De ce pierde America Irakul?

Toţi cei care fac mereu ştirile internaţionale – Statele Unite, Rusia, China, Israelul, câteva ţări din Orientul Mijlociu, Franţa etc. – sunt interesaţi să potolească situaţia din Irak. Un război intraarab acolo, cu non-arabi din regiune implicaţi, ar fi o ameninţare serioasă, fizică şi economică, la securitatea lumii.

Este adevărat, criza internă a lumii rigide musulmane, insatisfacţiile şi vulnerabilităţile ei în faţa avansului tehnologic şi a diversităţii lumii moderne, s-a cronicizat, dar un conflict deschis, internaţionalizat şi purtat cu arme noi este inacceptabil. Toate părţile au venit cu idei proaspete despre cum ar trebui să arate armistiţiul şi pacea, dar, paradoxal, toate părţile sunt prizonierele unor mentalităţi vechi şi nenegociabile. În teren, lupta este una sectaristă, doctrinară, luptătorii ISIS vor să întemeieze un califat de la Alep, în Siria şi până la nord de Bagdad, dacă vor reuşi, cu siguranţă, mâine vor dori unul de la Atlantic, în nordul Indiei… Preşedintele Obama visează, la Bagdad, un guvern de uniune naţională (şi religioasă) şi este acuzat de radicalii americani că vrea să renunţe de tot şi să plece din această parte de lume. Iranul vrea şi, în bună măsură, reuşeşte să fie actor principal în toată povestea irakiană. Rusia îşi apără vechile interese în Orientul Mijlociu, dar şi pe cele mai noi – să ţină încleştările din lumea arabă cât mai departe cu putinţă de frontierele sale. Iar Israelul, prin vocea prim-ministrului Netanyahu, a spus limpede că America trebuie să slăbească Iranul şi ISIS, şi să anunţe că, orice s-ar negocia cu Teheranul, arma nucleară iraniană nu va exista niciodată. La atâtea interese, păreri şi soluţii rămâne, totuşi, o întrebare estenţială: ce vrea Irakul, şi ce se întâmplă exact cu el în momentul de faţă?

Păi, în Irak, în momentul de faţă, se întâmplă consecinţele aceloraşi greşeli pe care America le face de multe decenii, aproape în toate colţurile lumii, acolo unde a câştigat războaiele, dar a pierdut pacea, refacerea şi democratizarea şi unde, neinspirată, s-a pricopsit pe ea şi pe autohtoni cu nişte lideri nepopulari şi cu nişte regimuri eşuate, detestate de oamenii locului, izolate şi antidemocratice. Astfel s-a întâmplat în America Latină, cu „revoluţiile portocalii” din Europa de Est, în Asia de Sud-Est şi în câteva ţări africane şi arabe. Şi astfel se întâmplă şi acum, în Irak, unde prim-ministrul Nouri al-Maliki a fost susţinut de SUA încă din 2006, de pe vremea când era doar un obscur membru al Parlamentului de la Bagdad. S-a născut într-o familie şiită, a intrat de tânăr în partidul teocratic Dawa şi, repede, a căpătat credinţa că, într-o bună zi, Irakul va deveni un stat şiit. Sub Saddam Hussein, mulţi membri ai familiei sale au fost executaţi, acuzaţi că au fost spioni ai Iranului şi, astfel, profilul său psihic şi politic, precum şi setea de răzbunare au căpătat un contur definitiv.

După alegerile parlamentare din 2005, americanii au început să caute, printre elitele irakiene, un posibil lider naţional, capabil să adune într-un guvern toate facţiunile ţării şi să lupte cu miliţiile pro-iraniene şi cu al-Qaida, au căutat şi l-au găsit pe Maliki. Şi astfel acesta, un om cu o istorie personală întunecată, violentă, a devenit premier la 20 mai 2006. A jurat, atunci, că va ajunge prim-ministrul unui Irak puternic şi unit. Totuşi, cu experienţa sa limitată, de lider al unui partid şiit mic, clandestin, Maliki a fost copleşit de sarcinile sisifice şi complexe ale guvernării unui stat nou, ca Irakul. Violenţele au continuat, cu mii de victime în fiecare lună, industria petrolieră a intrat într-un regres continuu, partenerii politici, corupţi, au continuat să se lupte între ei ca chiorii. Irakul s-a îndreptat vizibil către un colaps, cu multă greutate a rezistat, datorită administraţiei paralele americane, militare, şi banilor de la Washington, băgaţi la greu într-un sac fără fund. Apoi, profitând de faptul că Obama a anunţat că va pune capăt „războiului prostesc” al lui Bush jr. din Irak, Maliki a scos din sertar planul său personal, secret, de lichidare a statului irakian, spre a-l înlocui cu partidul său şi o guvernare personală. A eliminat militari profesionişti şi i-a înlocuit cu generalii săi, s-a înconjurat de o „juntă”, exact ca în America de Sud. L-a racolat pe şeful Justiţiei, statul de drept a luat-o la vale, în locul lui un stat poliţienesc s-a închegat cu repeziciune, propriii săi oameni, şiiţii, l-au socotit „tiran”; a început să-i evite până şi pe americani, binefăcătorii şi „proprietarii” lui. Prin 2010 a devenit evident că America risipise în Irak mii de vieţi, ale soldaţilor săi, şi trilioane de dolari. Totuşi, când a vizitat Bagdadul, în septembrie 2010, vicepreşedintele Biden a decis că Maliki rămâne. La Teheran, generalul Qassim Soleimani, cel mai puternic om din ţară, şi-a frecat mâinile de bucurie – Biden avusese aceeaşi opinie cu… Iranul! Maliki, agentul din Irak racolat de republicanii neoconservatori ai lui Bush jr., fusese preluat, după 2008, de vicepreşedintele democrat, însărcinat cu „politici bipartizane”. Drama Americii putea continua…

De atunci şi până astăzi, strădania SUA în Irak s-a erodat complet. Din 2010, Maliki nu a numit vreun ministru la Interne, unul al Apărării, şi nici un şef al serviciilor de informaţii – a preluat personal aceste trei funcţii-cheie. N-a împărţit vreun gram de Putere cu rivalii săi politici, aleşi democratic. Atunci când a început ofensiva ISIS, în faţa luptătorilor ei s-au aflat un singur om şi o singură formă de guvernare: Maliki şi regimul său autarhic. În mod ironic, americanii care l-au adus la putere acum opt ani sunt aceiaşi care-l sprijină şi azi şi care refuză să condamne abuzurile sale antidemocratice şi-i dau arme, să poată înfrunta adversarii politici.
Păstrându-l pe Maliki – o copie fidelă a micilor satrapi instalaţi aiurea în lume, de la Asunción şi Montevideo, la Bucureşti şi Tbilisi -, America pierde Irakul.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda
Radu Toma 73 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.