Dosarul lui Dorin Tudoran (III). Arhivele despre răzvrătirea profesională

Volumul lui Tudoran, „Eu, fiul lor. Dosar de securitate”, se poate citi şi ca „poveste a unei evoluţii”. Parcurgerea etapelor de la nemulţumiri personale la răzvrătiri profesionale şi, mai departe, la lupta cu sistemul descrie nu doar schimbarea unei conştiinţe, ci şi ce însemna, în traiectoria ei, confruntarea dintre organele de represiune şi nemulţumiţi. S-a vorbit numai la nivel de verdicte despre rolul pasivităţii populaţiei în faţa aventurilor decizionale ale lui Nicolae Ceauşescu. Lipsit fiind de vreo rezistenţă, conducătorul României ajunsese, în ultimii ani ai regimului, să facă cu totul abstracţie de consecinţele a ceea ce hotăra. Iată, dosarul lui Tudoran arată concret, în detalii, cum, deşi maşinăria represiunii era programată să măture tot din cale, ajungea până la urmă să ţină cont de reacţiile oamenilor.

E de aşteptat ca relaţia dintre urmăriţii sau colaboratorii Securităţii să fi evoluat în mai toate cazurile; situaţiile banale sunt datorate fie oboselii adunate de cei supuşi anchetelor, fie schimbării ofiţerilor care se ocupau de caz. O notă singulară, fie aceasta un angajament, ori un raport explicativ, şi atunci când e prezentat drept sinteză, îşi relevă semnificaţia doar văzând ce s-a întâmplat cu „obiectivul” de-a lungul anilor, până la capăt. Dacă înţelegerea unui document e completă numai după ce vedem tot dosarul, cu atât mai mult de înţeles ar fi ca datele găsite de cercetător în arhive să fie raportate la viaţa celui în cauză în integralitatea ei. Ce nu oferă volumul „Eu, fiul lor. Dosar de securitate” este aşezarea rebeliunii lui Tudoran de la sfârşitul anilor ’70-începutul anilor ’80 în ansamblul vieţii poetului. Or, din punctul meu de vedere, de abia implicarea lui Tudoran în rezistenţa comunistă internaţională, după ce a luat drumul exilului, completează destinul său. Până atunci, în acţiunile sale, era prezentă, până la exces, psihologia scriitorului. Sugerez ca celelalte volume promise să reproducă colaborările lui la Europa Liberă de după plecarea din ţară, ori intervenţiile lui Tudoran în diferite organisme americane şi interguvernamentale.

Dosarul pe numele lui Dan Hăulică

O sursă excelentă pentru a întări enunţurile de mai sus sunt dosarele de urmărire informativă pe numele lui Dan Hăulică; unul are 313 de file, al doilea, 7 file.

Primul acoperă perioada 1975-1979. Hotărârea de a se începe investigarea criticului de artă s-a datorat cel mai probabil unei delaţiuni. Pentru deschiderea dosarului, Securitatea a obţinut aprobarea organelor de partid. Documentele ne ajută să înţelegem cariera criticului de artă. Ele descriu drumul de la liceele din Iaşi şi Arad (unde a fost printre cei mai buni, a participat la diferite concursuri literare etc.) la Facultatea de Filologie, finalizată cu diplomă de merit, începerea colaborării la reviste, repartizarea ca preparator şi apoi promovarea ca asistent. În 1956 a devenit redactor la „Gazeta literară”, iar în 1958, cercetător la Institutul „George Călinescu”.

Afirmarea profesională a fost împletită cu activitate politică. În 1949 s-a înscris în Uniunea Asociaţiilor Elevilor din România, apoi în UTC, a căpătat responsabilităţi de presă şi literară la Clubul sectorului UTC Iaşi. A intrat în partid într-un moment propice carierei, iar în februarie 1963 a devenit redactor-şef adjunct la publicaţia de care i se va lega numele, „Secolul 20″. Cultura multilaterală şi respectul comunităţii profesionale, spun documentele, stau în spatele carierei internaţionale. Dan Hăulică a ajuns reprezentant al României în Asociaţia Internaţională a Criticilor de Artă şi mai mulţi ani, preşedintele acesteia.

Din perspectiva unei cercetări asupra relaţiei dintre oamenii de cultură şi regimul comunist problema de explicat în cazul lui Dan Hăulică – şi în celelalte asemănătoare – este posibilitatea de a avea relaţii atât de ample cu străinătatea şi cariera lui de după 1990. Criticul a fost ambasador al României la UNESCO o lungă perioadă de timp, între 1990 şi 2001, ales fiind de un regim a cărui elită se exersase în cel anterior.

Documentele ce-l privesc pe Dan Hăulică se opresc la anul 1987. Din perioada 1979-1987 au rămas câteva piese adunate în al doilea dosar, de 7 file care, precum în cazul lui Octavian Paler, sunt exclusiv note pentru conducerea Securităţii şi a Partidului, scrise cu litere mari, fără nume de cod.

