De cînd am venit în România, privesc cu neștire publicitățile. Publicitățile sunt un bun indicator nu despre ce are un popor, ci după ce tânjește să ajungă. Eventual, o lume mai civilizată și mai bună. Dacă mîncăm și bem ca Vestul, vom deveni că ei peste noapte.
Prima constantă sînt reclamele pentru băutul apei și mîncarea bio. În țările cu o democrație ceva mai veche de 30 de ani, băutul apei este ca respiratul. Face parte din cultură oricărei persoane că apă este necesară ca aerul. În România, este încă necesar să i se spună cuiva că trebuie să se hidrateze, mai ales pe astfel de călduri, ca să evite o grămadă de neplăceri: dureri de cap, amețeli, că să nu vorbim de cele mai grave precum disfuncționalitățile renale. Tatăl meu a murit în 2007 în timpul unei canicule ca aceasta de acum și nimeni nu a știut de ce, că părea la fel de bolnav ca în ultimii cincispreze ani. Pot pune pariu că nu băuse apă pentru că pe vremea aia nu se făcea publicitate la băutul apei. Iar el făcea parte dintre cei care ziceau mai în glumă mai în serios că apa nu e bună nici în plămîni. Mama murise cu șase luni înainte. Iar după spusele lui, semnul prevestitor că ceva nu era în regulă cu ea era faptul că bea prea multă apă.
O altă constanța sunt produsele bio. Mîncare bio înseamnă în primul rînd o alimentație bazată pe produse locale controlate, provenind de la producători cu certificate în regulă și dovezi că nu folosesc pesticide și insecticide, transportate de la cel mult 100 km. În felul asta, se sprijină industria locală, micii producători care mor de foame, dar ale căror produse nu corespund noilor norme de rotunjime, mărime și culoare cerute de consumatorul cu fitze. În al doilea rînd, se diminuează costurile de transport care sunt o adevărată plagă pentru mediu. Miile de tone de benzină ca să aduci roșii, mere, struguri, pere, cireșe din Grecia, Turcia, Italia cînd livezile românilor gem sub aceleași produse. Problema este că acest gen de publicitate, de bună credință și extrem de binevenită, este contracarată de comerțul local care la capitolul fructe și legume pune în vînzare aproape exclusiv produse străine. După gust, culoare și formă, frumoase și proaspete pe vecie, oricine își poate da seama că sunt săturate de produse chimice. Un măr normal se pălește în cîteva zile. Unul din comerț ține pînă la Crăciun. În afară de roșii și din cînd în cînd cireșe, este imposibil să cumperi un fruct românească. Iar la colțul străzii cînd dai de o bătrînă cu papornița plină de roșii, că să îți înfrîngă ezitarea, îți spune că e bio. Micii producători nu au apă curentă, nu au șosele, nu au toaletă și nici baie, dar s-au racordat imediat la cele mai înainte standarde de conștiința ecologică. Poate că de aici va începe schimbarea satului românesc.
În România, normele simple ale unei vieți cît de cît igienice trebuie învățate. Pentru cine are urechi să audă aceste îndemnuri făcute de specialiști în halate albe care ai impresia că te inițiază la elixirul tinereții fără bătrînețe. Aș jură că de aceea nimeni nu-i ascultă, pentru că totul pare prea simplu. Adică numai apă? În ceea ce privește modă produselor bio, s-ar putea să prindă mai mult chiar ca în țările bogate. La noi, ce e scump e și bun. De aceea, a trebuit să cumpăr un uscător de păr turcesc de la un magazin nemțesc la un preț canadian.
FELICIA, diferenta dintre „prostii nostri” si „prostii lor” este ca ai nostri, stiind sa scrie si sa citeasca ceva mai bine, nu scapa nici o ocazie de a-si etala …prostia; ma ingrozesc la gindul ca ai putea scrie despre realitatea politica. Dupa criterii proprii nu ar fi decit 18% din intreaga populatie dar sint si foarte multi „neavizati” care ca tot romanul, tin sa-si exprime opinia, fiecare in felul sau.