Iată al cincilea episod și ultimul al micului serial pe care Dorin Tudoran îl dedică unui personaj care, în fond, s-a autoales ca personaj. Înțeleg foarte bine tonul mai degrabă amar din acest episod, nimeni nu e bucuros să analizeze sfîrșitul unei prietenii, chiar dacă nu are nici o vină în acel sfîrșit. Îmi amintesc că am rupt relațiile cu VT cînd a apărut cartea cu/ despre Ion Iliescu. Nu m-am bucurat, dar nu puteam face altfel. Un gust amar tot a rămas. L-am sfătuit într-un mail să nu scoată o ediție americană a cărții – a scos-o! Totuși, după cîțiva ani, cînîd am fost solicitat să trimit o recomadare pentru Universitatea sa în vederea acordării unei medalii pentru activitatea sa internațională, am trimis-o! Cealaltă recomndare venea de la Dorin! Poate își amintește anul. Sigur, amîndoi aveam amsadele cu VT închise!!!
Valaștok (V)
Pentru Vladimir Tismăneanu lumea publică se împarte, maniheic, în doar două categorii – admiratori și detractori. Cea privată, la fel de maniheic – doar în prieteni și dușmani. Admirația și prietenia sunt de un singur fel – necondiționate, exilând simțul critic.
A-ți exprima un dezacord cu o idee, o poziție sau o acțiune a prietenului/a celui admirat te aruncă, în ochii săi, în tabăra dușmanilor/detractorilor. Deși prietenia/admirația lipsită de orice simț critic nu poate face decât rău, ea devine rațiunea de-a fi a unui asemenea om.
Restul lumii, nuanțele ei nu există. Să fie acest mod de a trăi și acționa rezultatul „eternei chemări antropocentriste, pe care marxismul o ridică la cea mai înaltă cotă” care l-a fascinat încă din anii formării?
În apărarea idolilor săi – în tinerețe, Nicolae Ceaușescu; la maturitate – Traian Băsescu – Tismăneanu a operat exact pe principiul admirației lipsite de orice simț critic. Pentru mine, un intelectual, mai ales unul public, lipsit de simț critic sau exercitându-și selectiv și interesat simțul respectiv, constituie un eșec.
Dacă în cazul lui Ceaușescu este ușor de înțeles de ce Tismăneanu nu și-a exercitat în niciun chip simțul critic, în cazul lui Băsescu este de neacceptat.
În vreme ce alți intelectuali angajați în susținerea proiectului politic propus de Traian Băsescu au găsit de cuviință să amendeze o afirmație, un gest, o acțiune etc. a celui pe care-l susțineau, Tismăneanu nu a avut această decență nici în cazuri în care președintele scandalizase nu doar adversari politici, ci și susținători ai săi.
Între mesajul inițial transmis românilor, după câștigarea primului mandat (2004) de candidatul Traian Băsescu (Băsescu se poate dovedi un Hugo Chavez al României și astfel România se poate trezi în situația Venezuelei) și declararea rapidă a aceluiași om drept un Henric al V-lea al românilor și un om dedicat trup și suflet democrației, s-a întâmplat un singur lucru, dar el a schimbat perspectiva analistului în legătură cu Traian Băsescu: acesta a fost sfătuit, și a ținut cont de sfat, să-i ofere ceva lui Tismăneanu. A făcut-o (conducerea Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste) câștigându-și în analist “un prieten pe viață”, unul abandonând spiritul critic în cântărirea prestației omului politic.
În acel moment, pentru prietenii și admiratorii lui Tismăneanu întrebarea devenea dacă să meargă, orbește, alături de el sau să-și exercite independența de gândire și reacție publică. Fiecare a ales cum a găsit de cuviință. Numai că pentru Tismăneanu, cei care nu i s-au alăturat, ba l-au și combătut, din prieteni au devenit dușmani, din admiratori – detractori.
