propunea soluţii. Ulterior, a fost elaborat Pactul Naţional pentru Educaţie, semnat în data de 5 martie 2008, de către preşedinte, liderii tuturor partidelor parlamentare şi ulterior de Academia Română şi reprezentanţii a 22 de organizaţii sindicale, studenţeşti, asociaţia părinţilor, de alte organizaţii neguvernamentale. Scopul acestui pact a fost să asigure o dezvoltare organică a învăţământului românesc dincolo de interesele şi conflictele politice şi electorale. Din păcate, la doar câteva luni de la semnare, acest Pact a fost nesocotit în interes electoral de majoritatea semnatarilor şi garanţilor săi:

Noua lege a Educaţiei – „ce e bun e plagiat, ce e nou e greşit”

Preşedintele Traian Băsescu şi-a asumat Pactul Naţional pentru Educaţie şi a declarat în cadrul dezbaterii „Reforma structurală a societăţii româneşti. Modernizarea României prin educaţie”, organizată la Camera Deputaţilor, în august 2009. că „Educaţia reprezintă un domeniu strategic pentru România, sistemul educaţional are nevoie de reforma radicală, nu de peticeală”.¹La promulgarea legii educaţiei, asumată de Guvernul condus de Emil Boc, preşedintele a declarat: „Eram obligat să promulg legea, din punct de vedere politic, nu doar constituţional. Aceasta pentru că legea este bazată pe Pactul pentru educaţiei semnat de toate partidele politice şi de organizaţii ale societăţii civile, inclusiv multe sindicate.”

Paradoxul face că o parte dintre semnatarii Pactului au contestat legea educaţiei încă din faza de proiect în dezbatere publică, însă Guvernul nu a ţinut cont de nicio poziţie. Mircea Geoană a declarat că legea educaţiei nu respectă pactul pentru Educaţie. Andrei Marga a declarat că însuşi punctul de plecare dat de Pact a fost greşit, deoarece nu a oferit soluţia unei reforme coerente. Experţii în educaţie, ca Andrei Marga, descriu legea educaţiei astfel: „Tot ceea ce este bun în lege e plagiat, iar ceea ce este nou e greşit”, în plus, „prin Legea educaţiei, învăţământul devine anexa unor partide şi firme” şi limitează dreptul la studii al cetăţenilor români prin anularea studiilor de master la distanţă şi a programului de doctorat la fără frecvenţă.

Au existat chiar şi forme personale de protest faţă de promulgarea legii, precum cea de pe 20 ianuarie 2011, când prof. univ. dr. Michael Shafir, profesor de relaţii internaţionale în cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, a returnat preşedintelui Traian Băsescu ordinul „Meritul pentru Învăţământ” în grad de ofiţer, în semn de protest faţă de promulgarea noii legi a Educaţiei.

Modul reprobabil de adoptare al Legii educaţiei

Legea educaţiei a fost adoptată în cel mai nedemocratic mod posibil: fără a ţine cont de dezbaterea publică, de Parlament şi de faptul că procedura de angajare a răspunderii a fost declarată neconstituţională. Actul de asumare a răspunderii în sine este contrar Pactului Naţional pentru Educaţie, semnatarii acestuia angajându-se atunci să respingă improvizaţiile şi politizarea discuţiilor. În schimb, Traian Băsescu şi-a manifestat deseori susţinerea iniţiativei Guvernului de a-şi asuma răspunderea pe legile educaţiei.²

Guvernul Boc a încercat angajarea răspunderii pe două proiecte privind modificarea legii educaţiei: prima dată, în septembrie 2009 şi, a doua oară, în octombrie 2010. Pe 15 septembrie 2009, Guvernul condus de premierul Boc şi-a angajat răspunderea pentru un pachet de legi, printre care şi legea educaţiei, acţiune statuată de Curtea Constituţională ca fiind neconstituţională, prin Decizia nr. 1557 din 18 noiembrie 2009. Curtea Constituţională a României a decis că angajarea răspunderii poate avea loc doar în anumite condiţii: atunci când adoptarea proiectului de lege în procedură obişnuită sau în procedură de urgenţă nu mai este posibilă, atunci când structura politică a Parlamentului nu permite adoptarea proiectului de lege în procedura uzuală sau de urgenţă, când vizează măsuri ce trebuie aplicate urgent, să fie de maximă importanţă, iar aplicarea acestora trebuie să fie imediată.

Pe 12 aprilie 2010, Guvernul României a aprobat proiectul de lege al educaţiei şi l-a trimis către Senat. Proiectul a fost adoptat, pe 15 aprilie 2010, de către Camera Deputaţilor ca primă cameră sesizată, sub titlul „Legea educaţiei naţionale şi învăţarea pe tot parcursul vieţii”. Pe 15 aprilie 2010, Camera Deputaţilor a adus modificări importante proiectului de lege al Guvernului, mai ales în măsură să nu permită politizarea şcolilor şi universităţilor (a fost eliminată posibiltatea revocării rectorului unei universităţi de către Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului şi s-a modificat prevederea referitoare la controlul ministerului asupra modului în care îşi exercită autonomia universitară).

Pe 3 octombrie 2010, în timp ce proiectul de lege se afla în lucru la comisiile permanente de la Senat şi urma să fie dezbătut şi aprobat sau respins de către senatori, prim-ministrul Emil Boc a declarat că proiectul de lege a educaţiei este blocat în Senat şi a ameninţat Parlamentul că, dacă nu adoptă proiectul în perioada imediat următoare, îşi va asuma răspunderea pentru propriul proiect. Guvernul a dat termen Parlamentului o săptămână să adopte legea. Pe 28 octombrie 2010, Guvernul Boc şi-a angajat răspunderea pentru legea educaţiei, iar după câteva zile, CCR a declarat asumarea răspunderii ca fiind neconstituţională.

După ce, pe 15 noiembrie, Guvernul a transmis CCR o cerere de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Executiv şi Parlament, CCR a decis, în data 24 noiembrie 2010, că „moţiunea de cenzură, odată depusă, nu poate fi oprită” şi, implicit, a dat undă verde Guvernului să-şi asume răspunderea pe legea educaţiei. Astfel, pe 14 decembrie 2010, Guvernul şi-a angajat răspunderea pe legea salarizării unice şi a finalizat procedura de asumare pentru legea educaţiei.

Asumarea răspunderii, pe lângă faptul că a fost neconstituţională, a fost însoţită şi de intenţii care nu pot fi benefice pentru reforma educaţiei, cei mai mulţi considerându-l un pas înapoi faţă de actuala lege. Actuala lege încalcă principiul, şi aşa şubred în România, al autonomiei universitare, nu prevede o descentralizare reală, distruge orice sistem funcţional de reprezentare a studenţilor. Guvernul nu a ţinut cont de modificările adoptate de Camera Deputaţilor şi nici de amendamentele din comisiile din Senat. Întreaga dezbatere publică şi parlamentară s-a pierdut. Cu toate că prim-ministrul Emil Boc a declarat, pe 3 octombrie a.c., că va ţine cont de modificările suferite în procesul legislativ de la Camera Deputaţilor, în final, nu a mai făcut-o. Cu atât mai grav cu cât proiectul de lege propus de Guvern a fost aspru criticat. Asumarea răspunderii a însemnat confiscarea puterii legislative, tocmai din mâinile instituţiei care ar fi trebuit să fie puterea legislativă, Parlamentul. Este un demers a cărui neconstituţionalitate a fost confirmată şi de CCR şi care a încălcat normele de bun simţ juridic şi civic.

