Manifestaţiile antiguvernamentale din iarnă, aparent nesemnificative ca amploare, au dat rezultate. Între timp asistăm la intrarea în atribuţii a celui de-al doilea guvern rezultat de micile seisme. Imobilismul cronic al mediului politic este astfel serios clătinat, să sperăm că definitiv. Cu toate mişcările pe care le-au implicat aceste evenimente, activitatea instituţională, stabilitatea, autoritatea legală nu au fost afectate aşa cum preconizau isterice voci. În sfârşit, începem să avem o societate ceva mai critică, mai responsabilă, în care deciziile nu vor mai fi unilaterale. De aici se poate declanşa ieşirea din criza statului actual nefuncţional, lipsit de utilitate pentru cetăţenii români.
De la acest stat total nefuncţional, anarhic şi terorizant, nu se mai poate aştepta decât o adâncire a crizei şi o totală neîncredere, un fel de gherilă extrem de degradantă. Tocmai acest tip de stat se află la baza închiderii politice, al constituirii clasei politice în sistem mafiot. În mare parte, actorii politici actuali sunt rezultatul corupţiei, al blocajului economic. Mult aşteptatele reforme, în fapt eficientizarea şi reducerea administraţiei, nu mai pot fi amânate.
Sub măştile reformei s-au întâmplat adaptări ale clanurilor de afaceri la sursele finanţelor publice, cu preţul distrugerii economiei reale şi al degradării sociale. În astfel de condiţii, puterea a devenit la propriu antipopulară. Desele comparaţii făcute cu teroarea administrativă a anilor ’50 sunt justificate, lipsa de transparenţă fiind reduta de netrecut a tuturor matrapazlâcurilor, contractelor, politicilor de personal etc. Tot sub măştile reformei, personaje absolut groteşti şi-au început campania electorală având drept bagaj imagistic scandalul, inclusiv cel de familie de tip marginal.
Lăsat în voia lui, un asemenea sistem nu poate duce decât la o îndatorare extremă a României şi la anihilarea minimelor criterii care menţin o societate cât de cât în mişcare.
Răul societăţii româneşti de astăzi are un punct de referinţă: preşedintele actual. Prin destabilizările sale interesate, prin autoritarismul securistic, prin dualitatea de ins pus pe căpătuială prin poziţiile deţinute, actualul preşedinte a creat o mentalitate perturbantă, autoprezentându-se o culme a corectitudinii, un judecător absolut. Nu numai profunda sa viciere existenţială l-a împins aici, dar şi interesul acoperirii unor posibile fraude comise, girate. Evident om de încredere al Securităţii, prin funcţiile deţinute, acest preşedinte lasă în urma sa o enormă abilitate de fraudare, ajunsă până la ultimul cătun al ţării.
Unul dintre cel mai perplexe momente pe cale le-am trăit a fost când mai vârstnicii mei prieteni de la publicaţii privind fenomenul concentraţionar mi-au propus să semnez o listă de susţinere la Primăria Capitalei a actualului preşedinte. Dezastrul care mi s-a prefigurat atunci s-a derulat pas cu pas ulterior. Capitala a devenit un maidan, ţara la fel. Sub râsetul de jongleur care îşi cunoaşte bine imunitatea în faţa regulilor, precum cândva torţionarii, omul a scufundat cam toate corăbiile, încât celebrul cântec al lui Celine Dion din filmul „Titanic” poate fi genericul situaţiei actuale.
E de mirare cum, după experienţa lui Andrei Pleşu, s-au găsit amatori de companie ai primului om în stat. Oricâte interese ar fi la mijloc, nu cred că un intelectual poate suporta atâta joc dublu cu miză total necunoscută, decât dacă există complicităţi foarte grave sau un avarism incalificabil. Actualul preşedinte a compromis tot, doar cei care l-au abandonat s-au salvat. În loc să fie un veritabil om al mării, preşedintele seamănă caracterial piraţilor. Că va fi, probabil, detronat de alţii care nu sunt cu mult mai buni decât el intră într-o logică destul de acceptabilă unor vremuri destul de tulburi.
O situaţie politică precum aceea din România poate fi depăşită numai prin orizontul alegerilor anticipate, probabil ca practică permanentizată pentru un deceniu. Situaţia Italiei poate fi un relativ îndreptar în acest sens. Obligaţia de-a suporta impostori după impostori, de-a deveni o societate captivă acestora, trebuie să aibă sfârşit. Poate anul acesta va rămâne un reper în această privinţă.
România are nevoie de proiecte aplicate, nu de vânturarea vorbelor despre proiecte. Corect, comisarul european Dacian Cioloş atrage atenţia asupra concentrării atenţiei nu doar pe absorbţia fondurilor, ci pe eficienţa ulterioară. O presiune specială din partea societăţii în această direcţie ne poate salva, va induce responsabilitatea, implicarea. Reinventarea societăţii civile, a farmecului public, a relaxării atmosferei sociale reprezintă puncte vitale.
Un guvern nu poate aproape nimic dacă societatea este indiferentă, mortificată precum aceea în care trăim în prezent. Fără o presiune civică şi sindicală, o vom lua de la capăt.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.