Despre Bacalaureat … cu decență și bun simț

www.blog.dansova.ro

Multe s-au spus, in ultimele zile, despre examenul de bacalaureat. Si, ca de obicei, societatea romaneasca s-a polarizat: pe de o parte sunt cei care sustin cu vehementa cauza celor care au cazut la acest examen si pe de alta parte cei care sustin, fara nuante, ideea unui bacalaureat „dur”, asa cum ar fi fost cel care tocmai s-a incheiat.

Nu vreau sa ma fac avocatul nici uneia dintre parti, dar vreau sa expun ce inseamna, in sistemul romanesc de invatamant si in sistemul logicii firesti, examenul de bacalauareat.

Bacalaureatul nu este un examen concurs, ci un examen de evaluare a cunostintelor. Evaluarea cunostintelor inseamna sa verifici daca, dupa patru ani de liceu, elevul a ramas cu un bagaj mediu acceptabil de informatie. Bacalaureatul, pentru reprezentantii Ministerului Educatiei care nu au inteles, este un examen atat pentru cei care vor ramane cu douasprezece clase, cat si pentru cei care vor avea doctorat la Harvard. Este un examen care verifica nivelul mediu de cunostinte al unui elev si care nu are rolul de a face „departajari” intre absolventii de liceu. Fireste, unii vor lua note mai mari, altii mai mici, altii vor trebui sa repete examenul. Nu asta contest, ci baremul de performanta care poate fi impus, in raport de tipologia unui examen.

Pentru claritate, voi da un exemplu din sport. Presupunand ca stabilim examen de evaluare la alergare pe distanta de 1 km. Daca evaluatorul isi va propune sa stabileasca stacheta examenului la 7’50″/km, atunci vom avea de-a face cu un examen de evaluare si cu un evaluator constient de faptul ca verifica daca participantii la examen stiu sa alerge si pot alerga in mod firesc, fara a-si dori sa faca performanta in acest domeniu sau sa devina campioni national la semi-fond. Daca stabilesti o asemenea stacheta, atunci 90% din participanti vor promova si, fireste, unii dintre ei vor alerga distanta de 1 km nu cu 7’50”, ci cu 5’20” sau, cei mai performanti, cu 4’50”. Dar va ramane un examen de evaluare, urmand ca performerii acestui examen sa decida, mai departe, daca vor sa faca performanta in alergare. Dar daca evaluatorul, traind pe alta lume si confundand evaluarea cu trialul pentru campionatele nationale de atletism va fixa ca nivel minim de performanta 5’20″/km, fireste ca vor trece de proba doar 20% dintre participanti, cu precizarea ca si in aceasta ipoteza vor exista performerii care vor alerga cu 4’50” sau chiar cu mai putin, doar ca intr-o asemenea situatie examinatorul este cel care greseste. In urma acestui mod de stabilire a nivelului de performanta, concluziile evaluarii vor fi gresite si anume ca 80 % dintre participanti nu pot sau nu stiu sa alerge, ceea ce este complet fals. Ideea este ca evaluarea urmareste sa afle doar daca cineva stie sau poate sa alerge, iar nu daca cineva poate fi alergator de performanta.

Acesta este tipul de greseala care s-a facut anul acesta la Bacalaureat si o spun cu toata responsabilitatea: de vina au fost examinatorii, care nu au stiut ca se afla in fata unui examen de evaluare si nu a unui examen concurs. Sunt titular de curs in Facultatea de Drept a Universitatii Bucuresti din anul 2000 si stiu ca pot examina studentii in asa fel incat sa nu promoveze nimeni, sau pot verifica in mod real cunostintele studentilor mei, in asa fel incat sa fiu sigur ca au acumulat media necesara de cunostinte si chiar sa-I incurajez pentru a nu-si imagina ca au pierdut vremea invatand o materie care nu poate fi asimilata. Cei care ma cunosc in calitatea mea de cadru didactic stiu foarte bine ca nu fac parte dintre profesorii „comozi” ai Universitatii Bucuresti, dar nu m-am gandit niciodata sa inlocuiesc normalitatea cu absurdul. Una este examinarea semestriala a cunostintelor studentilor si alta este examenul pe care trebuie sa-l promoveze cineva care vrea sa intre in invatamant si sa predea materia respectiva de exemplu.

