Ce este crucea? Crucea este o întrebare. Ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă dacă își pierde sufletul? (Mc. 8, 37).
Începem, iată, destul de abrupt acest cuvânt, care, la jumătatea Postului Păresimilor, ne pune în dificultate din mai multe puncte de vedere, dar, în mod cu totul special, din punct de vedere sufletesc. Motivul este acela că oamenii de azi au multe din lucrurile lumii, dar nu mai au suflet. Au avut, ce-i drept, unul, dar l-au pierdut demult. Acum au doar nevoi şi dorinţe legate de lume. Și toate se cer satisfăcute imediat. Dar, din păcate, odată satisfăcute acelea, se ivesc altele noi, apoi altele şi tot aşa, la nesfârşit. Și omul realizează că doar dorinţele nu sunt de ajuns. Și, pentru că nu sunt de ajuns, dorinţele dor. Cumplit.
Însă, pentru a trece dincolo de ceea ce i se pare că are şi pentru a avea un suflet, omul trebuie să dea ceva în schimb. Ce poate să dea? Nimic. În primul rând pentru că nu are ce să dea şi apoi pentru că nici nu ar vrea să dea nimic. Motivul? La ce-i trebuie lui un suflet? Ce i se cere, totuşi, omului pentru a i se alina durerea? Jertfa. Crucea. O moarte, ca renunţare la tot ceea ce este el, inclusiv la durere. Renunţarea la sine. La tot ceea ce are el impresia că este viaţa lui. Ca să îşi (re)capete sufletul pierdut, omul trebuie să se jertfească pe sine în tăcere. În smerenie.
Dacă ne dorim să cercetăm de ce nu este dispus omul să se jertfească pe sine în pofida durerii care îl apasă, observăm că motivul este acela că nu cunoaşte (sau poate nu vrea să accepte?!) Scripturile (In. 20, 9). Nu vrea să accepte că Domnul Iisus Hristos a înviat din morţi. Dacă omul nu crede suficient în Înviere, îi vine foarte greu să se jertfească pe sine. Îi este greu (chiar imposibil) să îşi jertfească viaţa aceasta, alcătuită, aşa cum spuneam, din nevoi şi dorinţe ucigător de presante. Ce este, în fond, această jertfă? Este jertfa dureroasei, chinuitoarei cunoaşteri de sine. Acceptarea de sine, la care puţini sunt dispuşi să se angajeze. De ce? Pentru că omul s-a obişnuit cu viaţa aceasta a nevoilor şi a dorinţelor lui, care sunt vii, cu toate că, deşi îl dor, el, omul, crede că nu ele, ci el este viu.
Pentru această viaţă luptă omul, iar nu pentru propria viaţă. El luptă pentru viaţa nevoilor şi a dorinţelor lui. Viaţa lui nici nu există cât timp el nu are un suflet. Dar luptă mereu pentru această viaţă care nu este a lui, ci este o viaţă străină de el. Viaţa lumii. Or, tocmai această viaţă se cere jertfită. Despre această viaţă i se spune omului că trebuie abandonată, chiar dacă s-a obişnuit cu ea. Chiar dacă a ajuns să-i placă, deşi îl doare. Și, de aceea, omul, care ţine atât de mult la durerile lui, îşi spune că jertfă mai mare decât aceasta nu este. Însă tocmai de aceea merită făcută. Aceasta este condiţia pentru a dobândi un suflet nemuritor. Sufletul lui.
Cunoaşterea de sine presupune, aşadar, jertfa. A te cunoaşte aşa cum eşti cu adevărat înseamnă a te smeri în faţa lui Dumnezeu, Care te ştie. Momentul de în-sufleţire, momentul în care capeţi un suflet. Cum se poate produce această în-sufleţire a noastră? Întocmai ca o a doua creaţie. Dum- nezeu i-a suflat primului om, lui Adam, în faţă suflare de viaţă şi Adam s-a făcut fiinţă vie (Fac. 2, 7). De aceea, jertfa cunoaşterii de sine atrage asupra omului lucrarea creatoare a lui Dumnezeu, Care îl face pe cel care şi-a cunoscut viaţa aşa cum este – şi, prin această cunoaştere, a murit lumii –, după chipul lui Hristos, după Evanghelie. Pentru că, aşa ne spune: „cel ce-şi va pierde viaţa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îşi va salva sufletul” (Mc. 8, 35). Jertfa presupune astfel o schimbare a modului de a exista al omului. Omul dă, oferă sau jertfeşte viaţa sa lumească, trecătoare şi primeşte în schimb un suflet pentru o viaţă veşnică. Aceasta este „crucea” sau locul în care viaţa noastră se intersectează cu o altă viaţă.