În ciuda selecţiei îngrijite, SRI pare să fi scăpat un document esenţial ca semnificaţie. Îl reproducem:

Ministerul de Interne

Departamentul Securităţii Statului

Direcţia I-a şi Direcţia a III-a

Nr. 0085767 din 29 decembrie 1987

Raport

„La ordinul dumneavoastră privind invitarea scriitorilor Dan Hăulică şi Augustin Buzura la simpozionul internaţional cu tema «Identitatea culturală europeană», care va avea loc la Paris în zilele de 13 şi 14 ianuarie 1988, raportăm următoarele:

1/ Invitaţia, adresată de organizatori prin intermediul Ambasadei Franţei la Bucureşti, a fost transmisă de Ministerul Afacerilor Externe lui Mihai Dulea, vicepreşedinte al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste. În baza analizei efectuate la data de 28 decembrie a.c., s-a hotărât ca Uniunea Scriitorilor să facă propuneri de participare a celor doi scriitori, care să fie înaintată spre aprobare conducerii partidului, prin Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste.

2/ Din verificările efectuate împreună cu UM 0544, a rezultat că iniţiatorii simpozionului respectiv nu sunt cunoscuţi cu aspecte de interes pentru securitatea statului, iar acţiunea are un caracter cultural. Nu este exclusă însă abordarea unor probleme de pe poziţii contrare intereselor R.S. România, ţinând seama şi de posibila participare a ministrului culturii din R.P. Ungară.

Având în vedere cele raportate, propunem ca – în cazul aprobării de către conducerea partidului a participării scriitorilor Dan Hăulică şi Augustin Buzura la simpozion – acestora să li asigure o pregătire adecvată de către preşedintele Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste” …

Şef Direcţia I, col Raţiu Gheorghe

Şef Direcţia a III-a, Gen-maior Mortoiu Aurelian

Iată de ce este preţios accesul la arhive chiar şi în condiţii precare! Documentul probează că, în anul 1987, participarea unor oameni de cultură la evenimente care implicau guvernele occidentale mobiliza vârfurile organelor de control: ale Ministerului de Interne şi/sau al Departamentului Securităţii Statului. Nu apare dacă ordinul invocat în document a fost semnat de Tudor Postelnicu ori de Iulian Vlad. Sigur este unul dintre cei doi, de vreme ce raportează supuşi şefii Direcţiilor I şi a III-a.

Se poate urmări şi logica raporturilor de putere. Hotărârea privind soarta invitaţiilor se lua în şedinţă a CCES şi apoi se folosea drept curea de transmisie Uniunea Scriitorilor. Simultan, era anunţată conducerea Securităţii, cu sarcina de a clarifica contextul. CCES şi Securitatea se completau. Primul hotăra, celălalt impunea (după tonul raportului) preşedintelui CCES să facă pregătirea „adecvată” invitaţilor.

În 1987, Dan Hăulică şi Augustin Buzura erau deja oameni siguri pentru regim. În legătură cu participările lor la evenimente de importanţă internaţională stabileau înţelegeri cu vârfurile aparatului politico-administrativ. Imediat după anul 1990, ambii au căpătat demnităţi de prim rang şi pentru lung timp: cum amintisem, primul ambasador al României la UNESCO, al doilea, preşedinte al Fundaţiei Culturale Române şi apoi al Institutului Cultural Român (până în 2004!).

Răzvrătirea pentru demnitatea profesională

Documentele din primul dosar, de 331 de file, par mai banale, dar spun multe asupra complicaţiilor în relaţia oamenilor de cultură cu regimul în anii ’70 şi ’80.

S-a vorbit până acum despre rolul scriitorilor în salvarea „artei pentru artă” în faţa atacului naţional-securist al protoconiştilor. Dosarul lui Dan Hăulică e o piesă relevantă pentru conflicte de aceeaşi natură din interiorul Uniunii Artiştilor Plastici. El documentează mobilizarea unei comunităţi de artişti plastici şi critici în apărarea artei autentice aflate permanent sub presiunea comanditarilor realismului socialist. Planul de măsuri al Direcţiei I din 5 iulie 1975 vizând urmărirea informativă a criticului (cu numele de cod „Hasan”) răspunde reclamaţiilor care-l acuzau de încurajarea „artei abstracte, fără conţinut”. Adversarii erau preocupaţi şi de puterea căpătată în cadrul Uniunii Artiştilor Plastici. Cităm: „Dan Hăulică şi acoliţii săi au reuşit să se impună în faţa conducerii UAP, determinând acordarea unor premii sau achiziţionarea lucrărilor mai multor artişti abstracţionişti” (Arhiva CNSAS, Dosar I 2001, f. 2.).

