De ce tentativa de asasinat de acum două zile va fi ascunsă

Nici eu şi nici părintele Ciprian Mega nu suntem nişte naivi, ştim foarte bine amândoi că miza luptei noastre pentru eliberarea Bisericii Ortodoxe Române de sub stăpânirea homosexuală este una uriaşă. De fapt, este o miză fundamentală a poporului român, care, foarte probabil, în pofida imnului naţional, nu se va trezi niciodată din „somnul cel de moarte”. Dacă ar fi existat cel mai mic semn real al acestei treziri, cu siguranţă că acel imn ar fi fost deja interzis şi schimbat cu un altul, pe o muzică de relaxare, întocmai cum ne este felul de a fi şi aspiraţia.

Pe de altă parte, dacă toate statele lumii, cel puţin ale lumii occidentale, au ca preocupare prezenţa homosexualilor în societate, inclusiv printr-un îndelung proces de relaxare a legislaţilor naţionale, doar pentru a fi integraţi din punct de vedere social, fireşte că aducerea lor în structurile bisericilor este cu mult mai simplă şi tocmai prin aceasta parteneriatul cu statul devine deplin, structurile ecleziale oferind mai apoi pacea socială, adică parte din adormirea maselor, tocmai pentru ca structurile de putere ale statului să nu mai poată fi deranjate. Singurul element prin care, teoretic, poporul ar mai avea ceva de spus sunt aceasta aşa-zisă „consultare” electorală, adică „alegerile”, însă acestea sunt supuse unui control precis, atât din punct de vedere al candidaţilor, cât şi din punct de vedere al rezultatelor.

Acestea, în cel mai rău caz, vor fi în „marja de eroare”. Pentru a nu exista surprize. Prin absurd, absurd în care România a excelat în mai toate perioadele istorice, dacă sunt surprize, respectivele alegeri vor fi invalidate, anulate, amânate etc., până când va fi restabilit controlul. Şi tot pentru acest control există instituţii, ale căror costuri de existenţă românii şi le plătesc siguri, prin muncă, taxe şi impozite. Precum în cazul celor implicaţi în circul politicii, este nevoie de o formă de prizonierat a Bisericii, o dependenţă prin care să fie asigurată acea predictibilitate necesară, în spiritul căreia să poată fi construit ACORDUL DEPLIN asupra încredinţării unei ţări stăpânilor de ocazie.

Există deja o legislaţie menită a reglementa până în cele mai mărunte detalii raporturile cultelor recunoscute cu statul, astfel încât statul nu va putea să intervină în problemele lor interne, cu excepţia în care sunt încălcate legile acestuia. În respectiva problemă a homosexualităţii, repet, întru totul legală în acest moment (înţeleg şi accept acest lucru), motivele pentru care MAI POATE EXISTA INTERVENŢIA AUTORITĂŢILOR sunt violul, pedofilia şi hărţuirea. Şi, oricum, tocmai pentru că există diferite parteneriate,  nici autorităţile nu o fac DOAR dacă se încalcă legea, ci numai atunci când este îndeplinit un cumul de factori: există un grad foarte ridicat de tensiune socială, generată tocmai de aceste abuzuri sexuale, când probele devin evidente şi când cei care le administrează au un oarecare grad de vizibilitate publică.

De obicei, aceştia nu sunt nici măcar victimele, ci doar jurnalişti de vocaţie, indiferent dacă sunt sau nu din Biserică, şi care gândesc şi duc până la capăt investigaţii specifice, eroismul lor fiind unul evident. Pentru cei prinşi deja se fac eforturi uriaşe pentru a le fi muşamalizate faptele, tocmai pentru că aceştia ameninţă că vor vorbi despre tot ce se întâmplă în sistem în cazul în care vor fi condamnaţi cu pedepse rămase definitive şi/sau dacă le vor fi retrase privilegile. Dar, pentru a începe să fie oamenii corespondenţi cel puţin ai măştilor pe care le-au purtat o viaţă întreagă, ar trebui, într-adevăr, să vorbească! Inclusiv în cazul dispariţiilor de călugări şi a crimelor din Masivul Buila s-a întâmplat la fel, o deplină muşamalizare, deşi existau dosare penale chiar la posturile de poliţie din zonă, adică Băile Olăneşti. Procurorii au făcut inclusiv deshumări şi constataseră modalitatea în care fusese decapitată acea măicuţă.

Ca realizări personale ale cazului respectiv, sunt doar câteva minimale, dar poate acestea sunt cu mult mai importante pentru sufletele salvate şi pentru cele care nu vor mai ajunge victime în Rezervaţia Naturală Masivul Buila: criminalul şi întemeietorul comunităţii sexuale din  munţi a fost oprit de la slujire, dar slujeşte încă în ascuns, prin peşteri, autorităţile au dărâmat câteva bordeie din rezervaţia naturală, alte maici vor putea beneficia de tratament psihiatric în urma acelor experienţe mistico-sexuale (specifice patrimoniului imaterial oriental), alte câteva maici au fost închinoviate în obştea mănăstirilor din zonă, alte mănăstiri reintră în rânduială. Şi, poate cel mai important lucru, monahia care mi-a cerut ajutorul în acţiunea de sesizare a altui tip de nebunie care se întâmplă în Biserică, a rămas în viaţă. Oricum, acela a fost cel mai frumos act eroic din lumea monastică, întâlnit de mine în mod direct şi maica respectivă a devenit un simbol al adevărului şi mărturisirii. Chiar dacă este asumat unei depline discreţii.

