Dumitru Prunariu: Misiunea mea în cosmos era mai importantă decât viaţa

Dumitru Prunariu, singurul român care a ajuns în spaţiul cosmic, a vorbit, într-un interviu acordat agenţiei de presă News.ro, cu ocazia marii eclipse americane, cel mai important eveniment astronomic al anului, despre eclipse, cântăreţi pe care i-a ascultat în cosmos, motivul pentru care i-ar plăcea să facă o expediţie pe planeta Marte, precum şi despre motivul pentru care până acum nu a mai ajuns niciun alt român în spaţiu. El a dezvăluit, între altele, în ce relaţie a rămas cu Leonid Popov, dar şi importanţa pe care o acorda vieţii în momentul misiunii sale din 1981.

TVR va transmite în direct, luni seară, marea eclipsă americană, comentariul de specialitate urmând să fie realizat de Dumitru Prunariu şi de Alexandru Mironov. Alături de ei se va afla Cătălin Beldea, ”vânătorul de eclipse”.

Punctul de maxim al eclipsei – faza de eclipsă totală – va avea loc la ora 20.43, ora României, şi va dura 2 minute şi 24 de secunde. Televiziunea Română va transmite în direct momente ale marii eclipse americane pe TVR 1, începând de la ora 19.22, până la 22.09.

Prezentăm intergral interviul acordat News.ro de Dumitru Prunariu:

Reporter: Care a fost prima eclipsă pe care aţi observat-o şi ce amintire aveţi din acel moment?

Dumitru Prunariu: Prima eclipsă pe care mi-o amintesc este cea din 1961, când aveam aproape 9 ani. Mă jucam în faţa blocului şi îmi amintesc faptul că a început să se întunece şi s-a făcut noapte. Nişte vecini ţineau găini în balcon şi acestea au început să cotcodăcească foarte tare. Normal, ne-am uitat pe cer şi am văzut cum dispare Soarele şi apoi, încet-încet, în decursul următoarei jumătăţi de oră, a reapărut. A fost un fenomen neaşteptat, pe care l-am înţeles însă cu ajutorul părinţilor, care îmi explicau întotdeauna ceea ce se întâmplă în natură, iar tatăl meu fiind inginer avea posibilitatea să-mi explice puţin mai ştiinţific. Celelalte două eclipse totale de Soare pe care le-am observat au fost cele din 1999, din România, şi cea din 2001, din Angola.

În 1999, în calitate de preşedinte al Agenţiei Spaţiale Române, am organizat o serie de activităţi conexe fenomenului: activităţi ştiinţifice – un seminar internaţional – şi activităţi cu invitaţi străini care au venit să viziteze România, să observe eclipsa şi să discutăm despre cosmos. Printre invitaţii de atunci s-a aflat şi administratorul NASA de atunci, onorabilul Daniel Goldin, care a condus destinele NASA timp de 10 ani. Un an mai târziu am semnat primul acord guvernamental între România şi NASA.

Apoi, în 2001, Ministerul Cercetării şi Ştiinţei din Angola a invitat Agenţia Spaţială Română, care avea experienţa eclipsei din 1999, pentru a-i susţine în organizarea activităţilor ştiinţifice. A fost o experienţă inedită!

Eclipsele, în general, sunt nişte fenomene naturale foarte interesante şi, deşi par la fel, de fiecare dată găseşti ceva nou, interesant. Dacă eşti specialist, descoperi puncte inedite, care deosebesc, de fapt, o eclipsă de alta. De aceea şi ”vânătorii de eclipse” aleargă după ele oriunde în lume.

Reporter: Spuneaţi că sunt diferite. Ce aşteptări aveţi de la observarea eclipsei din 21 august în SUA?

Dumitru Prunariu: Ca fenomen propriu-zis: acoperirea totală a Soarelui, descoperirea lui şi fenomenle conexe. Ca parte ştiinţifică, în primul rând interacţiunea cu o serie de oameni de ştiinţă, din instituţii specializate în cosmonautică. Am plecat spre SUA înainte de eclipsă, pentru a face câteva vizite profesionale, a realiza anumite emisiuni pentru TVR şi Revista Ştiinţă şi Tehnică şi a stabili legături utile din punct de vedere profesional. Eclipsa o vom urmări de lângă orăşelul Casper din statul Wyoming. Sperăm că nu vor trece nori prin faţa Soarelui – este o surpriză pe care ţi-o poate rezerva natura în orice moment al unei eclipse. În România am avut parte de aşa ceva, dar avem planuri de rezervă. Vom şti cu o zi înainte cum va arăta vremea şi, dacă va fi nevoie, ne vom deplasa în alte zone sute de kilometri pentru a observa eclipsa.