Alături de supraveghere, trimitere de surse, documentarea relaţiilor lui „Hasan” cu diplomaţi şi cetăţeni străini, se fac şi încercări de influenţare. Pe lista de artişti care gravitau în jurul lui Dan Hăulică, preocupanţi pentru Direcţia I se aflau „Nicolae” (nume de cod), Gabrea Şerban, Sorin Dumitrescu.

Sursei „Zolla” şi Radu Beligan li se cere ajutorul pe linia influenţării pozitive şi temperării lui „Hasan”. Cel puţin la mijlocul anilor ’70, demersurile par să nu aibă efect. Nota din 13 noiembrie 1975 înregistrează luarea de atitudine a lui Adrian Petringenaru, Constantin Piliuţă şi Sabin Bălaşa, în presa de partid, împotriva grupului Dan Hăulică, Sorin Dumitrescu şi interlocutorii lor. Conform sursei „Georgescu”, Constantin Crăciun „îl acuză pe Dan Hăulică de duşman al Partidului şi că are de gând foarte serios să îl dea în judecată pe motiv că l-a insultat, nu pe el, ci arta lui care este realistă…”.

La 27 octombrie 1977, sursa „Marinescu” îl prezenta pe Dan Hăulică drept reprezentant al „tendinţei cosmopolite şi dizolvante”, iar pe Ion Frunzetti, „ideolog al Uniunii”. Două zile mai târziu sunt reproduse declaraţiile criticului făcute la şedinţa Comitetului UAP, care calificau noul sistem propus de biroul executiv (pe tema cenzurii) drept o întoarcere la perioada stalinistă a anilor ’50. Într-o altă şedinţă afirma că măsurile legate de desfiinţarea cenzurii – precum crearea de comisii în materie la nivel de Uniuni – nu fac decât „să schimbe forma de cenzură”.

Împotriva recalcitranţilor se folosesc şi mijloace mai sofisticate, menite „de a crea deruta şi suspiciunea”. Iată ce anunţă un document spectaculos:

„Se vor continua măsurile pentru a crea în rândul acestora convingerea că «Nicolae» şi Titus Mocanu ar fi colaboratori ang[ajaţi] de securitate, în sensul de a se produce neîncredere, suspiciune şi în final a-i desbina.

a) În acest sens, se va continua contactarea lui «Nicolae» sub pretexte plauzibile la atelierul său din str. Emil Pangratti la ore care oferă condiţii ca ofiţerul să fie văzut de către cât mai mulţi artişti plastici.

b) În condiţii asemănătoare va fi contactat şi Titus Mocanu, critic de artă. Termen: permanent…

c) După ce avem convingerea că aceste contacte cu Titus Mocanu au fost uzitate, vom face o anonimă lui «Hasan» în care-i vom semnala «relaţiile suspecte» ale primului cu org[anele] de securitate. Termen 30.IV.1977″ (f. 25).

Nu ştim cât au reuşit aceste demersuri (noi ne amintim, vag, de nişte zvonuri în acele timpuri privind „colaboraţionismul” lui Titus Mocanu). S-a ajuns însă şi la măsuri mai severe. Dintr-o notă din 11 iulie 1978 a sursei „Vlad” aflăm motivaţia demiterii lui Dan Hăulică de la conducerea revistei „Secolului 20″. Acesta, în intervenţia la Congresul Uniunii Artiştilor Plastici, a făcut o analogie care trimitea la incompetenţa Tamarei Dobrin. Cel ce a identificat subtextul a transmis informaţia la partid. A urmat demiterea.

Ne oprim aici. Dosarul lui Dan Hăulică/„Hasan” cu materiale din anii 1975-1979 ne introduce în conflictele din interiorul comunităţii artiştilor plastici şi strategia unora de a impune o artă autentică împotriva artei de comandă. Analogia cu ce se întâmpla la Uniunea Scriitorilor este evidentă, doar că succesele în UAP par ceva mai firave, iar interesul postdecembrist pentru această istorie, mai slab. Ar fi benefică o cercetare sistematică a „răzvrătirilor” din Uniunea Artiştilor Plastici, iar paralela cu evoluţiile din Uniunea Scriitorilor ar adânci înţelegerea fenomenului de rezistenţă din interiorul uniunilor de creaţie.

Am pus cuvântul „răzvrătire” între ghilimele, căci chestiunea etichetei corecte rămâne deschisă. Dosarul lui Dorin Tudoran constituie un prilej de mediaţie şi în această privinţă.

P.S. Distanţare

În urma articolului precedent „Atacul la adresa CEDO. Andrei Pleşu şi legitimarea băşcăliei în viaţa publică”, pe forumul cotidianul.ro au apărut numeroase calificări violente şi vulgare la adresa lui Andrei Pleşu (las la o parte mulţimea celor ce trimiteau la mine). Doresc să iau distanţă faţă de folosirea textului meu ca ocazie pentru revărsarea de agresivitate. O critică, chiar aspră, are datoria să fie precisă şi corectă. În ce mă priveşte, cele scrise nu au dorit să spună mai mult decât a apărut explicit în cuvinte.