Cele pe care le-am spus până acum presupun cunoaşterea Scripturilor sau a vieţii Scripturilor. De ce? Pentru că şi Scriptura are două Testamente, cel Vechi şi cel Nou, care, şi ele, se intersectează în Persoana Domnului Hristos. La rândul lui, omul trebuie să renunţe la vechi şi să adapteze sau să aleagă noul. Este o formă a jertfei, care, întocmai Jertfei lui Hristos, are menirea de a despărţi, de a tranşa lucrurile cumva istoric: „înainte” şi „după” Hristos. La intersectarea celor două perspective istorice şi, în egală măsură de viaţă, Îl întâlnim pe Hristos Răstignit. Din acest motiv El ni Se descoperă ca fiind „Uşa-Cruce” prin Care, dacă intră cineva, se va mântui (In. 10, 9). Jertfa sau Crucea este „uşa” prin care intrăm în veşnicie, fapt pentru care Domnul Hristos le spune Apostolilor că „sunt unii dintre cei care stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere” (Mc. 9, 1).
Aceste cuvinte conţin, aşa cum ne spune Sfântul Efrem Sirul, dar şi Sfântul Grigorie Palama, o promisiune legată de vederea slavei Împărăţiei lui Dumnezeu. Schimbarea la Faţă a Domnului Iisus Hristos a făcut văzută această slavă, deoarece, aşa cum spune Grigorie Palama, venirea Împărăţiei nu ţine de un loc anume, Ea fiind peste tot şi în orice moment al timpului, însă doar puterea Duhului Sfânt o descoperă celor pregătiţi. În legătură cu aceasta, în Apocalipsă se vorbeşte despre arătarea Semnului Fiului Omului, adică Sfânta Cruce (Mt. 24, 30).
Caracterul Duminicii a III-a capătă astfel accent eshatologic. Puterea Împărăţiei lui Dumnezeu este Crucea, pentru că Împărăţia lui Dumnezeu este chiar Fiul-Uşa prin care trecem în veşnicie. Fiind chiar la jumătatea sau în mijlocul postului, Duminica Crucii este locul în care se intersectează du- rerea Jertfei cu bucuria Învierii. Referirea la puterea Împărăţiei lui Dumnezeu este cu atât mai benefică, cu cât este mai dătătoare de nădejde. Nădăjduim în ajutorul pe care îl primim de la Hristos, Cel care poartă Crucea. Astfel, deşi Crucea este semnul pogorârii lui Hristos pentru mântuirea noastră, Ea este în acelaşi timp şi semnul puterii Împărăţiei lui Dumnezeu. Deoarece Crucea nu mai este doar o expresie a comuniunii noastre cu Pătimirea lui Hristos şi cu Învierea Sa, care este nedespărţită de Cruce, ci şi o imagine a intrării noastre în Împărăţia lui Dumnezeu.
Dimensiunea eshatologică este exprimată în textele care vorbesc despre caracterul cosmic al Jertfei lui Hristos, Care, prin Cruce, „adună” marginile lumii. Prin analogie cu acest gest, şi mintea noastră devine unitară şi îndrep- tată spre parcurgerea cu El a tuturor celor ale smeririi, dar şi ale Slavei Sale. Astfel încât, cunoscându-se pe sine, omul nu se mai teme să jertfească cele dureroase ale lumii pentru a primi un suflet şi, odată cu el, bucuria primirii în Împărăţia Cerurilor, pregătită de la întemeierea lumii (Mt. 25, 34).
UNIRE-N JURUL CRUCII ȘI SUB CRUCE-TE RUGĂM DOAMNE! AJUTĂ POPORULUI ROMÂN !