Autonomia universitară în pericol

Preşedintele Traian Băsescu a declarat în discursul ţinut cu ocazia semnării Pactului Naţional pentru Educaţie, pe 5 martie 2008, că unul dintre obiectivele principale ale pactului se referă la depolitizarea educaţiei.[3] În aprilie 2009, preşedintele Traian Băsescu a declarat că „În ceea ce priveşte legea învăţământului superior, sunt câteva elemente extrem de importante, şi anume: se întăreşte autonomia universitară, concomitent cu introducerea şi consolidarea răspunderii publice.”⁴

În realitate, una dintre cele mai semnificative reforme ale guvernului Boc în noua lege a educaţiei, susţinută şi promulgată de Traian Băsescu, este tocmai politizarea sistemului de învăţământ şi suprimarea autonomiei universitare.

Autonomia universitară este garantată de Constituţie prin articolul 32 alineatul (6): „Autonomia universitară este garantată.”. La nivel european, în decembrie 2007, Consiliul Uniunii Europene a adoptat „Rezoluţia privind modernizarea universităţilor pentru o Europă competitivă într-o economie globală bazată pe cunoaştere”, prin care se cere ca universităţile statelor membre să se bucure de o autonomie mai mare, concomitent cu un grad mai mare de responsabilizare. Cu toate prevederile naţionale şi europene, noua lege a educaţiei permite Guvernului să intervină în procesul de stabilire a conducerii universităţilor, descrie în amănunt modul de stabilire a conducerii universităţilor şi facultăţilor şi nu lasă libertate de a decide modalitatea de alegere. Articolului 193 din lege prevede că, pentru confirmarea în funcţie a rectorului, este necesar ordinul Ministerului Educaţiei, care poate fi ales pentru un număr nelimitat de mandate. În plus, legea instituie noi funcţii şi organisme interne de conducere, amplificând birocraţia. Articolul 195 introduce funcţia de preşedinte al senatului universităţii şi organizează corpul didactic universitar în departamente, înlocuind catedrele. Ba, mai mult, la propunerea Ministrului Educaţiei, Guvernul poate decide desfiinţarea unei facultăţi, iar, conform articolului 196, alineatul (5), ministerul trebuie să aibă un reprezentant în comisia pentru concursul organizat în vederea ocupării funcţiei de director general administrativ, indiferent că e vorba de o universitate de stat sau privată. Legea actuală a educaţiei pune în pericol autonomia relativă pe care o au universităţile în acest moment. Este vorba de un regres, care va afecta sistemul de învăţâmânt universitar în mare măsură pe termen lung. Va face imposibilă racordarea la piaţa muncii, care, oricum, este deficitară din cauza lipsei de autonomie universitară. Se va bloca în sistemul clientelar al clasei politice şi va descuraja tinerii să aleagă o carieră academică.

II. Profesorii manipulaţi şi remuneraţi colectiv

Mărirea de salarii care nu a fost

În octombrie 2008, preşedintele Traian Băsescu invoca Pactul Naţional pentru Educaţie, precum şi consensul politic drept justificare pentru mărirea cu 50% a salariilor: „Am considerat ca aceasta lege este oportună, în primul rând pentru ca intre toate partidele s-a semnat un Pact pentru educatie, deci toata clasa politica din Romania a semnat Pactul pentru educatie, propus de Presedintie. În al doilea rând, pentru că la acest pact s-au raliat trei mari organizatii sindicale din domeniu si alte 28 de organizatii din societatea civila si stiintifica si de asemenea, la pachetul oportunitate, am avut in vedere nevoia ca parte a sistemului de reforma a educatiei sa fie si profesorul bun.”⁵

Pe lângă faptul că mărirea „din pix” a salariului unei categorii sociale, indiferent de meritele sau lipsurile profesorilor la nivel individual, nu este o măsură liberală în sine, promulgarea celebrei legi de majorare a salariilor a fost caracterizată de către reprezentanţii mişcării liberale în România drept „superpopulism.”⁶

În 2009, acelaşi Traian Băsescu revenea asupra deciziei de majorare, asumându-şi, alături de întreaga clasă politică, „responsabilitatea erorii de a promulga legea creşterii salariilor în educaţie, în condiţiile în care dascălii merită un salariu mai mare, dar noi nu am avut capacitatea să anticipăm efectele crizei economice,”⁷ făcându-se că uită că nu „întreaga clasă politică” a susţinut mărirea salariilor cu 50%.

În 2011, guvernul Boc, susţinut de către Traian Băsescu, a iniţiat un proiect legislativ menit să plafoneze veniturile salariale ale profesorilor uniformizându-le în minus, scopul evident fiind să prevină aplicarea deciziilor judecătoreşti în cazul acelor profesori care au apelat la justiţie pentru a-şi apăra drepturile salariale. Argumentul principal, în cuvintele primului ministru, este că: „Romania nu isi poate permite sa plateasca astazi majorarea salariilor profesorilor cu 50%. Datorita unor practici judiciare, unor profesori li s-a admis majorarea salariilor cu 50%, iar altii nu au primit in instanta aceasta majorare.”

Remuneraţia muncii după criterii cantitative, şi nu calitative

În august 2010, preşedintele Traian Băsescu şi-a expus viziunea asupra modului în care ar trebui remuneraţi profesorii: „Un profesor are 16 ore pe săptămână, eu muncesc 16 ore pe zi. Dacă face socoteala pe oră, ar constata că e mai bine plătit ca mine. În plus, mai are şansa unui job, fiecare îşi mai caută câte ceva. Primul responsabil pentru fiecare suntem noi. Suntem adeptul unui stat responsabil pentru cetăţenii săi, dar nici nu poţi cere statului să împrumute bani pentru a plăti salariile şi să sacrifici viitorul”.⁸ Conform preşedintelui, profesorii ar trebui plătiţi mai puţin şi nu în funcţie de performanţă sau în funcţie de efortul pe care un profesor îl face pentru a susţine o lecţie de o oră, ci în funcţie strict de numărul de ore pe care le prestează. Perspectivă ce se identifică întocmai cu cea practicată de regimul comunist.

Concluzii – structură colectivistă şi curiculă în stil comunist

Este dificil să analizăm impactul Legii Naţionale a Educaţiei, având în vedere că doar foarte puţine prevederi ale acesteia au intrat în vigoare la data scrierii acestui studiu. Este însă, lesne de observat că discursurile prezidenţiale cu privire la implementarea acestei legi şi la reacţiile perfect justificate ale profesorilor şi părinţilor cu privire la metodele de aplicare ale acesteia, au avut foarte puţin de a face cu spiritul liberal de respect al drepturilor individuale. Dimpotrivă, regimul Băsescu-Boc a susţinut preeminenţa drepturilor colective în defavoarea celor individuale începând cu controversata mărire salarială, urmată de dezbaterea în privinţa curiculei, combaterea „fabricilor de diplome,” problema depolitizării – lupta contra baronilor şi, recent, încercarea de a plafona salariile tuturor profesorilor.

O viziune liberală asupra şcolii presupune încurajarea competiţiei între şcoli, a sistemului privat de învăţământ şi a sistemului de educaţie la domicilu pentru a oferi elevilor şi părinţilor acestora – clienţilor acestui sistem – cât mai multe opţiuni. O viziune liberală asupra educaţiei pune accentul pe dezvoltarea elevului ca persoană liberă, conştientă de responsabilităţile şi drepturile sale, participant de bună voie la proiectul dezvoltării societăţii româneşti. Pentru asta e nevoie de o reformă radicală a sistemului educaţional, în sensul debirocratizării şi întoarcerii sale la servirea nemijlocită a comunităţilor şi indivizilor care le formează.

Pe parcursul întregului său mandat, Traian Băsescu a susţinut transformarea şcolii într-o instituţie care-i învăţă pe oameni că nu-şi aparţin lor înşişi, ci că sunt supuşi ai statului în loc să devină indivizi plini de iniţiativă, creativitate şi încredere în forţele proprii. În loc să avem un sistem flexibil în raport cu dinamica economiei, învăţământul actual este mai mult o pârghie prin care statul centralist acţionează asupra psihologiei sociale şi este o piedică în calea dobândirii libertăţii individuale.

