De ce România nu are un guvern cu puteri depline. Explicațiile lui Lucian Croitoru privind criza guvernamentală

Cel mai lung interimat din România postdecembristă

Cronologia crizei guvernamentale este, în sine, ieșită din comun. Cabinetul Bolojan a fost demis pe 5 mai 2026, cu 281 de voturi pentru moțiunea de cenzură depusă de PSD alături de AUR. Președintele Nicușor Dan l-a desemnat premier pe Eugen Tomac abia pe 4 iunie, aproape o lună mai târziu, dar Tomac s-a retras înainte de votul de învestitură. Pe 14 iunie a urmat desemnarea lui Adrian Veștea, al cărui guvern a fost respins de Parlament pe 22 iunie, cu doar 189 din cele 233 de voturi necesare. De atunci, șeful statului a amânat deliberat o nouă desemnare pe toată durata vacanței parlamentare, 1 iulie – 31 august, motivând că nu existau șanse reale de majoritate în acest interval, iar un al treilea eșec succesiv ar fi afectat imaginea externă a țării, chiar înaintea unei evaluări de rating.

Pe 16 iulie, interimatul guvernului Bolojan a depășit recordul stabilit de guvernul Boc în 2009, devenind cel mai lung guvern interimar din România postdecembristă. Spre finalul lunii august, se contura totuși un al treilea scenariu de desemnare, în jurul unui guvern PSD-UDMR condus de un premier independent, cu o țintă declarată de peste 240 de voturi în Parlament.

Teoria corpului politic, explicația lui Croitoru

Pentru a înțelege acest episod, Croitoru pornește de la o teorie publicată de el pe blog încă din 12 iulie: democrațiile mature parcurg o oscilație lentă între o formă de constructivism politic „respectabilă” — internaționalizată, tehnocratică — ori una „iliberală” — național-populistă, suveranistă. Democrațiile tinere din Europa Centrală ori de Est imită selectiv această oscilație, folosind rezultatul ei drept sursă de legitimitate pentru propriile strategii politice.

Problema, arată autorul, este că marile democrații occidentale rămân în prezent într-o fază nedecisă a acestei oscilații. AfD a ajuns la 20 la sută în Germania, dar rămâne în opoziție; Rassemblement National domină sondajele franceze, fără să fi câștigat prezidențialele; Administrația Trump din SUA este sub contestare internă constantă. Nici democrațiile consolidate mai mici nu oferă un semnal mai limpede — în Olanda, PVV a devenit cel mai mare partid în 2023, dar a ieșit din guvernare un an mai târziu, iar în Austria, FPO a câștigat detașat alegerile din 2024, fără să reușească totuși formarea unui guvern propriu.

Croitoru rezumă situația astfel:

„Nicăieri, în aceste democrații, rezultatul oscilației nu pare încă tranșat.”

Ipoteza autorului este că această indecizie occidentală contribuie substanțial la prelungirea blocajului românesc, pentru că fiecare actor politic autohton își calibrează poziția în funcție de direcția în care crede că se va deplasa legitimitatea paradigmatică occidentală, nu doar în funcție de costurile ori beneficiile imediate.

Trei refuzuri care produc paralizia

Croitoru introduce conceptul de „corp politic” — un ansamblu de elite legate prin genealogie directă din fostul partid-stat ori prin alianțe funcționale repetate cu acel nucleu, indiferent de eticheta partidului sub care se exprimă la un moment dat. Coaliția Bolojan, investită în iunie 2025 pentru a stăvili alunecarea electoratului spre fața iliberală, s-a rupt sub presiunea nevoii de reducere a deficitului bugetar ori a riscului de recesiune, iar PSD a preferat să iasă de la guvernare, lăsând costul politic al corecției fiscale pe seama unui succesor.