Reporter: În cei 36 de ani care au trecut din 1981, când aţi ajuns în spaţiul cosmic, aţi povestit numeroase detalii interesante din această experienţă a dumneavoastră. Eu aş mai avea o curiozitate – ce melodie aţi ascultat/ aţi avut în minte sau aţi fredonat în timp ce vă aflaţi în cosmos? Şi de ce credeţi că aţi ales acea melodie?

Dumitru Prunariu: Ooooo, greu de spus. Nu am avut o melodie preferată, dar am avut la bord un program artistic creat de Televiziunea Română, înregistrat pe video, pe care parţial am avut ocazia să-l vizionăm acolo sus. Un program cu muzică uşoară, populară şi muzică clasică, artişti români pe care şi acum îi ascult cu mare plăcere: Aurelian Andreescu, Doina Badea, Margareta Pîslaru şi mulţi alţii din acea generaţie.

Reporter: Spuneaţi într-un alt interviu că aţi mai face o expediţie în cosmos, spre Marte, chiar dacă un zbor dus-întors ar dura aproape trei ani. De ce tocmai spre Marte? Şi, chiar şi ipotetic, spre ce alt corp ceresc v-ar plăcea să faceţi o expediţie?

Dumitru Prunariu: În primul rând, am multe planuri şi mă simt încă suficient de tânăr pentru a îndeplini o bună parte din ele. Să nu uităm că americanul John Glenn, primul astronaut american care, în 1962, a efectuat trei orbite în jurul Pământului, a zburat a doua oară în cosmos când avea 77 de ani. Evident, SUA au alte posibilităţi de a trimite oameni în cosmos, dar şi România s-a integrat în comunitatea internaţională şi sperăm ca, prin intermediul Agenţiei Internaţionale Europene, să trimitem noi oameni în cosmos. Când? Este un semn mare de întrebare!

Eu unul aş fi dispus să reiau pregătirea pentru cosmos – probabil mi-ar lua cam un an să reintru în forma de a ajunge efectiv în cosmos – şi aş face cu multă plăcere un zbor cosmic chiar şi spre alte planete.

De ce pe Marte? Pentru că este o planetă cu o istorie încă misterioasă, dar care se prefigurează foarte interesantă şi importantă pentru a înţelege evoluţia Pământului. Marte este o planetă asemănătoare cu Pământul, pe Marte se văd urme de râuri, pe Marte modulul Curiosity descoperă încă lucruri foarte intersante – este trimis pentru a descoperi şi urme biologice. Deşi nu se declară public, pentru că nu există suficiente date ştiinţifice corelate care să demonstreze indubitabil că aşa ceva s-a produs, eu consider că Marte, acum mult timp – un milion – două milioane de ani, a fost o planetă locuită, o planetă cu vegetaţie, asemănătoare cu Pământul. Pe Marte atmosfera este compusă cam 94% din dioxid de carbon, care, dacă ar creşte plante, s-ar transforma în oxigen, prin procesul de fotosinteză, cum se întâmplă şi pe Pământ. Apoi, Marte nici nu este foarte departe de Pământ, ţinând cont de distanţele interplanetare. Un drum până pe Marte, cu o şedere de câteva luni, ar putea dura cam trei ani, distanţa fiind de 60-70 milioane de kilometri, în conjunctura cea mai favorabilă. În aceste condiţii, de ce nu ne-am deplasa spre Marte, de ce nu am încerca să colonizăm acea planetă, neîncercând însă să o ”terraformăm”, să o aducem la condiţiile de pe Pământ?! Ar fi păcat să-i stricăm evoluţia! Dar, ajungând acolo, am putea să ne creăm propriile baze, izolate de exterior, din care să ieşim să interferăm cu exteriorul, dar să nu-l poluăm, să nu ducem microbi şi bacterii de pe Pământ.

Desigur, ar fi interesant să ajungem şi pe alte planete. Planetele gigant au sateliţi naturali asemănători planetelor din sistemul nostru solar. De curând, în jurul Planetei Saturn a fost analizat satelitul Enceladus, de către sonda Cassini şi s-a descoperit că pe el există apă sărată, sub un strat de gheaţă şi că se produc gheizere la suprafaţa lui. De asemenea, Planeta Jupiter are sateliţi foarte interesanţi, cum este satelitul Europa, pe care, de asemenea, s-a descoperit apă – or noi considerăm că acolo unde există apă, ar putea exista viaţă.

Reporter: Eraţi un tânăr de aproape 29 de ani de când aţi ajuns în spaţiul cosmic. Ce speraţi atunci să vă aducă această experienţă pe termen lung?