Ilustrativ pentru gândirea „liberală” a preşedintelui a fost momentul în care acesta şi-a expus viziunea asupra modului în care ar trebui să arate programa şcolară: „Hai, să revenim pe o programă adecvată, neîncărcată şi, pe cât posibil, adaptată economiei româneşti, pentru că toate semnalele sunt: nu mai avem mecanici auto, tinichigii auto pregătiţi în şcoli. Nu mai avem licee agricole, s-au diminuat. Nu mai sunt licee de alimentaţie, să facem ospătari, să facem ce ne trebuie. Noi facem filosofi şi ăia neîncadrabili în câmpul muncii cu uşurinţă”.⁹

4. Impactul politicilor Băsescu-Boc în sectorul sănătăţii

În nici un moment, istoria nu s-a atins de valorile sănătăţii. „Sănătatea este darul suprem”(Buddha) sau cel mai preţuit lucru din viaţa unui om.

Structura capitolului

I. Iluzia din spatele sistemului public de sănătate

II. Lipsa fundamentelor economice de dreapta. Realitatea reformelor

III. Epilog: perpetuarea unui sistem de sănătate bolnav, cu mari carenţe şi imposibil de a se mula pe nevoile oamenilor

Considerente generale

Sub tutela „reformistă” a Preşedinţiei, în loc de ceea ce dreptul la sănătate se doreşte, cabinetul Boc a accentuat furnizarea de o dependenţă de un stat nesănătos

Din nefericire, departe de discursul preşedintelui, realitatea sistemului de sănătate este risipa de resurse ale unui aparat centralizat, cu întârzieri, liste de aşteptări, raţionalizări stângiste şi taxe mari.

Politicile României în domeniul sănătăţii, nici măcar nu ating falsul liberalism din declaraţiile primului om în stat. În sistemul românesc, dreptul la sănătate a devenit o dependenţă de un stat nesănătos. O astfel de dependenţă forţată, nu este un drept şi nu are nimic de a face cu principiile liberale ale economiei de piaţă.

Motiv pentru care este important să definim principiile benefice ale economiei de piaţă într-un astfel de sector, evidenţiind diferenţa între declaraţiile preşedintelui, măsurile luate şi efectele produse.

I. Iluzia din spatele sistemului public de sănătate

Traian Băsescu: „…Înainte de a cere bani mai mulţi pentru sistemul de sănătate(…), elementul cheie este eficientizarea costurilor în interiorul sistemului. Bugetul de stat nu poate fi pregătit să continue să pompeze bani într-un sistem de sănătate ineficient, cu prea multe spitale, cu prea multe paturi… Guvernul trebuie să continue să acţioneze după descentralizare în această direcţie”¹⁰

Având o mulţime de oameni cu probleme de sănătate, deseori aflaţi într-o situaţie în care acestora le este imposibil să-şi procure singuri serviciile de sănătate necesare, introducerea unui concept precum „dreptul la sănătate” în politicile propuse, se dovedeşte a fi o oportunitate deosebită pentru cei aflaţi în cursa electorală.

În realitate, indiferent de forma centralizării (administraţia centrală vs. administraţiile locale), în sistemul public de sănătate, nu poate exista o alocare de resurse eficientă. Un astfel de sistem, veşnic va aduce costuri mari, servicii de o calitate precară, violarea unui set de drepturi şi va stimula un comportament iraţional şi dăunător în rândul populaţiei.

Costuri mai mari

Trăim cu impresia că serviciile medicale oferite de către stat sunt gratuite. Nici un serviciu nu este gratuit. Serviciile de sănătate sunt plătite tot de către populaţie prin taxe şi impozite. Banii nu se materializează prin magie la bugetul de stat. Ceea ce primim ca servicii din partea statului reprezintă o parte din banii luaţi cu forţa din munca noastră. Ideea potrivit căreia că serviciile statului sunt gratuite este total eronată. Iluzia se explică deoarece statul oferă servicii plătite indirect de către populaţie.

În acest caz, costurile suportate de către populaţie sunt mult mai mari deoarece serviciile oferite de către stat nu sunt guvernate de eficienţa pieţei libere. Asistăm, astfel, la o risipă de resurse. Cum dezvoltarea pieţei libere este puternic afectată de prezenţa sufocantă a statului, împiedicând astfel diversificarea ofertei, preţul serviciilor este mai mare.

Servicii de o calitate precară

Beneficiarul serviciului, deşi plăteşte serviciul (indirect), nu poate sancţiona agentul economic atunci când nu este mulţumit de către serviciul prestat. Într-o piaţă liberă, atunci când nu eşti satisfăcut de serviciile spitalului x, alegi serviciile altui spital. Şi exact această concurenţă crează veşnica îmbunătăţire a raportului preţ/calitate. Numai că spitalele publice şi angajaţii sistemului public de sănătate nu depind de satisfacerea clienţilor săi, ci de bugetul de stat, bani ce reprezintă tot munca contribuabililor însă decizia este luată din mâinile acestora printr-un sistem abuziv.

În condiţiile în care nucleul generativ al formei sistemului de sănătate nu se mulează condiţionat pe nevoile beneficiarului, este imposibil ca acesta din urmă să fie pe deplin satisfăcut de serviciul de care beneficiază. Acest lucru nu se poate întâmpla într-o piaţă liberă – într-o piaţă liberă, dacă ai eşuat în orice mod să îţi satisfaci cerinţele clienţilor prin oricare din problemele întâlnite în cadrul aparatului de stat (lipsa de personal, de igienă, de profesionalism, medicamente, aparatură sau condiţii de spitalizare precare) atunci ai dispărut din piaţă.

Cu o piaţă liberă care se zbate să existe pe lângă prezenţa statului, asistând la o incapacitare a dezvoltării ofertei private în parametrii naturali, implicit asistăm şi la un număr scăzut de ofertanţi. Or, exact amplitudinea ofertei prin jocul concurenţei oferă unei economii servicii de o calitate mai bună, la un preţ mai mic. Pentru că exact asta fac agenţii economici în confruntarea lor pentru o cotă de piaţă. Cum mediul nu este prielnic pentru ca aceştia să apară, piaţa fiind distorsionată (amputată în acest caz) de prezenţa statului, este imposibil să ne bucurăm de un raport optim în termeni de preţ şi calitate.

Stimularea unui comportament iraţional, dăunător

Trăind in iluzia conform căreia serviciile publice de sănătate sunt gratuite, membrii unei societăţi adoptă deseori un comportament iraţional şi dăunător. Datorită inechitabilităţii sistemului există posibilitatea ca anumiţi beneficiari, ştiind că nu trebuie să-şi suporte integral costurile cu serviciile medicale, să întreprindă acţiuni care să le dăuneze condiţiei de sănătate. Cu siguranţă, dacă membrii unei societăţi ar şti că vor suporta integral şi pe propria cheltuială costurile cu orice afecţiune medicală, atunci aceştia vor avea stimulentul maxim să aibă grijă să nu ajungă în această situaţie. Credeţi că oamenii ar fuma la fel ştiind că vor fi puşi în faţa facturii pentru tratamentul unei afecţiuni pulmonare? Credeţi că oamenii ar consuma la fel de multe băuturi alcoolice ştiind că într-o zi există şansa să suporte integral costurile unui tratament pentru afecţiuni ale ficatului? Evident, lista poate continua.

O altă latură a inechitabilităţii sistemului este faptul că prin sistemul de sănătate de stat, un cetăţean care are perfectă grijă de integritatea sănătăţii sale, va fi nevoit să plătească o cotă parte din munca lui pentru serviciile medicale unui cetăţean care nu are în nici un fel grijă de condiţia sa medicală.

