Manevrele prin care Gabriel Chifu a devenit cîştigătorul ediţiei din 2015 a Premiului de Poezie „Mihai Eminescu“ de la Botoşani au stîrnit o revoltă legitimă, care s-a propagat pe Facebook şi ameninţă să ia proporţii dincolo de mediul online. Nu agreez unele formulări şi acuze aduse in corpore juriului de semnatarii scrisorii deschise iniţiate de Radu Vancu şi Claudiu Komartin. Nu gust nici stilistica romantic-avîntată („nebuni după poezie“). Cu toate acestea, mi-am afirmat de la început solidaritatea cu indignarea şi curajul lor moral de a lua atitudine într-un caz care sfidează, pur şi simplu, breasla noastră. Uneori, în situaţii-limită, poeţii joacă rolul de avangardă a criticii. Iată că o fac şi acum. Dincolo de orice deosebiri de vederi ideologice sau estetice, apreciez gestul celor doi: e, în fond, un gest în apărarea poeziei şi a demnităţii unui premiu care s-a impus, în ultimele decenii, printr-o exigenţă cu valoare de reper. Nu împărtăşesc ideea unei „complicităţi“ vicioase a juriului – probabil cel mai bun posibil, în acest moment – şi nu le solicit tuturor membrilor demisia de onoare. Demisia de onoare ar trebui să şi-o dea preşedintele juriului şi al Uniunii, în cazul în care se demonstrează că şi-a impus, discreţionar, voinţa. Nu-mi doresc nici intervenţia ANI, nici pe aceea a DNA-ului, în vederea recuperării celor 5.000 de euro rupţi de la gura contribuabilului întru mai dreapta cinstire a lui Gabriel Chifu.
Pe de altă parte, nu pot accepta nici timorarea jurizanţilor în faţa lui Nicolae Manolescu, deşi, omeneşte, îi înţeleg. De fapt, indignarea în faţa umilirii unor critici la care ţinem foarte mult a contat decisiv în adeziunea mea – şi a altor confraţi – la protestul public în speţă. Simplul fapt că pe lista indignaţilor se regăsesc, reuniţi în numele corectitudinii şi al valorii, scriitori din generaţii diferite, unii dintre ei aflaţi, altminteri, pe „baricade“ opuse, poate să dea de gîndit. A pune acest protest pe seama frustrărilor unor poeţi şi critici sau a unui conflict între subiectivităţi şi partizanate generaţioniste („plecaţi voi, laşilor şi expiraţilor, ca să venim noi, aşteptaţii“) ar fi superficial, nedrept şi meschin. Sau diversionist. N-am avut niciodată un „complex Manolescu“. Nu mă interesează nici prezenţa în jurii, comitete şi comiţii. Iubitorii de funcţii şi „onoruri“ trebuie, cred, căutaţi în altă parte. Spre exemplu, în preajma celui multipremiat cu o frecvenţă suspectă, depăşită, probabil, doar de Marius Tupan pe vremea lui Laurenţiu Ulici.
Nu calitatea poeziei lui Gabriel Chifu, problemă relativă şi subiectivă, este în discuţie, deşi e limpede că discrepanţa valorică în raport cu poezia celorlalţi competitori a făcut neverosimilă premierea ei. Pur şi simplu, nu ne-am imaginat că nişte critici cu expertiza, criteriile şi gustul celor din juriu ar putea să-l prefere din convingere pe Gabriel Chifu în detrimentul unor Mircea Cărtărescu, Marta Petreu, Aurel Pantea sau Liviu Ioan Stoiciu. Iar informaţiile pe surse primite din partea unor membri ai juriului ne-au revoltat pe mulţi. Ele indicau, în mod scandalos, impunerea „premiantului“ de către dl Manolescu, care – aflat la Paris – nici nu s-a deplasat pînă la Botoşani, laudatio rămînînd să fie scrisă şi asumată de dl Mircea Martin (ca „preşedinte de jure“).
Paul CERNAT-Citiţi articolul integral în Observator Cultural
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.