Atâta vreme cât pozițiile, reacțiile, actele sale puteau fi încă apărate, prieteni și admiratori au făcut-o. Iată ce scria Radu Călin Cristea, în 2007 – când Tismăneanu era deja acuzat de haimanalâc politic – marcând diferența esențială, pe care Tismăneanu a refuzat permanent să o accepte, cea dintre critici de bună-credință și atacuri aberante, inacceptabile:
„Într-o democraţie normală un intelectual de talia dlui Tismăneanu ar fi preţuit pentru meritele sale și nu lăsat pradă unor defăimători toleraţi și tacit încurajaţi de niște instituţii dubioase. Din păcate, în democraţia noastră haihui valorile sunt foarte vulnerabile și ajung să fie apreciate mai mult prin cercuri restrînse – ele însele împroșcate cu zoaie de personaje și în publicaţii xenofobe, fascistoide, incitatoare la violenţă civică și ură interetnică, gregare pînă la greţoșenie.“ (“Cui îi pasă de Profesorul Tismăneanu?”, adevărul.ro, 04.06.2007)
Criticii de bună-credință nu l-au amendat pe Tismăneanu atât pentru „Opțiunea Băsescu”, cât pentru orbirea violentă cu care a respins orice critică de bun-simț adusă președintelui și unora dintre susținătorii lui.
Cu toate reticențele față de candidatul Băsescu, am optat eu însumi pentru el și în 2004, și în 2009, contracandidații părându-mi-se inacceptabili. Iată ce mărturiseam în Prefața unei cărți apărute în 2015 în legătură cu voturile date candidatului Traian Băsescu: „Nu regret că, pentru o vreme, am crezut că metehnele omului politic vor fi surclasate de calitățile sale. Regret doar că Traian Băsescu a sfârșit prin a-și nedreptăți calitățile, vitaminizându-și defectele și pompând în ele steroizi anabolizanți.”
În legătură cu relația Băsescu-Tismăneanu, iată ce scriam în 2009: „Dl Tismăneanu se bucură în acest moment de încrederea Președintelui. Politologul l-a înduplecat (alături de alte voci responsabile) pe foarte reluctantul Președinte să purceadă totuși la condamnarea comunismului. Azi, dl Tismăneanu susține – cu patos, dar și cu argumente demne de luat în considerație – candidatura dlui Traian Băsescu la un al doilea mandat. Patosul este ridiculizat; argumentele – cam trecute cu vederea de cei ridiculizând patosul.”
Radu Călin Cristea nu are nicio vină că în documente WikiLeaks a dat peste o pagină indicând că Tismăneanu îl „cânta” pe președintele Traian Băsescu ambasadorului american la București și nu cred că RCC poate fi condamnat pentru următorul comentariu: „Taubman îl rezumă pe Tismăneanu «descriindu-l pe Băsescu ca pe un convertit de ultimă oră, ba chiar reticent («reluctant») față de agenda decomunizării» – ceea ce (…) denotă încă o dată biluntrismul lui Tismăneanu care, iată, vădește neoficial rezerve față de Președintele decomunizator în paralel cu cocoțarea oficială a acestuia, pe viață și dincolo de moarte, în Olimpul anticomunismului românesc.”
Așa cum nu vede diferența dintre critici de bună-credință și detractori, Tismăneanu nu vede nici diferența dintre ură și dispreț. Am sperat că într-o bună zi va reuși să accepte că poate fi disprețuit, fără a fi urât. M-am înșelat – Tismăneanu nu poate accepta ideea că (tocmai el) poate fi disprețuit. Preferă să se plângă că e urât. Dar nici măcar asta nu mă împinge să-l urăsc. Mă împinge să-l compătimesc.
Vladimir Tismăneanu va continua să aibă prieteni și admiratori. Ce rămâne prețios în paginile cărților sale și demn de stimă în acțiuni benefice pentru România îndrituiesc și prietenia, și admirația.
În Revista “22”, dl. Mihai Maci publică un articol intitulat Despre domnul Tismăneanu și cei ce îl acuză, cu subtitlul/tagline De câteva zile, domnul Vladimir Tismăneanu este supus unui atac pe rețelele de socializare (AICI)
Cum nu sunt prezent pe rețele de socializare (Facebook, Instagram etc.), nu știu la ce se referă dl Maci. Dacă blogul dlui Liviu Antonesei care a găzduit răspunsul meu la o murdărie a dlui Tismăneanu împotriva dlui Radu Călin Cristea și a mea poate fi considerat ca aparținând categoriei „rețele de socializare” și intervenția dlui Maci are în vedere și textele mele, atunci mă încumet să clarific niște lucruri.