Violarea produsă de către sistemul de sănătate de stat

Orice sistem public împuternicit de către stat, are la bază o agresiune. Deşi formele acestei agresiuni se pot materializa dintr-o arie variată şi aflată într-un proces de diversificare, în Romania, sistemul de sănătate de stat produce una din cele mai grave violări – orice angajat, fie că doreşte sau nu serviciile sistemului public de sănătate, acesta trebuie să le plătească. Este aberant şi în acelaşi timp o gravă violare a libertăţilor fundamentale ale omului, în această speţă, libertatea de a alege. Este perfect normal ca un individ să poată spune că nu este satisfăcut de serviciile statului, că îşi va achiziţiona aceste servicii din piaţă şi să deţină posibilitatea (dreptul) de a refuza serviciul statului.

Pasajul de mai sus, dovedeşte exact faptul că serviciul de sănătate de stat nu este un drept, ci doar un instrument agresiv prin care conducătorii ţării pun mâna pe munca noastră. De fapt, aceasta este adevărata miză a oricărei mascări a intereselor politice, şi anume banii publici.

II. Lipsa fundamentelor economice de dreapta. Realitatea reformelor

Traian Băsescu: „…Transferul spitalelor către administraţia locală (pentru un mai bun control public)…”¹¹

Nu există niciun motiv pentru care transferul spitalelor către administraţiile locale va îmbunătăţi controlul public.

Tot ceea ce se schimbă este un mic joc de interese. Depinde doar ce indivizi cheie vor deţine puterea de decizie asupra bugetului respectiv.

Dacă se vrea cu adevărat ca cetăţeanul să deţină controlul asupra spitalelor, într-un caz ideal, acestea se vor privatiza, nu se vor mai lua taxe şi impozite pentru contribuţiile la sănătate şi, astfel, oamenii vor deţine un control maxim asupra unităţilor din sistemul de sănătate.

Într-un alt caz, se poate merge pe privatizarea spitalelor, însă bugetul sănătăţii să fie împărţit printr-un sistem de vouchere şi astfel, finanţarea ar urmării cetăţeanul – politică ce ar reprezenta un pas enorm în liberalizarea sistemului de sănătate.

Simplul transfer al spitalelor către administraţiile locale va schimba, poate, doar indivizii în jurul cărora vor gravita conflictele de interese.

Traian Băsescu: „…Dezvoltarea prevenirii…Să existe suficienţi medici de familie pentru a trata bolile în starea incipientă pentru a nu ajunge în etapa cronicizării (ce necesită costuri mult mai mari de spitalizare)…”¹²

O primă contradicţie în afirmaţia preşedintelui este direcţia vrută în politica afirmată, şi anume reducerea costurilor. Mai mulţi medici de familie pentru sistemul public de sănătate înseamnă mai multi angajaţi la bugetul de stat. Mai mulţi angajaţi la bugetul de stat înseamnă mai mulţi bani luaţi de la contribuabili sau în oricare altă formă – costuri mai mari pentru societate.

Aşa cum spuneam în rândurile de mai sus, pentru o îmbunătăţire considerabilă a prevenirii, stimulentul maxim pentru o persoană de a avea grijă să nu se îmbolnăvească este simplul fapt de a fi nevoit să-şi suporte integral costurile de tratament. Orice altă măsură va angrena alte resurse bugetare cu efecte risipitoare. Pentru soluţia propusă, nu este nevoie de nici un RON de la bugetul de stat.

Traian Băsescu: „…Îmbunătăţirea managementului spitalelor…”

Cât timp vor exista spitale de stat, va exista şi risipa resurselor publice. Sigur că poţi avea manageri care alocă mai eficient resursele decât alţii. Nu contestăm acest lucru. Însă, pentru un manager, stimulentele maxime în alocarea resurselor nu pot veni în contextul ataşării acestuia la resursele publice. Orice „dirijor” de resurse publice, are un singur interes, şi anume interesul personal. Acest interes îşi va spune întotdeauna cuvântul deoarece banii publici, odată smulşi de către stat din buzunarele oamenilor, devin bani ai nimănui, nu mai există controlul privat.

Relaţia principal-agent (societate-manager) se conturează într-o alocare optimă de resurse acolo unde avem o formă a proprietăţii private. Niciodată un manager al unui spital privat nu va fi lăsat să se joace cu banii investitorilor ca şi cum ar fi bani publici şi contractele evoluează în această direcţie (stimulare a performanţei). Deseori am auzit în presă cazuri în care clientela politică era angajată la stat, cu clauze care îl protejau pe angajat, nu pe angajator şi nu existau niciun fel de clauze de performanţă, elemente nelipsite dintr-un contract de management dintr-o companie privată.

Traian Băsescu: „…Sănătatea trebuie să-şi crească veniturile nu numai de la bugetul de stat, ci şi din sistemul de pensii private sau alte mijloace….”

Sănătatea este, fără îndoială, un sector esenţial al unei economii. Poate chiar şi în aceste vremuri dure este încă un segment emergent. Este normal ca activităţile dintr-un segment economic atât de important pentru o societate să se bucure de o mai bună finanţare sau de o mai bună piaţă sau cum le place americanilor să spună: „câţi bani ne iau doctorii acasă” (procentul din PIB al serviciilor de sănătate).

Este perfect normal pentru un prestator de servicii să fie plătit. Ceea ce este anormal este ca un segment economic sau prestator de servicii să-şi tragă veniturile din pixul unui politician.

Un sistem echitabil şi corect este un sistem liber în care forma pieţei ia naştere din întâlnirea dintre cerere şi ofertă.

Introducerea unui sistem mixt de finanţare a spitalelor de stat înseamnă o formă de a accentua risipa din sectorul public şi de a agrava efectele „jafului public”. În acest caz, decidenţii puterii şi managerii unităţilor de sănătate îşi vor vedea de interese cu suma totală a veniturilor obţinute.

Această risipă nu are cum să apară dacă sectorul sănătăţii ar fi liberalizat. Deoarece, în piaţă, concurenţa şi consumatorii au numai de câştigat când managementul unui ofertant devine defectuos. La stat, această corecţie din partea pieţei, nu are cum să apară. În sistemul public de sănătate, existenţa unui spital nu depinde de satisfacerea bolnavilor ci, de dorinţa decidenţilor politici. Şi toată societatea este nevoită, astfel, să suporte aceste costuri.

Creşterea CAS-ului. În vremuri economice dure, nu este recomandat să măreşti numărul de taxe şi impozite deoarece acest lucru apasă asupra economiei¹³

Eşecul ridicării nivelului de plată pentru contribuţille de asigurări sociale, poate avea o abordare duală: în primă instanţă certifică eşecul executivului şi sectorului public românesc de sănătate de a se manageria cu resursele de care dispun şi în a doua instanţă denotă eşecul politicilor publice ale Guvernului Boc.

În vremuri economice dure nu este recomandat să măreşti numărul de taxe şi impozite deoarece acest lucru apasă asupra populaţiei, asupra angajatorilor şi, implicit, asupra locurilor de muncă şi oricărei şanse de relansare a economiei.

În acelaşi mod defectuos, aplicat şi altor sectoare, cuplul Băsescu-Boc ne-a mărit în 2009 contribuţiile pentru asigurările sociale¹⁴.

Pe fondul deficitului bugetar al asigurărilor sociale de stat, la 1 februarie 2009, contribuţiile sociale plătite de angajaţi şi angajatori pentru condiţiile normale de muncă au crescut cu 3,8 puncte procentuale la 31,3%, de la 27,5% în decembrie 2008.