M-a intristat faptul ca, in cursul zilei de ieri, unii moderatori au chemat in fata camerelor de luat vederi elevi care au luat 10 la bacalaureat pentru a-I pune fata in fata cu elevi care au picat acest examen, la fel cum mi s-a parut nefireasca anuntarea de catre ministrul invatamantului a dorintei de premiere a celor 65 de elevi care au promovat cu nota 10. Fac parte dintre oamenii care au avut suficiente performante scolare pentru a nu putea fi banuit ca as lua, in mod subiectiv, partea celor mai slabi la invatatura. Dar va spun ca este nefiresc sa pui fata in fata un performer absolut meritoriu si de admirat cu o persoana normala, de nivel mediu, care-si doreste doar sa fie evaluata si sa se constate ca a acumulat cunostintele necesare dupa patru ani de liceu, pentru doua motive: in primul rand, vei produce animozitati si polarizari care nu sunt necesare si nici utile pentru ca ne aflam in fata unei evaluari si nu a unui concurs; in al doilea rand, va fi un exemplu educational complet gresit pentru performerii acestui examen: excelenta in stiinta, cultura si invatamant nu este niciodata „triumfalista”, ci modesta si generoasa. Oameni ca Oana Badea sau Daniel Funeriu ar putea studia biografia si mai ales atitudinile oricarui mare om de cultura sau stiinta si le-ar folosi mult in comunicarea publica si atitudinea fata de semeni si societate in general.

Ma ingrijoreaza faptul ca examinatorii nu au inteles ca acesti copii nu au fost in concurs, ca nu era un numar limitat de locuri de promovare, ci un simplu examen de verificare. Doar personalitati complexate si fara nici o legatura cu sistemul de invatamant pot transforma un examen de constatare a nivelului firesc de cunostinte intr-o „batalie” in urma careia sa stabilim ca multi dintre copiii nostri au facut liceul degeaba. Acesti copii, abia dupa bacaluareat, se vor confrunta cu examenele eliminatorii ale vietii.

Mai mult insa, exista si aspecte „tehnice” deloc de neglijat. Profesorii si directorii celor 28 de licee din tara unde promovabilitatea a fost „zero” au fost evaluati in cursul anilor 2010 -2011 de catre minister, primind calificativul „foarte bine”. Ma intreb oare, in fisa postului unui profesor, nu intra si instiintarea autoritatilor si parintilor, ca elevii lor nu pot promova bacalaureatul? Oare de ce nu au facut-o? Eu cred ca nu au facut-o pentru ca nu era cazul, intrucat acei elevi ar fi fost capabili sa promoveze un examen de evaluare care verifica nivelul mediu normal de cunostinte ce trebuiau asimilate in patru ani de liceu.

De asemenea, cand ai o promovabilitate la nivel national sub 50% nu te intrebi oare daca profesorii, elevii si parintii au pierdut patru ani de liceu uitandu-se pe pereti? Nu te intrebi, de asemenea, daca nu cumva statul roman a finantat timp de 4 ani, copii incapabili sa asimileze cunostinte de nivel mediu si un sistem de invatamant cu profesori incapabili sa transmita cunostinte de nivel mediu? Raspunsul este simplu: nu e posibil sa se fi intamplat asa ceva si atunci nu poti sa te duci decat in zona examinatorilor. Ca si cadru didactic care am indrumat deja 17 generatii la seminar si curs stiu ca examinatorul este intotdeauna de vina, atunci cand statistica nu se respecta: adica 10 % excelenti, 20 % foarte buni, 30% buni, 30% slabi si 10% foarte slabi. Acestea sunt cifrele care tin de normalitate. Dar daca cei foarte slabi devin 50% si cei slabi inca 30%, iar excelenti nu sunt 10%, ci 65 din 200.000 ( calculati dumneavoastra procentul), atunci pot sa va spun cu siguranta ca este o problema cu examinatorul.

Ceea ce s-a intamplat la Bacalaureatul de anul acesta m-a facut sa inteleg de ce avem nevoie de profesionisti si de ce invatamantul romanesc nu poate fi condus de un om care nu a predat nimanui nici macar 1 ora in viata lui si de o doamna invatatoare care crede ca poate aplica exigenta naiva a invatarii bastonaselor si a gramaticii elementare din „Ana are mere” la nivelul invatamantului romanesc. Reamintesc acum ca bazele invatamantului national in limba romana, incepand cu Gheorghe Lazar, au fost puse de oameni generosi, care si-au dorit sa educe natia, iar nu sa-I arate ca este incapabila. Vasile Alecsandri, in a doua jumatate a secoulului al XIX lea, atunci cand s-a dorit crearea literaturii nationale ca parte a unei culturi nationale a lansa celebrul indemn „Scrieti baieti, numai scrieti”, iar cand aparea pe firmamentul poeziei romanesti Eminescu, acelasi Alecsandri, pe vremea aceea „regele” incontestabil al versului national, scria cu o mare generozitate:”Este unul care scrie mai bine decat mine?/ Cu-atat mai bine tarii si lui cu-atat mai bine”. Nu stiu de ce nu-I pot banui de asemenea atitudini nici pe Doamna Badea si nici pe Domnul Funeriu si aceasta pentru ca, asa cum spuneam mai sus, excelenta in stiinta si arta este modesta si generoasa, mediocritatea este intotdeauna triumfalista si aroganta.