Blocajul rezultat nu pare produsul unui calcul strategic unificat, ci al trei refuzuri individuale, suprapuse: PSD evită costul vizibil al guvernării într-o perioadă de recesiune, AUR nu dispune încă de mandatele necesare pentru o majoritate proprie, iar restul spectrului — PNL, USR, UDMR — refuză, inițial, o alianță cu AUR. Autorul notează:

„Fiecare actor urmărește propriul interes imediat; niciunul nu «alege» paralizia ca atare — ea rezultă, neintenționat, din suprapunerea celor trei refuzuri.”

Ungaria, Polonia — un contraexemplu grăitor

Autorul discută separat cazurile maghiar ori polonez, unde schimbarea de guvernare s-a produs relativ rapid. Pe 12 aprilie 2026, partidul Tisza, condus de Péter Magyar, a obținut 53,6 la sută din voturi, fiind creditat ulterior cu 141 din cele 199 de mandate — peste pragul de 133 necesar pentru o majoritate de două treimi —, punând capăt celor șaisprezece ani de guvernare Viktor Orbán. Polonia trecuse deja printr-o tranziție similară, prin coaliția condusă de Donald Tusk, încă din 2023.

Diferența esențială față de România, subliniază Croitoru, este că nici Ungaria, nici Polonia nu au avut un corp politic concentrat, provenit din continuitatea rețelelor fostului partid-stat: Fidesz s-a consolidat în opoziție directă cu succesorul comunist maghiar, nu în alianță cu el, iar PiS a urmat un traseu identic în Polonia. Fără un asemenea mecanism de veto post-electoral, nemulțumirea electoratului s-a putut traduce direct, prin competiția electorală obișnuită, într-o schimbare de guvernare — lucru pe care România nu îl poate replica, deoarece PSD ori AUR dețin, împreună, destule mandate cât să blocheze orice altă combinație parlamentară.

Rolul președintelui în prelungirea blocajului

Un al patrulea calcul, distinct de cele trei refuzuri, aparține arbitrului constituțional. Constituția îi dă lui Nicușor Dan o marjă reală de decizie asupra momentului desemnării unui premier, iar președintele a folosit-o activ, amânând deliberat orice nouă nominalizare pe durata vacanței parlamentare, dintr-un calcul propriu legat de imaginea externă a țării. Această discreție a fost contestată public — unii au susținut că șeful statului nu ar avea, constituțional, dreptul de a refuza ori amâna o desemnare, iar AUR a cerut chiar suspendarea lui pe acest temei.

Independent de justețea juridică a disputei, comportamentul președintelui arată, în opinia lui Croitoru, că durata blocajului nu ține exclusiv de refuzurile partidelor, ci ori de calculul unui arbitru care și-a folosit marja de decizie pentru a evita o desemnare sortită eșecului, nu pentru a grăbi o rezoluție.

Ce ar putea pune capăt crizei guvernamentale

Croitoru admite din start limitele propriei analize: teoria nu oferă un calendar, ci doar condițiile structurale care ar putea pune capăt blocajului — fie o deteriorare economică suficient de severă încât să schimbe calculul unuia dintre cei trei actori, fie apariția unui semnal occidental suficient de clar încât să reducă valoarea strategică a amânării, fie găsirea unui partener dispus să suporte, alături de fața dominantă a corpului politic, costul vizibil al guvernării, fără o alianță deschisă cu cealaltă față a sa — exact scenariul PSD-UDMR conturat spre finalul lunii august.

Concluzia autorului nu este că teoria corpului politic explică totul, fără rest — rămân necunoscute reale privind condițiile exacte în care fiecare actor ar accepta o ieșire din propriul refuz. Coroborarea celor trei fire explicative — indecizia occidentală, capacitatea de veto a corpului politic autohton, marja de decizie a unui arbitru constituțional care a ales prudența în locul vitezei — oferă însă, potrivit lui Croitoru, o explicație mai completă decât oricare dintre ele luată separat.

Cine este Lucian Croitoru