În termenii venitului brut, indiferent de conţiile de muncă, angajaţii suportă acum 10,5% din costul contribuţiilor (cu 1% mai mult faţă de pachetul fiscal anterior), în timp ce angajatorii, după noile norme, pot ajunge să contribuie până la 41,3% (în cazul condiţiilor speciale de muncă).

Coplata – Mecanismul Ministerului Sănătăţii de a scoate şi mai mulţi bani din buzunarele oamenilor

După aproape doi ani, munca asiduă a Ministerului Sănătăţii de a atrage cât mai mulţi bani din buzunarele oamenilor (aprox 700 milioane de RON) s-a materializat în pachetul legislativ privind introducerea mecanismului de coplată.

Coplata face parte din Strategia Naţională de Raţionalizare a Spitalelor 2010-2012 însă este, totodată, o măsură impusă de acordul cu instituţiile financiare internaţionale (acordul cu FMI).

Pe fondul subfinanţării unele spitale au aplicat deja un mecanism similar şi se pare că până în iunie va fi aplicat la nivel naţional.

Adică, pe lângă contribuţia la asigurările medicale de 5,5%, românii vor mai plăti până la 600 RON pe an, în funcţie de serviciile solicitate (consultaţii, spitalizare, serviciul ambulator etc.).

Serviciile pentru care nu se va plăti ţin de situaţiile de urgenţă, bolile epidemice sau cronice şi naştere.

Vor fi scutiţi de la plată: păturile sociale defavorizate, copiii, tinerii, şomerii şi, după caz, mamele gravide (doar pentru serviciile aferente gravidităţii).

Se estimează că peste 9 400 000 de persoane vor fi scutite de la plata tichetelor pentru sănătate.

Începând cu 1 aprilie 2011, 67 de unităţi sanitare au fost desfiinţate sau reprofilate

Efectul reducerii miilor de paturi de spital şi spitalelor închise s-a arătat: oamenii au început să moară pe stradă în faţa spitalelor pe uşile cărora au găsit un lacăt.

După negocierile cu finanţatorii noştri internaţionali, din cele 450 de spitale, Guvernul urmează să închidă aproximativ jumătate (150-200).

Practic, pentru banii fără acoperire cheltuiţi de Guvern, nu numai că plătim dobândă, dar plătim şi un cost uman.

Întrebarea este: ce a făcut şi ce face Guvernul cu banii pentru Sănătate deoarece plătim mai multe taxe ca niciodată, ne împrumutăm la cote istorice şi cu toate acestea, reducem numărul de spitale şi privăm oamenii bolnavi de ceea ce au plătit deja înzecit guvernanţilor, şi anume dreptul la sănătate? Motive pentru care demisia lui Cseke Attila este vehement cerută de către opoziţie şi de alţi reprezentanţi ai societăţii civile.

III. Epilog: perpetuarea unui sistem de sănătate bolnav, cu mari carenţe şi imposibil de a se mula pe nevoile oamenilor

Costurile unui sistem centralizat vs. costurile unui sistem liber

Vorbind despre costuri este important să clarificăm şi mitul conform căruia spitalele private sunt mai scumpe decât cele publice. Singurul motiv pentru care oamenii cred acest lucru, aşa cum am mai afirmat, este forma de plată indirectă (prin taxe şi impozite) a serviciului public de sănătate. Oamenii au senzaţia că, dacă nu plătesc direct serviciul, acesta vine gratuit. În realitate, societatea nu scapă de aceste costuri. Mai mult, acestea sunt astfel răspândite inechitabil. Orice audit asupra unui spital public, în comparaţie cu rezultatele managentului unui spital privat, va scoate la iveală risipa de resurse din sistemul public de sănătate. Risipă şi inechitabilitate care apar oriunde va exista proprietate publică.

O piaţă liberă ar produce preţuri cu mult mai mici decât orice ne putem imagina în comparaţie cu sistemul centralizat pe care îl avem acum. Dacă pieţei libere i s-ar da şansa să se dezvolte, să se maturizeze (lucru imposibil în prezenţa monopolizantă a statului), s-ar realiza o economie deosebită la nivelul societăţii. Piaţa liberă, în evoluţia ei, este capabilă să ducă raportul dintre preţ şi calitate în zone în care românii s-ar bucura de un sistem echitabil de sănătate la o calitate mult mai ridicată, însă la un cost social mult mai mic.

De exemplu, într-o piaţă liberă este foarte probabil să apară şi să se dezvolte în sistemul de sănătate două componente majore, şi anume sistemul de asigurări aferent ofertei spitalelor de sănătate. Practic, oamenii ar putea să aleagă, dintr-o gamă variată, un prestator de servicii. Şi, pentru alegerea consumatorului, jucătorii din sistem vor concura la nesfârşit în termeni de preţ şi calitate. Mai mult, poliţa de asigurare ar putea fi chiar una cu capitalizare (cum deja vedem o astfel de ofertă în piaţa liberă), adică, dacă un individ nu va folosi niciodată asigurarea sa de sănătate, deoarece are grijă de el şi este perfect sănătos, la un moment dat va primi acei bani înapoi plus o dobândă sau rezultatul randamentului din portofoliul său.

Şi spitalele private pot venii cu oferte atractive de genul abonamentelor lunare sau anuale etc. Care, practic, să acopere toate necesităţile unui client în cazul în care acesta se îmbolnăveşte. Beneficiarul nu va achita niciodată valoarea reală a serviciilor unei intervenţii complicate în caz de boală, dacă decide să se asigure într-una din formele prezentate mai sus. Şi dacă o va face, o va face perfect responsabil de decizia lui iniţială de a se asigura sau nu. Numai că, într-un astfel de sistem de sănătate, cetăţeanul poate alege şi deţine controlul maxim asupra pieţei şi asupra muncii sale.

Concluzii asupra sistemului de sănătate în administraţia preşedintelui Traian Băsescu

Ceea ce a fost prezentat, chiar de către preşedinte, ca fiind o ofertă politică reformistă de dreapta este, în realitate, un sistem de stat stângist, cu mari carenţe, o dovadă a eşecului intervenţiei statului, materializată într-un sistem de sănătate incompetent, risipitor şi imposibil de a se mula pe nevoile oamenilor.

Economia şi sistemul de sănătate vor cere, întotdeuna, mult mai mult decât un discurs aparent liberal. Discurs şi promisiuni care, de altfel, i-au adus cândva preşedinţia lui Traian Băsescu şi atenţia votanţilor. Eşecul punerii în practică a politicilor liberale s-a văzut în modul în care a fost afectată bunăstarea populaţiei şi se va vedea cel mai bine la următoarele alegeri unde, probabil, niciun om care a trecut printr-un spital în această perioadă nu va mai vota un simplu discurs politic.

În acest caz, este bine că alegătorii deţin controlul asupra sancţionării politice a celor responsabil de catastrofa din sistemul public de sănătate din România de astăzi. Orice om care a avut nevoie să intre într-un spital public s-a confruntat cu problemele sistemului de sănătate: mizerie, corupţie, lipsa de condiţii, de personal, de dotări, în alte cuvinte risipa banilor publici într-un sistem de sănătate morbid.

Aceasta este realitatea promisiunilor preşedintelui privind îmbunătăţirea sistemului de sănătate. Însuşi preşedintele şi-a arătat aprecierea faţă de rezultatul politicilor sale, când a ales să se opereze în străinătate.

5. Reforma sistemului de pensii în viziunea Băsescu-Boc

„Împotriva prostiei zeii înşişi luptă în zadar” (Schiller)

Structura capitolului

I. Incoerenţe discursive ale lui Traian Băsescu în ceea ce priveşte pensiile. „Austeriatea atinge doar pensiile speciale! Ba nu, de fapt, le atinge pe toate!”

