EFECTUL P (35)

În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Efectul P, apărută la Editura Eminescu în 1983 și republicată în 2010 la Eagle Publishing House.

•  

5

Ţi-ai găsit, în sfârşit, o diversiune pentru timpul muncii tale şi asta te linişteşte, încât până la urmă poţi să şi dormi din nou. Când te scoli mănânci cu poftă şi te pui la pupitrele de comandă, iei în fiecare mână câte o manetă şi te gândeşti la subiectul tău.

Câteva zile stai „agăţat” de manete şi în timp ce ochii urmăresc profesional acele cadranelor şi becurile indicatoare, rezumi din nou tot ce ai ştiut şi faci supoziţii care te pasionează.

Acele se liniştesc pe cadrane şi starea ta de spirit este cu totul alta, nu mai este nevoie nici de apelul insistent al difuzorului, acum îţi faci şi singur datoria la nesfârşit − aşa cum trebuie.

O clipă ai timp să te întrebi cum de s-a liniştit parcă şi colegul, ce s-a întâmplat, cu ce-şi umple el noile dimensiuni ale timpului său nesfârşit, dar uiţi repede această întrebare, eşti cu totul absorbit de tema ta şi nici măcar nu te oboseşti să le răspunzi foştilor tăi examinatori care sosesc într-o zi să te felicite pentru rezultatele peste aşteptări ale muncii pe care o depui.

Într-altă zi îţi vine o idee şi ceri să-ţi fie adus un casetofon şi în timp ce-ţi îndeplineşti misiunea, îţi formulezi gândurile cu voce tare. La început ai un fel de pudoare şi te simţi deranjat de prezenţa colegului, dar pe nesimţite parcă nici nu-l mai observi.

Apoi, după un timp, ştergi tot ce ai imprimat şi o iei metodic de la început.

*

Felul său nefiresc de a se purta, acea platoşă penibilă, a rămas lipită de Poolo ca o a doua piele şi, reintrat în toate drepturile, continua să se poarte ostentativ, deplasat în cele mai nepotrivite situaţii. Semnificativ mi se pare, de pildă, primul discurs pe care l-a ţinut la Academie − un torent de fraze sforăitoare şi atât de emfatice încât era limpede pentru toată lumea că Poolo vorbeşte nesincer, că nici nu încearcă să-şi ascundă nesinceritatea, că dă conştient un spectacol de prost gust, dar că aparent se simte excelent în calitate de protagonist al acestei comedii. Vorbi, fără să i-o ceară nimeni, nu despre Noile aplicaţii ale Efectului P, ci despre binefacerile pe care le-a adus noua societate ştiinţei şi lui personal şi înălţă atât de mult în slavă acele binefaceri, terfelind condiţiile pe care le-a avut în trecut, încât la sfârşit, cineva nu mai rabdă şi-i puse nişte întrebări în legătură cu mizeria fostului său palat şi a posibilităţilor materiale în care şi-a desfăşurat activitatea. Toată lumea de faţă se simţea stânjenită, dacă el se găsi să întrebe, în loc de răspuns, unde se află Grubovici − care era într-adevăr absent (tocmai în ziua aceea!) − şi dacă cel ce pune asemenea întrebări nu-şi dă seama în cine loveşte şi dacă cel care pune asemenea întrebări a fost cumva montat de FOSTUL vicepreşedinte al Academiei, acelaşi Grubovici, şi dacă cel care pune asemenea întrebări…

După puţină vreme, deşi sacul noutăţilor ştiinţifice reale pe care le adusese Poolo cu el nu se mai termina, deşi compania lui începuse să însemne din nou ceva şi prietenia lui ar fi trebuit să fie preţuită de un arivist, nemaiamintind de adevăraţii oameni de ştiinţă, totuşi începu să fie din nou ocolit, nimeni, nici măcar cei mai nesimţiţi parveniţi nesuportând opereta pe care o juca savantul tot timpul, parcă mereu mai evident. Pur şi simplu devenise greu de urmărit în tot ce spunea pentru că nu ştiai niciodată dacă e serios sau ironic, dacă-şi bate joc de tine sau dacă aşa i-e felul. Vorbind astfel şi la institutul pe care-l conducea, colaboratorii săi erau exasperaţi că îi ia tot timpul peste picior, dar după o vreme s-au obişnuit, mai ales după ce au trebuit să recunoască în avalanşa de enormităţi şi câte o pepită de aur care strălucea puternic sub cuvinte şi care, în absenţa savantului, îi făcea pe toţi să le fie dor de el, căci se uita balastul şi rămâneau doar formulările concise şi intuiţiile surprinzătoare. Dar să-l suporţi pe viu era imposibil.

Ani de zile am trăit coşmarul orelor pe care le-am petrecut împreună cu Poolo, neplăcerea până la repulsie pe care a reuşit să mi-o provoace aproape de fiecare dată şi dorinţa de neînvins care mă făcea să-l caut cât mai repede după ce ne despărţeam. Sentimentul acesta, se pare, îl insufla tuturor celor cu care era într-un contact mai strâns.