Dumitru Prunariu: Pe atunci nu speram mare lucru. Pe atunci, eram un tânăr ajuns de pe băncile facultăţii într-o secţie de prototip a unei uzine de avioane, chemat ulterior să-şi efectueze stagiul militar, iar de acolo, selecţionat pentru spaţiul cosmic. Desigur, când am ridicat mâna şi am spus: ”da, vreau şi eu”, nici nu m-am gândit că eu voi fi acela care va ajunge în spaţiul cosmic. Eram mulţi candidaţi! Atunci, scopul meu final era pregătirea desăvârşită pentru a ajunge în spaţiul cosmic şi pentru a efectua, în cele mai bune condiţii, experimentele ştiinţifice propuse de partea română. Nu vedeam mai departe. Pregătirea îmi lua tot timpul, nu mai aveam când să mă gândesc ce avea să fie după. Abia după ce am zburat în cosmos mi-am dat seama că am devenit o persoană publică, cunoscută în toată lumea, iar interviurile, deplasările, vizitele oficiale nu mai conteneau, ceea ce afecta într-un fel viaţa de familie. Nu au afectat-o definitiv, dar au îngreunat-o destul de mult. Apoi, am descoperit cât de multe instituţii cosmice internaţionale sunt, în cadrul cărora aş putea să-mi desfăşor activitatea, cel puţin parţial. Mai târziu, am înţeles cât de mult pot să fac eu pentru a schimba ceva în lume în domeniul activităţilor cosmice, prin intermediul ONU, al Asociaţiei Exploratorilor Spaţiului Cosmic, la care particip regulat.

Reporter: Dacă aţi avea şansa să reluaţi experienţa în cosmos din 1981, aţi face ceva diferit?

Dumitru Prunariu: Aş face-o cu mult mai multă experienţă. În 1981 ştiam teoretic ce mă aşteaptă în spaţiul cosmic. În 1981 tehnologia digitală aproape că nu exista, abia începea să fie dezvoltată. Gândiţi-vă că aparatul video de la bordul navei Salut 6 era ca un magnetofon cu bandă, aparatele foto erau numai cu film şi numărul de filme era limitat, nu puteam să tragem oricât şi apoi să alegem. Deci, din acest punct de vedere m-aş pregăti mult mai bine şi m-aş dota cu toată tehnologia modernă.

Reporter: Care credeţi că este motivul pentru care din 14 mai 1981 nu a mai ajuns în spaţiul cosmic niciun alt român?

Dumitru Prunariu: Motivul nu-l reprezintă faptul că nu am găsi oameni pregătiţi pentru aşa ceva. Avem tineri de excepţie care întrunesc toate calităţile de a deveni cosmonauţi. Marea problemă a cosmonauticii, nu numai în România, ci şi în alte ţări, este numărul limitat de nave care pot duce oameni la bordul staţiei cosmice internaţionale. Până în 2011, când zbura şi naveta spaţială, erau efectuate, în medie, patru zboruri ale navetei şi patru ale navei Soiuz, în spaţiu ajungeau anual 40 de oameni: naveta ducea câte şapte oameni, nava Soiuz, câte trei. Acum se zboară numai cu nave Soiuz, americanii au un acord special cu ruşii, iar acestea duc doar câte trei oameni, ceea ce, la patru zboruri pe an, înseamnă 12 oameni, dintre care: un rus, un american şi unul fie rus, fie american, fie de altă naţionalitate – de exemplu un reprezentant al Agenţiei Internaţionale Europene. Astfel, Europa a ajuns să nu trimită mai mult de doi oameni pe an în spaţiul cosmic. Mulţi dintre cosmonauţii europeni cu experienţă au ieşit la pensie sau au trecut la munca de birou ori de cercetare, tocmai pentru că nu-şi mai văd şansa de a ajunge în cosmos, într-un viitor previzibil. Chiar acum se află în spaţiul cosmic un italian, Paolo Nespoli, care are o vârstă relativ înaintată şi care a zburat printr-un acord care stabilea o serie de obligaţii reciproce între Italia şi NASA.

Acesta este principalul motiv pentru care România nu are încă un nou cosmonaut. Ultima selecţie în cadrul Agenţiei Internaţionale Europene s-a încheiat în 2009, au fost selecţionaţi şase astronauţi, dintre care ultimul a zburat anul acesta, în 2017. Deci, se zboară la intervale rare de timp.

Pe lângă acest motiv, pentru ca o ţară să trimită oameni în spaţiul cosmic trebuie să aibă relaţii politice, economice, ştiinţifice puternice, o cooperare internaţională puternică cu cei care trimit oameni în cosmos. Iar aici, deşi ne putem lăuda la nivel european, Europa nu are propriile mijloace de a trimite oameni, iar în rest, colaborările sunt sporadice.

Reporter: În ce relaţie aţi rămas cu domnul Leonid Popov după experienţa zborului în spaţiul cosmic?