Atentatul care s-a întâmplat acum două nopţi cu maşina părintelui Ciprian Mega nu a fost pentru intimidare şi nici pentru a distruge documentele cu care părinţii veneau la Sfântul Sinod pentru a cere ajutorul şi pentru a face dovada falselor acuze din partea faunei copitate, ci pentru a-i elimina. Faunii iz-bucieni sunt labili psihic şi emoţional, sunt nevolnici intelectual, dar în nici un caz retardaţi. Nu există varianta în care să îşi imagineze că în acea maşină erau documente unicat. Sau că noi nu vom lăsa nimănui în urmă nimic din idealurile pe care le avem… Bineînţeles, toată lumea ştie că românii acceptă absolut orice, că nu le mai pasă de nimic, că nu mai au ţară, că nu mai au armată, că nu mai au instituţii care să îi apere, că nu mai au justiţie, că nu mai există solidaritate, că sunt înstrăinaţi de ei înşişi, cu identitate risipită, că sunt fără orizont, că toţi îşi caută supravieţuiri la nivel individual. Toţi ştim asta şi înţelegem starea de dezastru şi dezumanizare în care ne găsim, ştim masiva deznaţionalizare, ştim că românii şi-au pierdut responsabilitatea faţă de propria identitate. Însă, mă gândesc ca măcar acest Dumnezeu, despre care încă mai putem afirma câte ceva din existenţa lui, să nu îi lase la fel de indiferenţi, să le aducă aminte că în Biserica Lui homosexualitatea este de expresie satanică, nu ca în spaţiul public sau în cel intim, rezervat fiecărui individ în parte. Cel puţin din acest punct de vedere, mă gândesc că ardelenii n-or fi ei precum bucovinenii, dar nici nu sunt loviţi în cap de diversitatea asta nouă, precum sunt cei de pe malurile Dâmboviţei…

În mod evident, nu există posibilitatea ca ordinea de existenţă a Bisericii să fie impusă din exteriorul ei, cu excepţia cazurilor, cum am spus mai sus, de viol, pedofilie şi hărţuire, însă acest sistem se hrăneşte deja de zeci de ani cu nepăsarea, cu frica şi cu lipsa de interes a românilor. În plus, mai sunt şi cei pentru care acceptarea acestei realităţi pare a fi resimţită ca o traumă psihică atât de intensă, încât trebuie să şi-o nege lor înşişi cu orice preţ. Bineînţeles că suntem singuri, bineînţeles că majoritatea atât a preoţilor cât şi a oamenilor care au fost în sistem sau în preajma sistemului îşi vor prefera confortul dobândit în prezent sau vor aspira în continuare la unul mai consistent din viitor. Şi aşa Hristos ar putea să rămână un detaliu nesemnificativ al religiei „creştine”, Învăţătura Lui o farsă, ritualul un fragment de teatru. Şi, dacă tot e Dumnezeu, să-şi poarte El Însuşi de grijă!… Numai că în istoria reală a lumii sunt nenumărate cazurile în care Adevărul, în multiplele sale aspecte, a trebuit doar să fie rostit, uneori doar instituit prin jertfă, pentru a-şi asigura de fiecare dată existenţa. Pentru asta există inclusiv Dumnezeu, pentru adevăr…

Părintelui Ciprian Mega se grăbesc să îi ia biserica pe care a construit-o fără nici un fel de implicare a Bisericii, a instituţiilor publice locale sau a Secretariatului de Stat pentru Culte. Ca formă de intimidare pentru adevărul pe care îl scriu (cât de uşor ar fi să o fac cu pseudonim sau să încredinţez altcuiva toate aceste lucruri!) se pregăteşte pentru mine, într-o grabă ocultă, o Comisie de disciplină cu totul înspăimântătoare, pentru a fi sancţionat şi dat afară din serviciu, pedepsit, umilit, înfrânt. Mi se clatină curajul şi mi se mişcă simţirea. Apropo de acest lucru: este mai mult decât evident că dreptul meu la opinie, dreptul meu la atitudine civică, dreptul meu de a apăra oamenii persecutaţi de sistem nu are nici un fel de legătură cu instituţia la care, întâmplător (a nu se pierde în perisabilitatea cotidiană sensul originar al cuvântului) lucrez, nici nu ar putea să fie altfel. Depun consistente eforturi să nu duc această luptă în timpul orelor de program, este o activitate în afara sarcinilor de serviciu, de expresie cavalerească şi consistenţă medievală şi nu am mandat în acest sens din partea conducerii acestei instituţii cu rol de binefacere, în nici un caz opresivă, indiferent de opţiunile sexuale. Fac aceste precizări din grijă pentru instituţie, pentru a limita orizontul de aşteptare al faunilor caprini, care trimit sesizări pe unde le permite şi lor mintea, la primul ministru, la zeul tăcerii de la Cotroceni, la mine la serviciu, la UE şi la comandamente militarizate. Măi, fetiţe mofturoase, aceasta este o problemă de viaţă şi de moarte pentru Biserică şi pentru poporul meu adormit, nu are nici o legătură cu instituţia la care lucrez şi nici nu cred că vă temeţi că m-ar fi mandatat statul român să fac eu vreun fel de ordine… Aceasta chiar ar putea să existe. De altfel, cum ştie toată lumea, statul nostru are nişte mecanisme total impotente pentru problemele, cu adevărat, importante. Nu putem acţiona într-o simfonie, nici măcar a gemetelor. Nici măcar nu încercaţi să mă stresaţi, tocmai pentru a nu dura operaţiunea prea mult, ca să vă placă şi vouă şi să ne vedem fiecare de treburile lui. Mai precizez o dată: nu este Secretariatul de Stat pentru Culte cauza neliniştilor voastre, cauza este Dumnezeu. Şi omul, a cărui creaţie cred că este.