II. Impozitarea, recalcularea şi impunerea CAS-ului înseamnă pentru Traian Băsescu şi Emil Boc reformarea sistemului pensiilor

● Legea pensiilor, constituţional de neconstituţională;

● Pensionarii, buni de CAS.

III. Efectele reformei pensiilor. În loc de instituirea fondurilor de pensii private, adevărata soluţie liberală pentru criza demografică şi a sistemului de pensii, nu s-a ajuns decât la decredibilizarea instituţiilor statului, încălcarea dreptului de proprietate şi nicio economisire la bugetul de stat.

● Efectele economice şi sociale ale reformei pensiilor;

● Efectele politice ale reformei pensiilor: decredibilizarea instituţiilor statului;

● Legea Pensiilor – o măsură anti-liberală îmbrăcată în haine populiste.

Reforma sistemului de pensii în viziunea Băsescu-Boc

Pensiile ca subiect de retorică populistă

Criza financiară a afectat puternic sistemele de pensii exacerbând dezechilibrul din aceste sisteme, prin reducerea puternică a veniturilor şi menţinerea sau creşterea cheltuielilor. Criza de pe piaţa de capital a afectat componentele private ale fondurilor de pensii. Această situaţie este exacerbată de îmbătrânirea populaţiei (criza demografică) cu efect pe termen lung.

Din păcate, în loc să folosească momentul crizei drept o oportunitate de a reforma sistemul de pensii, încurajând şi protejând fondurile de pensii private şi racordarea acestora la mecanismele pieţei libere, preşedintele Traian Băsescu şi guvernul Emil Boc au ales să transforme pensionarii în masă de manevră, momindu-i cu promisiuni şi atacându-le, astfel, dreptul la proprietate. Mai mult, a numit toate aceste măsuri drept „măsuri de dreapta” sau „liberale.” Acest capitol vă va prezenta o analiză a discursurilor prezidenţiale, a măsurilor guvernamentale, precum şi a consecinţelor resimţite de către pensionari, în particular, şi de societate, în general, demonstrând faptul că aceste discursuri şi măsuri nu au nimic în comun cu filozofia liberală, ele fiind doar un trist exemplu de retorică populistă.

I. Incoerenţe discursive ale lui Traian Băsescu în ceea ce priveşte pensiile. „Austeriatea atinge doar pensiile speciale! Ba nu, de fapt, pe toate!”

În 2009, Traian Băsescu a avut grijă să nu atace marea majoritate a pensionarilor într-un an electoral şi şi-a îndreptat tirul către pensiile speciale. Declaraţiile prezidenţiale au fost de la începuturile crizei/campaniei electorale îndreptate împotriva „celor peste 200.000 de oameni care iau pensii speciale, în condiţiile în care, practic, nu contribuie la Fondul de Pensii sau contribuie disproporţionat de puţin, în raport cu pensia pe care o primesc.”¹⁵ Preşedintele considera în vara lui 2009 acest lucru drept una dintre soluţiile pentru redresarea deficitului bugetar de la „8-8,5 la sută pentru acest an, faţă de 4,6 la sută, cât a fost prognozat în acordul iniţial cu Fondul Monetar Internaţional.”¹⁶

Vinovaţi pentru acest dezechilibru în retorica prezidenţială erau „conjunctura internaţională”, precum şi „sectorul bugetar care a reuşit prin lobby să-şi introducă în lege cam aşa: că se iesă la pensie cu 85 la sută din venitul din ultima lună.”¹⁷ Contra acestui dezechilibru, preşedintele propunea principiul echităţii: „aşezarea pensiilor la niveluri care să corespundă contribuţiilor pe care fiecare cetăţean le-a avut şi nu să beneficieze de legile speciale care spun că judecătorul sau mai ştiu eu ce altă categorie profesională şi socială va avea pensia reprezentând 80% din venitul din ultima lună, când, sigur, i se acorda încă un salariu în plus ca primă, i se acorda încă o primă pentru că a stins lumina la timp şi s-a ajuns la pensii de 18.000, 20.000 de lei.”¹⁸

Odată cu câştigarea alegerilor din toamna/iarna lui 2009, discursul prezidenţial a suferit o schimbare radicală, preşedintele învinovăţind acum întreaga categorie a pensionarilor pentru deficitul bugetar şi lipsa banilor şi anticipând reduceri generale ale pensiilor cu 15%: „în ceea ce priveşte pensiile, Guvernul îşi va menţine transferul de 1,7 miliarde euro la fondul de pensii, dar pentru a acoperi pensiile la nivelul actual – şi numeric, şi nivel de plată – ar mai trebui încă circa 500 de milioane de euro. Aceşti bani nu există. Ca atare, este previzibilă o reducere a pensiilor cu 15%”¹⁹. Responsabile pentru această situaţie critică au fost, în continuare, partidele de opoziţie, care, „atunci când s-a dus guvernul cu Legea pensiilor în Parlament, soluţia pe care au găsit-o pentru a încerca să obţină avantaje electorale, a fost o moţiune de cenzură, care să ducă la căderea guvernului în perioadă de criză „²⁰.

II. Impozitarea, recalcularea şi impunerea CAS-ului înseamnă pentru Traian Băsescu şi Emil Boc reformarea sistemului pensiilor

Legea pensiilor, constituţional de neconstituţională

Conflictul politic cauzat de adoptarea frauduloasă a legii pensiilor în parlament, precum şi posibilitatea ca guvernul Boc să-şi piardă majoritatea parlamentară, dacă ar fi promulgat legea în forma adoptată prin dezertarea UDMR din coaliţia de guvernământ,

-au făcut pe preşedinte să caute un motiv care să justifice nepromulgarea acestei legi. Acest motiv a fost găsit în prevederea referitoare la egalizarea vârstei de pensionare: „Analizând legea, la articolul 53, aliniatul 1, am constatat că se instituie vârsta standard de pensionare la femei şi bărbaţi la 65 de ani. Sunt un susţinător fără rezerve al egalităţii de şanse în faţa legii pentru femei şi bărbaţi. Nu pot însă să nu analizez realităţile socio-economice din România. (…) Constat că femeile au mai multe probleme decât bărbaţii”²¹, a declarat Traian Băsescu. În consecinţă, preşedintele a decis să retrimită legea la Parlament cu menţiunea ca vârsta de pensionare a femeilor să fie 63 de ani.²²

Retrimiterea legii pensiilor în Parlament a fost urmată de un blocaj prelungit al acestei legi, partidele de opoziţie sesizând Curtea Constituţională despre neconstituţionalitatea acesteia. Discursul prezidenţial a devenit, astfel, şi mai ostil acelor partide, acestea fiind învinuite de punerea în primejdie a acordului cu FMI: „eu am căzut în plasa încercării de a rezolva politic, de a da o soluţie politică partidelor parlamentare, plecând de la premisa că toţi blamau Legea pensiilor. Am trimis-o înapoi şi rezultatul a fost că a fost blocată o lungă perioadă de timp, deşi era o obligaţie esenţială în raport cu Fondul. Acest lucru a şi creat neîncredere că vom duce mai departe Legea pensiilor, aşa cum ea a fost convenită, întârzierea, blocarea a dus la neîncredere, deşi am avut asigurări de la oameni politici că „dacă o trimiteţi înapoi, o rezolvăm”²³.