Dumitru Prunariu: Spaţiul cosmic îi leagă pe oameni. Pe toţi cei care am fost acolo. Am relaţii foarte bune cu Popov, ne mai auzim la telefon din când în când, ne mai vedem pe Skype. A venit în România de câteva ori, la aniversările zborului meu, au mai trecut anii, a mai îmbătrânit şi el un pic, se mişcă mai greu. În 1985, noi am creat Asociaţia Exploratorilor Spaţiului Cosmic, care este asociaţia astronauţilor şi cosmonauţilor din lume. La creare, asociaţia număra 25 de oameni din 13 ţări, iar acum avem peste 400 din 36 de ţări. Prin intermediul asociaţiei avem posibilitatea să discutăm probleme profesionale, să ne întâlnim cu familiile, să stabilim relaţii de prietenie, să contribuim la dezvoltarea activităţilor de promovare a explorării paşnice a spaţiului. Noi, toţi cei care am fost în cosmos, am înţeles că Pământul este unic, indiferent ce interese are o naţiune sau alta. Pământul în ansamblu trebuie protejat, nu doar pentru noi, ci şi pentru generaţiile viitoare.

Reporter: I-aţi spus domnului Nichita Stănescu că cel mai lung moment din viaţa dumneavoastră l-a reprezentat intrarea în atmosfera terestră, când paraşuta a întârziat să se deschisă timp de patru secunde. Îmi puteţi povesti, vă rog, cu ce sentiment aţi atins din nou Pământul?

Dumitru Prunariu: A fost vorba despre condiţii tehnice ale navei noastre. Acele 4 secunde suplimentare faţă de zecimile de secundă la care se lucra ni s-au părut minute întregi. Ne-au trecut transpiraţii reci, iar când s-a deschis paraşuta, am înţeles că suntem salvaţi şi, la locul de aterizare, nu ni se va ridica un monument, ci vom fi felicitaţi. În acele condiţii, am atins Pământul foarte bucuros că m-am reîntors pe planeta natală. Trebuie să vă spun că toată tensiunea nervoasă acumulată în timpul zborului cosmic şi a aterizării a fost eliberată în momentul în care am ieşit din nava cosmică – am fost ajutat să ies în acele momente, mai exact – şi s-a transformat într-un sentiment extrem de puternic de fericire.

Reporter: Mai spuneaţi că în timpul petrecut în cosmos aveaţi un sentiment de măreţie şi teamă, în acelaşi timp, pentru că exista posibilitatea să vă pierdeţi viaţa în orice clipă. Eraţi pregătit şi pentru această eventualitate în momentul când aţi pornit în expediţia în spaţiul cosmic?

Dumitru Prunariu: În spaţiul cosmic ai două sentimente contradictorii, cel puţin eu le-am avut: că eşti o fiinţă puternică, stăpână a unei tehnologii deosebite cu care ai ajuns în spaţiul cosmic, de unde poţi să priveşti Pământul ca un glob unitar, un loc unde au ajuns puţini pământeni, iar tu eşti unul dintre ei. Pe de altă parte, înţelegi că acea capsulă spaţială reprezintă un mic punct pe orbită, care întâmplător poate fi lovit de un meteorit, de un deşeu cosmic şi poate fi avariat atât de mult, încât tu să dispari. În momentul în care te pregăteşti pentru spaţiul cosmic eşti trecut printr-o serie de antrenamente, care îţi dezvoltă din punct de vedere psihologic, anumite calităţi cu ajutorul cărora ai putea face faţă oricăror situaţii. Ideea că am putea muri în cosmos nu a fost în prim-plan, dar se ştia că au fost cazuri care s-au terminat cu catastrofe, în care cosmonauţii şi-au pierdut viaţa. Pregătirea a fost de aşa natură încât, psihologic, eram conştienţi de faptul că misiunea noastră este mai importantă decât viaţa sau moartea. Cel puţin aşa consideram.

Reporter: V-ar plăcea să fie realizat în România un film biografic dedicat dumneavoastră? De ce da sau de ce nu? Cine v-ar plăcea să îl regizeze?

Dumitru Prunariu: Da, de ce nu? Cred că viaţa mea a fost plină de lucruri interesante, care prezentate unui public tânăr ar putea să inspire. Cine să-l regizeze mi-e greu să spun, pentru că văd multe filme artistice, inclusiv româneşti, dar multe sunt legate strict de evenimente petrecute în ultimii ani în România, cu predilecţie cele nu prea fericite – acestea fiind, se pare, subiectele gustate de public. Însă, s-ar putea ca unul dintre regizorii actuali să fie foarte bun şi pentru aşa ceva, nu spun nu.

Recomanda
Author