Dlui Tismăneanu nu i se reproșează doar colaborarea la Micul dicționar socio-politic pentru tineret sau doar texte de tinerețe învolburat-comunistă. Iată ce spuneam încă din 2009: „Nu cele 5-10 articole tembele, de tinerețe, pagini dintr-o teză de doctorat și articole dintr-un dicționar coordonat de dl Virgil Măgureanu îl hăituiesc pe dl Tismăneanu. Îl poticnesc flexibilitățile maturității.”
Dacă dl Maci mă are și pe mine în vedere, trebuie să-i precizez că există o ironie a soartei în faptul că Domnia sa atrage atenția, tocmai în Revista 22, asupra unor posibile nedreptăți care i se fac astăzi dlui Tismăneanu.
În anul 2004, exact revista respectivă îl sancționa exemplar pe dl Tismăneanu, îndepărtându-l din Consiliul Consultativ al publicației pentru vina de a fi colaborat cu președintele Ion Iliescu la realizarea cărții de dialoguri: Marele Șoc din Finalul unui Secol Scurt.
Nu-mi amintesc cum a reacționat atunci dl Maci, dar îi amintesc cum am reacționat eu. Poziția mea se află în Linșajul, unul din primele texte publicate în Jurnalul Național. Deși îmi devenea limpede că drumurile noastre se despart și că felul nostru diferit de a trece prin lume ne va îndepărta tot mai mult, am considerat că existau încă motive pentru care dl Tismăneanu merita apărat.
Iată mai jos Linșajul:
“Om de o perfectă civilitate, chiar și atunci când îi spunea preopinentului său un lucru dintre cele mai neconvenabile, Ronald Reagan o făcea cu pasiune, convingere, dar nu cu patimă.
De cele mai multe ori, o facea cu un umor fără pereche. Pentru el, nu a fi în dezacord era problema, ci felul dezagreabil, chiar penibil, în care ne puteam înfățișa atunci când o facem: ‘Disagreeing is OK. But, let’s disagree without being disagreeable’.
Mi-am amintit acest îndemn al lui, pe când îmi făceam niște note spre a scrie despre cartea de convorbiri dintre dl președinte Ion Iliescu și dl Vladimir Tismăneanu. Multe din nedumeririle mele i le-am împărtășit dlui Tismăneanu în câteva lungi discuții ca și consternarea produsă de un episod ce nu are nici o legătură cu cartea. Dar am amânat să-mi fac publice gândurile despre „Marele Șoc”, dupa ce am observat – mai întâi cu un amuzament ușor inconștient, apoi cu o amărăciune îngrijorată – că prea multe din textele avându-l în atenție pe dl Tismăneanu azi dau impresia unui tir concentric.
Ar fi stupid să acuz un complot, o decizie prin consens. Numai că linșajul e rareori rezultatul unei decizii colective. Sunt suficiente existența unei mase critice a nemulțumirii și gestul de a arunca prima piatră. Celelalte încep să vâjâie prin aer cât ai zice pește. Toți putem deveni controversabili într-un moment sau altul. Toți putem călca în străchini. Toți putem fi ori doar părea alienați de propriile noastre credințe ori principii. De ce nu suntem cu toții obiectul unei lapidări? Cum s-a născut această masă critică a nemulțumirii, a dezamăgirii față de dl Tismăneanu?
Nu voi intra acum în toate detaliile ce mă frământă. Mă rezum să spun că, da, îi înțeleg pe cei care au rămas descumpăniți să-l audă pe dl Tismaneanu declarându-l pe dl Becali om politic și creștin-democrat. Da, am suspinat și eu când dl Tismăneanu a invocat motivul vizitei la Pipera, căci suntem liberi să vizităm pe cine vrem. Da, cred că profesorul britanic Tom Gallagher ridică în afurisirile sale fluviu și chestiuni ce merită, trebuie discutate.
