Cică or să ne fugărească în curând un purcoi de dinozauri, așa e istoria geologico-cosmică a acestei planete complet sărite de pe marele fix. Fugăreală pe cinste, maratonul bucuriei, viața liberă, fără angajamente, fără impozite, undeva, într-o poiană de soare plină. Zici că ar fi bine, mă întreabă Anastasie clipind repede, el clipește repede pentru că soarele nostru a început să pâlpâie, Alpii sunt tociți, Ceahlăul abia dacă se mai vede dintre verdețuri, Dunărea e un pârâiaș, câmpul magnetic s-a subțiat, Dragnea e doar o amintire, Hitler la fel, Putin și toți ceilalți. N-ar fi rău să ne ducem în munți, acolo pe Everest, vreo cinci kilometri facem până pe vârf, stăm la aer curat. Marea sclipește nu departe, oceanul la fel, alegerile de astăzi sunt așa, o glumă, hai, care mai vrei să fii parlamentar, păi să tot fii parlamentar dacă nu mai există parlament, dacă nu mai există țări, dacă nu mai e nimeni care să te amendeze dacă treci pe roșu, dacă fluieri în biserică, dacă îl critici pe primul om al țării, dacă arunci gunoiul pe stradă, dacă n-ai chef să-ți plătești asigurarea de sănătate. Or să vină dinozaurii pe seară, i-a reactivat un laborator din Torino, pe partea cealaltă a planetei s-a înfipt o cometă, Mama Mare scrie poezii, unchiul Bonifaciu scrie poezii, tușa Aglaia scrie poezii, văru’ Radu nu citește poezii. Politica la ce ne mai trebuie? Americanii care șparleau petrol de pe planetă s-au scufundat în ocean, rușii care voiau să refacă Imperiul Rus s-au scufundat în ocean, chinezii care se visau mari și tari s-au scufundat în ocean. Vin niște unii care vor să facă un partid politic, băi, n-aveți de treabă, o balenă șmecheră i-ar înghiți hulpavă, alde Gargareli, milanezul, cântă cu foc, vai ce mai cântă cu foc, trecând cu gondola către Cairo care uite, se vede, dincolo de Eufrat, Albares, madrilezul, se ceartă cu niște sarazini, sarazinii sunt cam beți, un fluture oacheș râde de noi, uite și la umanii ăștia apolitici, au chef de cărări de munte, de Giumalău, păi așa e dacă nimeni nu e acolo, sus, la cârmă, lumea e de izbeliște, câmpul gravitațional e în derivă. Dar să nu ne supunem? Să luăm la mișto câmpul gravitațional, zeul nostru ascuns? Iată un bun exemplu de nesupunere. Să nu recunoşti sistemul de valori instituit e blasfemie. Să renegi generaţia anterioară e periculos. Strigător la cer. Să descoperi deşertăciunile maturităţii, ce oroare! Lipsirea de sens, un prim pas către descifrarea Politicii.
Căci proastă educaţie şi tirania sistemului de valori acceptat în mod oficial te îndreaptă către pierderea identităţii. Artă, în falsitatea ei, oglindeşte vidul. Oglindeşte lipsa Politicii lăudându-se că ar imortaliza-o. Dar Politica nu se revendică a fi a artei aşa cum nu e a economicului nici e teologului, nici a anarhistului. În marginea Politicii varii revolte, sisteme filozofice, strigăte de luptă, pustiire. Înspre totalitate, coloană nesfârşită de pelerini. Unii agitându-şi pumnii, alţii cerşind iluminarea.
Dar toţi fiind ai textului. Toţi fiind ai morţii. Moarte drapată de monumente, de fotografii îngălbenite şi de halbe de bere întru aducere aminte, de săpături arheologice. Să sapi în corpul textului, cu fervoare şi speranţa, să te întorci către subiect violentând predicatul. Citirea textului este însăşi viaţa. Chiar prezenţa textului pare stranie şi de neconceput. Chiar şi fiinţarea Politicii ca fiinţă pare de neconceput. Şi aceste propoziţii sunt distribuite astfel căci fiinţa umană este finită prin tocmai explicitarea ei prin text iar textul prin limită.
Alt mod de raportare la totalitate şi univers nu cunoaştem. Ne raportăm liniar şi discontinuu. Semnele de punctuaţie, moartea, piramida, mărirea.
,,, PENTRU CĂ NU SUNTEM UNGURI!!!