Cu aceeaşi ocazie, preşedintele a încercat să întindă o ramură de măslin către pensionari dând asigurări că nu include pensiile atunci când doreşte „tăierea multitudinii de ajutoare sociale de toate formele” şi exprimându-şi regretul faţă de „creşterea TVA ca alternativă la decizia Curţii Constituţionale de a nu accepta reducerea temporară a pensiilor. Dumneavoastră înţelegeţi foarte bine că de fapt cei care au pierdut masiv au fost pensionarii şi vor pierde pe temen lung acum, în locul unei reduceri temporare până la 31 decembrie. Şi voi face, legat de acest lucru, un comentariu, dar până una alta, este clar că pensionarii au fost puternic afectaţi de inflaţie, de creşterea preţurilor la alimente şi exact cei în numele cărora s-a făcut aşa-zisul bine de către Curtea Constituţională vor fi cei care vor suporta pe termen lung o măsură care a afectat puternic şi şansele de reluare a creşterii economice în trimestrul III şi IV, în sufocarea consumului.”²⁴

Pensionarii, buni de CAS

În decembrie 2010, preşedintele a propus, şi guvernul a executat, introducerea unei prevederi prin care toţi vârstnicii care au pensii sub 1.000 de lei să plătească un CAS de 5,5%. În urma discuţiilor aprinse, liderii partidelor din coaliţie i-au propus preşedintelui un compromis, astfel încât doar pensionarii cu venituri de peste 740 de lei să achite astfel de contribuţii.

Astfel, încet, încet, filozofia lui Traian Băsescu, după care „orice venit trebuie impozitat”, începe să fie aplicată.²⁵

Argumentul echitabilităţii pensiilor a fost adus de preşedinte şi în privinţa negocierilor asupra noului Cod al Muncii, Traian Băsescu susţinând că „am încercat să explic partidelor politice: că este o obligaţie a politicului, trecând peste eventuale reacţii, să flexibilizeze Codul Muncii în aşa fel încât aceşti oameni să nu mai fie supuşi riscului social de a nu li se plăti pensiile, contribuţiile, de a ajunge la bătrâneţe cu o pensie mică,”26 în consecinţă „trebuie să flexibilizăm Codul Muncii.”²⁷

Întrebat fiind ce le doreşte românilor în noul an, Traian Băsescu a răspuns „Tărie. Oricum, la sfârşitul unui asemenea an, nu poţi decât le mulţumeşti românilor că, ştiu sigur că le e greu, ştiu sigur că nu acceptă ce li s-a întâmplat, cu reduceri de salarii, cu creşterea inflaţiei, cu impozitarea pensiilor însă, ca om politic, nu poţi decât să le mulţumeşti că, şi dacă nu le-au acceptat, ai putut să iei măsurile care trebuiau luate, ca să nu intre ţara într-un derapaj. Altceva, nici n-ai cum nici să te scuzi, nici n-ai cum să ceri vreun favor, decât să mulţumeşti că s-au putut implementa aceste măsuri. Am convingerea că, la un moment dat, cândva, peste ani, aşa cum a fost criticată această guvernare, se va recunoaşte că n-a avut alte soluţii.”²⁸

Recent, aflat la dezbaterea Institutului de Studii Populare, dezbatere transmisă integral de televiziunea publică, preşedintele Traian Băsescu a afirmat, în legătură cu reducerea pensiilor militarilor, faptul că „foarte puţine pensii vor scădea. În general, aplicarea noii legi, mai ales pentru cei care după ce au plecat din Armată, au mai şi lucrat, le aduce pensii mai mari. Problema este, însă de comunicare publică defectuoasă, la toate ministerele şi instituţiile militarizate, şi soluţia pe care au adoptat-o, neavând terminate calculele, să transmită pensionarilor militari un minim în funcţie de venitul mediu în instituţie, ceva de genul acesta.”

Pensiile ca subiect de măsuri de austeritate

Declaraţiile lui Traian Băsescu au venit în susţinerea sau apărarea măsurilor de austeritate luate în mod haotic şi arbitrar de către guvernele Boc. Acestea au inclus Legea Unitară a Pensiilor, actualizată în 2011 şi Legea 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor. Conform acesteia din urmă au fost recalculate pensiile militare de stat, pensiile de stat ale poliţistilor şi ale funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciarelor, pensiile de serviciu ale personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, pensiile de serviciu ale personalului diplomatic şi consular, pensiile de serviciu ale funcţionarilor publici parlamentari, pensiile de serviciu ale deputaţilor şi senatorilor, pensiile de serviciu ale personalului aeronautic civil navigant profesionist din aviaţia civilă, precum şi pensiile de serviciu ale personalului Curţii de Conturi.

Pe lângă aceste acte legislative, guvernul a mai luat măsuri resimţite de pensionari, precum creşterea TVA la 24% (în urma eşecului guvernului de a reduce pensiile „temporar” cu 15%), şi prin obligarea pensionarilor cu pensii mai mari de 740 de lei de a plăti CAS. Doar majorarea TVA a aruncat preţurile în aer, indicele inflaţiei sărind de la 4,3% în iunie 2010 la 7,1% în iulie, după majorare, trendul devenind crescător în următoarele luni, fapt care a contribuit la scumpirea preţurilor.²⁹

III. Efectele reformei pensiilor. În loc de instituirea fondurilor de pensii private, adevărata soluţie liberală pentru criza demografică şi a sistemului de pensii, nu s-a ajuns decât la decredibilizarea instituţiilor statului, încălcarea dreptului de proprietate şi nicio economisire la bugetul de stat

Efectele economice şi sociale ale reformei pensiilor

Reforma pensiilor, concretizată în normele menţionate mai sus, are trei dimensiuni importante: vârsta de pensie, indexarea pensiilor, precum şi recalcularea pensiilor speciale. Dincolo de retorica populistă prezidenţială, putem observa cum creşterea vârstei de pensionare, la 65 de ani pentru bărbaţi şi la 63 de ani pentru femei, încearcă să aducă sistemul de pensii în rând cu recomandările Băncii Mondiale şi ale Uniunii Europene, însă trece peste faptul că speranţa de viaţă în România este mai scăzută decât în ţările occidentale. Dacă în occident un pensionar speră la încă 15 ani de pensie, în România, speranţa de viaţă este doar de 75 de ani pentru femei şi de 68 de ani pentru bărbaţi. Astfel, statul, precum şi incapacitatea de plată printr-o retorică pro-europeană, sperând că pensionarii vor „ieşi din sistem” mai rapid.

Situaţia materială a pensionarilor a fost echilibrată cât de cât în 2007, prin indexarea punctului de pensie de evoluţia salariilor şi nu de inflaţie, cum era până atunci. Confruntată însă cu schimbările demografice precum şi cu slaba gestionare a fondurilor, noua lege încearcă să revină la sistemul dinainte de 2007, propunând ca până în 2021 să se indexeze şi după inflaţie şi după salarii şi apoi numai după inflaţie.

Pensiile speciale sunt un subiect aproape demonizat în discursurile prezidenţiale, luat la ţintă de măsurile guvernamentale, mediatizat până la refuz de mass-media şi cu consecinţe destul de neglijabile pentru bugetul de stat (50 milioane de euro pe an).

Efectele politice ale reformei pensiilor: decredibilizarea instituţiilor statului

Unul dintre efectele discursurilor prezidenţiale, coroborate cu consecinţele măsurilor guvernamentale, a fost aducerea în derizoriu a prestigiului instituţiei prezidenţiale, concretizată prin reacţia ostilă a cetăţenilor la manifestaţiile prilejuite de celebrarea Micii Uniri de la Iaşi şi Focşani, pe data de 24 ianuarie 2011.

O altă instituţie care a avut de suferit în ochii cetăţenilor a fost Curtea Constituţională, care a acceptat drept constituţională o lege adoptată fraudulos, ce încetăţeneşte discriminarea femeilor în ceea ce priveşte cuantumul de pensii. Legea mai încalcă principiul neretroactivităţii, atentând la nişte drepturi cetăţeneşti dinainte obţinute.

Parlamentul, la rândul său, prin votul fraudulos girat de către preşedintele Camerei Deputaţilor şi sancţionat de coaliţia de guvernământ, a pierdut multă credibilitate în ochii cetăţenilor.