Sa ne lamurim cu un aspect – Crucea nu exista de fapt. Ea a fost inventata de biserica, deci de niste oameni, in sec. VI e.n. (deci foarte tarziu), moment in care a fost stabilit tot de biserica caracterul sfant al acesteia si semnul crucii pe care si-l fac crestinii. Instrumentul de pedepsire pe care erau rastigniti condamnatii de catre romani, era in forma de T si nu de cruce, lipsea asadar partea de sus. Deci crucea nu exista, exista T. In rest, un articol ultrasubiectiv scris de un preot, deci cum sa fie scris altfel?, in spiritul si litera credintei, adica o alegere subiectiva a omului, fara nici o baza rationala, logica, urmare a fricilor ancestrale ale omului (de moarte, de boala, accidente si necazuri in general) si a refuzului de accepta lipsa de sens a vietii asa cum il intelege omul comun. Frici exploatate la sange de bisericile din toate religiile, frici pe care se bazeaza credinta crestina. Nu iubirea ci frica, nu iubirea ci asteptarea recompensei (Rai, Inviere, Viata de apoi). Numai omul irational si needucat este religios.
Nu prea ati explicat pe intelesul lui Zalmoxe.
Fiind o ziua de weekend, sufletul se trage, se odihneste ca sa se regaseasca reintregit la sfarsitul zilei de odihna.
Astfel Crucea este o trecere in nefiinta, in nesimtire cu rezultatul precis al revenirii sale tot aici.
Trecerea are loc saptamana de saptamana pentru lucratori. Pentru ceilalti e mai putin important sufletul ca pentru preotul de mai sus.
La multi ani, Zalmoxe!
Victore.
Daca instrumentul pe care a fost tintuit era in forma de T ,te intreb .
Unde a fost fixata placuta pe care scria INRI ,caci in Evanghelii este scris ca deasupra capului .
Ori deasupra capului n-ar fi fost nimic daca era T.
as spune ca mai degraba inaltii intru spiritualitate au avut experiente personale care probabil i-au facut sa vibreze pe o anumita frecventa facilitindu-le accesul in alte planuri, dincolo de cele 5 simturi.
Zamolxe-Zalmoxis-Zalmoxe-Zeul Mos la fel ca si Buddha, Lao Tzun, Yeshua Ben Yousef si multi altii, in varii zone ale lumii, au trait si au experimentat planurile eteric si astral accesind informatia care exista lasind mai departe experientele traite, in scris sau pe cale orala. aceste planuri sint accesibile tuturor in masura in care evolutia spirituala este dusa la nivelul corespunzator.
doar ca la un moment dat spiritualitatea a fost trecuta in planul secund aparind dogma religioasa si institutionalizarea dogmei.
probabil ca sufletul are corp deoarece corpul se creeza pornind de la suflet…magnetul care atrage pilitura… la fel cu procesul de acretie in cazul planetelor care probabil au in centru ceea ce stiinta numeste gaura neagra. probaibl ca totul in univers se proiecteaza la fel, de la o scara mare pina la nivel de individ in baza principalei forte care misca totul si anume IUBIREA… energie, frecventa, vibratie… atita vreme cit cineva cauta iubirea si nu devine el insusi iubire nu va face decit sa proiecteze propriile neajunsuri, traume, frici. cind devii iubire cu siguranta vei proiecta iubire.
„crucea” (laminina) ca si „coroana de spini” (claustrum) fac parte din organismul uman… Isus Fiul Tatalui Nostru (cel adevarat – monad – cel care nu ne cere sa-l slavim, nu se razbuna pentru 7 generatii, dar ne spune ca este „iubitor”, desi este gelos si ne „iarta”…wow!)
Până la ora actuală, la Tartaria/5500 BC apare cea mai veche reprezentare a acestui simbol, crucea cu raze. Complexul de cult de la Tartaria este un izvor de cunoaştere transmisă neîntrerupt de peste 7500 de ani. Printre alte simboluri, a dăruit omenirii „crucea cu raze, odor veselitor al Cuvântului scris”.
Crucea cu raze apare la noi şi pe ceramica din Munţii Orăştiei, iar zeul cu două capete apare pe monedele dacice.
Crucea este simbolul de căpătâi al creştinismului, reprezentând patima, moartea şi învierea Domnului, preluată de creştini în anul 325 AD.
Alta sarbatoare pentru naivi si habarnisti in ale religiei.