Dar mi se pare inacceptabil să-l văd pe reputatul politolog îmbrâncit din Consiliul Consultativ al unei publicații pentru care a făcut extrem de mult, luat în tărbacă de autoproclamatul comisar pentru România cu problemele imbecilei corectitudini politice, urecheat de bursierul tuturor ligilor de aparare impotriva licuricilor naționaliști români ori zeflemisit de pretutindenarul ce nu mai știe diferența (toate numele invocate sunt respectabile) dintre Nestor Rateș și Petru Rareș ori Visteriile Mușat și Petru Mușat.
Unul din motivele pentru care am acceptat o mai veche invitație de a scrie în acest ziar a fost de a-mi declara solidaritatea – nu cu tot ce publică dl Vladimir Tismăneanu, nu cu toate concluziile la care ajung analizele Domniei sale, nu cu toate relațiile pe care le cultivă, ci solidaritatea cu setul de valori democratice pe care le slujește strălucit prin scris de peste două decenii. Solidaritatea cu dreptul Domniei sale de a se afla în eroare, fără a fi decapitat pentru trădari nedovedite, comploturi imaginare sau presupus haimanalâc profesional și etic. Dacă astăzi acceptăm linșajul împotriva cuiva, practic acceptăm legitimitatea lui împotriva fiecăruia din noi.
Când suntem mai inclinați să scuipăm decât să îmbrațișăm, când suntem extrem de preocupați de vinovația altora fată de noi, dar dormim fără vise, cu capul în poala vinovăției noastre față de alții, ceva nu e în regulă cu noi.” (25 iunie 2004)
Peste doi ani, renunțam la rubrica pe care o semnam în Ziua în semn de protest față de componente inacceptabile ale campaniei care începuse să fie purtată în paginile ziarului împotriva dlui Tismăneanu.
Din nefericire, spre deziluzia multora din prietenii dlui Tismăneanu, îngrijorarea dnei Alina Mungiu-Pippidi – ea însăși cândva prietenă și admiratoare a dlui Tismăneanu – avea să se dovedească întemeiată: oricât l-ar fi apărat prietenii pe dl Tismăneanu, niciunul dintrei noi nu l-a putut apăra pe Vladimir Tismăneanu de Vladimir Tismăneanu.
În sfârșit, îi ofer dlui Tismăneanu un târg foarte avantajos, după modelul făcut celebru de oameni ca Chauncey Depew, William Randolph Hearst, sau Adlai Stevenson II, dar rămas în memoria colectivă mai ales grație replicii unui personaj de film interpretat de Michael Douglas:
„Încetează să minți despre mine și voi înceta să spun adevărul despre tine.”
Volodea, take it or leave it.
Sursa antoneseiliviu.wordpress.com
Surprinzător DT propune un tîrg. Asta-i omul și opera lui. Nu întâmplator l-au suspectat timp îndelungat cei de la v a.
Facem tirgul dacă te fotografiezi in cârtița care exista sub hainele civile.
Nu știu ce se așteaptă de la un khazar a cărui părinți au descălecat în România de pe tancuriule sovietice? Am cunoscut mai mulți khazari. Toți mincinoși și cu două fețe.
Excelent găsita sintagma biluntrismul d-lui Tismaneanu. O forma eleganta de a spune ca drăgălașul de Volodea a pupat sirguincios, însă contra cost toate dosurile disponibile. Și-a exersat buzele și pe Ceaușescu, și pe Magureanu, și pe Iliescu, și pe Băsescu, și pe Vlad Georgescu, și pe sărmanii Lovinesti al căror misel uzurpator este, și pe Liiceanu și alții asemenea. Libidinos ca Tismaneanu, mizerabil ca el nu mai este altul. E etalonul. Ar trebui conservat la Sevres.
„solidaritatea cu setul de valori democratice pe care le slujește strălucit prin scris de peste două decenii”
Bine, domne, slujiti setul de valori democratice, voi stiti care sunt alea !
mai tragic este ca voi stiti care sunt alea,pentru Romania!
Chiar stiti?
Cum noi nu stim de America,nici voi nu stiti de Romania!Poate stiti doar de conturile voastre !
Pe romani nu-i intereseaza certurile voastre !
Majoritatea sunt preocupati cu meseria Viata,n-au sponsori ca dvs.!
„Încetează să minți despre mine și voi înceta să spun adevărul despre tine.”