Legea Pensiilor – o măsură anti-liberală îmbrăcată în haine populiste

Deşi în discursurile sale preşedintele Traian Băsescu a afirmat că el şi regimul său susţin măsuri de dreapta, este evident că, cel puţin în cazul pensiilor, măsurile nu se încadrează în spiritul liberal, nici măcar ca măsuri interpretate greşit. Liberalismul în sine se bazează pe dreptul proprietăţii şi pe dreptul la liberă iniţiativă, respectul faţă de niciunul dintre aceste drepturi neregăsindu-se în legile, ordonanţele şi hotărârile adoptate de către guvern.

Sistemul public de pensii este un atac la dreptul de proprietate. Un calcul simplu ne arată că la pensie primim doar un sfert din banii care ni se cuvin. Muncim aproximativ 40 de ani. Cotizaţia pe care o vărsăm la sistemul public de pensii, în prezent, este de o treime din venit (36,8%), România fiind astfel pe prima poziţie în rândul noilor state member ale Uniunii Europene, în funcţie de cheltuielile cu pensiile în raport cu veniturile.³⁰ După 40 ani de muncă, ar trebui să primim 12 ani de salariu, nu 12 ani de pensie. Neţinând cont de dobânzi, de faptul că acea cotizaţie pe care am vărsat-o timp de 40 de ani s-a investit în ceva, ceea ce, desigur, ar multiplica suma. Ce-i mai grav, speranţa medie de viaţă în România este de 72 de ani. Diferenţa între 72 de ani şi 65 este de doar 7 ani, deci primim un sfert din banii pe care i-am vărsat la sistemul public de pensii. Chiar şi dacă luăm în calcul speranţa de viaţă până la de 80-85 de ani, tot nu recuperăm decât jumătate din banii pe care i-am cotizat.

Regimul Băsescu nu a susţinut niciun moment fondurile de pensii private, adevărata soluţie liberală pentru criza demografică şi a sistemului de pensii. Dimpotrivă, guvernul numit şi renumit de către dânsul a îngheţat arbitrar contribuţiile obligatorii la aceste fonduri la doar 2,5% din venitul brut. Acelaşi guvern a declanşat o adevărată cruciadă împotriva pensiilor speciale dar, deşi le-a tăiat de-a valma în numele echităţii, însă pe cât aceste tăieri i-au afectat pe pensionarii individuali, pe atât de puţin au ajutat în reducerea deficitului guvernamental. Prin aceste măsuri, pensionarii sunt păstraţi la mila statului, putând fi folosiţi drept masă de manevră de către partidele populiste şi prostiţi cu creşteri de pensii efemere în schimb de voturi ieftine. În termeni politici, aceste măsuri se încadrează la capitolul populism. În termeni morali, doar la capitolul prostie.

[1] „Traian Basescu: Vrem reforma radicala sau peticeala?”, Revista 22, 18 august 2009, www.revista22.ro/a-href-traian-basescu-vrem-reforma-radicala-sau-peticeala-6447html-tit-6447.html

[2] Ibid. vezi şi Discursul preşedintelui României, Traian Băsescu, la dezbaterea cu tema „Legea Educaţiei Naţionale – un pas înainte pentru România”(Bucureşti, 29 martie 2010), http://www.presidency.ro/index.php?_RID=det&tb=date&id=11994&_PRID=search

[3] Discursul preşedintelui României, Traian Băsescu, cu ocazia semnării Pactului Naţional pentru Educaţie (Bucureşti, 05 martie 2008)

[4] Comunicat de presă REF: Declaraţia de presă comună a preşedintelui României, Traian Băsescu, şi a preşedintelui Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza şi Elaborarea Politicilor din domeniul Educaţiei, Mircea Miclea, 30 aprilie 2009.

[5] Ziua: Traian Basescu a promulgat legea majorarii salariilor profesorilor cu 50% http://programepolitice.wordpress.com/2008/10/24/ziua-traian-basescu-a-promulgat-legea-majorarii-salariilor-profesorilor-cu-50/

[6] Presedintele Basescu va promulga legea maririi salariilor profesorilor, Stiri.rol.ro, 1 octombrie 2008, http://stiri.rol.ro/presedintele-basescu-va-promulga-legea-maririi-salariilor-profesorilor-151335.html

[7] Băsescu: Majorarea salariilor profesorilor a fost o greşeală, Cotidianul, 04 mai 2009, http://old.cotidianul.ro/basescu_majorarea_salariilor_profesorilor_a_fost_o_greseala_video-83106.html

[8] „Băsescu unui profesor: „Dacă ar face socoteala, ar constata că e mai bine plătit decât mine””, Adevărul, 11 aug 2010

http://www.adevarul.ro/actualitate/eveniment/Basescu_unui_profesor-_-Daca_ar_face_socoteala-ar_constata_ca_e_mai_bine_platit_decat_mine_0_314968880.html

[9] „Basescu scrie si programa scolara: De tinichigii si mecanici avem nevoie. Noi facem filosofi, si aia neintegrabili in campul muncii”, Ziarul Financiar, 14 iunie 2009, http://www.zf.ro/zf-24/basescu-scrie-si-programa-scolara-de-tinichigii-si-mecanici-avem-nevoie-noi-facem-filosofi-si-aia-neintegrabili-in-campul-muncii-4550038/

[10] Băsescu despre sistemul de sănătate http://www.youtube.com/watch?v=8kIRv_qNeeo

[11] Palatul Parlamentului. Basescu despre reforma de sănătate http://www.youtube.com/watch?v=uZLSaAfh3Hc&feature=related

[12] http://www.youtube.com/watch?v=uZLSaAfh3Hc&feature=related

[13] http://codfiscal.money.ro/cotele-de-contributii-de-asigurari-sociale-2010/

[14] http://codfiscal.money.ro/cotele-de-contributii-de-asigurari-sociale-2009/

[15] Participarea preşedintelui României, Traian Băsescu, la emisiunea „Ediţie Specială” – TVR1(5 august 2009) Realizator: Luca Niculescu, material consultat pe site-ul www.presidency.ro (16-01-2011)

[16] Idem 1.

[17] Ibid.

[18] COMUNICAT DE PRESĂ (05 octombrie 2009) REF: Participarea preşedintelui României, Traian Băsescu, la lucrările Forumului Economic Român, document consultat pe site-ul www.presidency.ro (20-01-2011)

[19] COMUNICAT DE PRESĂ (06 mai 2010) REF: Declaraţia de presă a preşedintelui României, Traian Băsescu, consultat pe site-ul www.presidency.ro (20-01-2011)

[20] Ibid.

[21] COMUNICAT DE PRESĂ (07 octombrie 2010)REF: Declaraţia de presă a preşedintelui României, Traian Băsescu, consultat pe site-ul www.presidency.ro (18-01-2011)

[22] ibid

[23] COMUNICAT DE PRESĂ (11 noiembrie 2010)REF: Participarea preşedintelui României la Conferinţa „Parteneriat pentru Creştere Economică în 2011” consultat pe site-ul www.presidency.ro (19-01-2011)

[24] Idem 9

[25] Adevărul, Băsescu a propus Coaliţiei ca toţi pensionarii să plătească CAS… consultat (28-01-2011)

[26] COMUNICAT DE PRESĂ (14 decembrie 2010)REF: Conferinţă de presă a preşedintelui României, Traian Băsescu pe site-ul www.presidency.ro (19-01-2011)

[27] ibid

[28] Idem 11

[29] Teodora Vasâlca-Cimpoi, România a avut şi în noiembrie cea mai mare inflaţie din UE în Ev. Zilei, 16 decembrie 2010, consultat 30 ianuarie 2011

[30] Gândul, România dă o treime din venituri pe pensii. Doar Grecia ne depăşeşte, consultat 28-02-2011