Volodea, take it or leave it.-Volodea ia-o sau las-o .
Nu stiu de ce nu v-ati scris direct sa „pupat piata independenti”
Dl Dorin Tudoran este perfect integrat in AMerici,isi duce viata cf.visului american-
Volodea mai face valuri si probabil intreba pe un imberb american(poate fi si negru),ma, tu stii cine eram eu pe timpul lui ceuasescu,ala cel „groaznic”,ca jucam meci pe portocale cu fiu-sau?Adica cu Nicusor, cel naiv, dornic de prietenii,nestiind ce vipere zac in rusnacul Voldea si in altii:veniti ca si cuceritori …)
Dl.Dorin Tudoran, o umbra a celui de odinioara, vorbeste numai de la presedintii americani in sus…
Il linistim ca nu-l linseaza nimeni pe dl.Voldea,aici nu cunaostem linsajul si stenici cum suntem,suntem siguri ca dl>volodea vorba aia, matur,vaccinat si devreme acasa,isi va avea grija de monumentul care este !
Adevarul este ca cel mai greu pe lume este de a da expresie, forma adevarului de pa calea ce o urmam,cale ce devine un labirint,se intortocheaza ,dar mereu avem avem nostalgia de a ne intoarce la calea pe care o simtim a noastra pur si simplu.Dl.Volodea are calea sa nostalgica adevarata,doar dinsul stie care este,insa ce nu intelge D Tudoran este ca la cale asta ascunsa in suflet de dl.Voldea,nu are eaccesc decat Volodea.Cum la calea lui D Tudoram,nu are acces decit el.Sunt lucruri imposibl de trecut,si de aceea o intrega „literatura”sulfuroasa,in cautarea a ceva imposibil de comunicat,Fiecare are dreptul la adevarul lui, este pretiosul tezaur pazit,”nu atingeti cercurile mele „.
Calde felicitări Elenei Vijulie Tănase ca l-a dat afara de la Europa libera pe Tismaneanu. Un Păcălici, un impostor, un Neica Nimeni, un profitor.
Ca sa arata-ti cum au trait nomenclaturistii ( ca de mostenitorii lor nu este vorba aici) nu inseamna sa Condamni Comunismul. Acest lucru trebuie facut printr-un proces ca la Nurenburg, dar nu se vrea pt.ca se vor tot ei la butoane, asa cum a declarat si P.M.P.Roman, tov.de drum si cu Ceaska. Deci acestia care dau din clant, crezind ca ei reprezinta Romania, ar trbui sa se lase de sportul acesta, crezind ba ca sunt aparati de Stalin/Putin, sau mai recent America. Ei de fapt sunt folosi-ti ca si noi, crezindu-se buricul pamintului, si daca vre-ti cum putem noi sa-l condamna-m asa cum facem, dar si pe Churcel.ca ex. care si el ne-a vindut. Aceiasi situatie este si la eBrei, ori esti cu Rusii cum o fac si in ziua de azi, ori cu SUA, care te-a creat si te sponsorizeaza.Nu mai spune-m ca Rusii poate au omorit din ei mai mult ca alogenul de Hitler,care pina la urma a fost marioneta lor, avind in Statul Major al Armatei mai mult de 400 de generali si ofiteri superiori (sunt carti scrise si bine documentate de care eise fac ca nu stiu), ce trimete-au prin Elvetia planurile de lupta inainte de a se intimpla, ca boul de Stalin, fratele lui geaman nici nu credea ca sunt reale. Deci a fost ca la Ceaska, care nu credea ca aia, alogenii lui apropiati il vor vinde, sau de fapt l-au si vindut. Tov.Brucan persecutatul TV unde era director, a facut si el Revolutia …
O zi buna.
Con
În 22 îl sare în apărarea lui Volodea un Nimeni,un insignifiant, un instrument, un pupincurist sinistru și gaunos. Un individ pe nume Maci. Mihai Maci. Care scrie o compunere de elev de clasa a șaptea. Cu ce s-o fi ocupând de fapt Macul în cauza. Ca tare îmi mai mai provoacă mila.
„voi inceta sa spun adevarul despre tine ” ! Nasol !