Elena Udrea deschide balul

Elena Udrea declară în sfârşit că o bate gândul să candideze la Preşedinţia României în anul ce vine. Perdeaua groasă a misterului ce-o învăluia până acum se risipeşte deodată, readucându-ne pacea sufletească. Din postura de favorită a unei persoane atotputinte, iat-o croindu-şi de data asta drum către demnitatea supremă în stat, făcându-ne fericiţi pe toţi cei care am votat anul trecut demiterea lui Băsescu, cu toate că el a dosit-o bine toată perioada respectivă, ca nu cumva să atragă pre mulţi alţii la urne, tocmai pentru votul respectiv. Ceea ce s-ar putea repeta în perspectiva alegerilor viitoare, de data asta invers, candidata nou apărută ajungând să-l dosească ea însăşi pe domnul Băsescu în faldurile largi ale crinolinei electorale.

Domnul Baconski va avea din nou ocazia să se prosterne la picioarele dumneaei, poeţii de curte care n-au prea avut căutare la Traian, ocupat cu descifrarea papirusurilor „Levantului”, îşi vor putea încorda lirele şi poporul întreg va cădea răpus de farmecul indicibil al muzei de undeva nu foarte departe de Burdujeni, de pe meleagurile legendarilor cârnaţi de Pleşcoi.

După ce marele său protector a făcut bine cunoscuta criză de nervi când cu ratarea de către ea, cu raderea, că cu răpirea nu putem totuşi zice, a funcţiei de şef al PDL, dând, el, din mânuţă din faţa perdelei (o fi fost mov? că nu mai ţin minte), tutore şi pupilă se consolează cu posibilitatea de a sălta direct în scaunul de la Cotroceni a proaspetei independente, ca stare civilă.

Mai mult de atât, doamna cu pricina vrea şi un lucru de spaimă în plan politic, anume să coaguleze toate forţele politice de dreapta, căci, nu-i aşa, chiar dumneaei, ce şi-a început cariera politică în PSD, ar fi cea mai autorizată s-o facă. Dreapta nou încropită ar însemna PDL-ul din care mai face încă parte (nu se ştie pentru cât timp, având în vedere înverşunarea Buldogului ce nu încetează să-şi arate colţii în direcţia ei) – un PDL sărit ca ţandăra din acelaşi PSD, fost FSN, care şi el doar de dreapta era preocupat, cu mineri şi cu mineriade cu tot! –, apoi partidul marcă unguent MRU pe numele său Forţa Civică şi, în fine, invenţia post-anatemizare prezidenţială a PDL, PMP-ul penalizabilului Eugen Tomac, despre care mai vorbirăm într-un articol precedent. Cireaşa pe tort a polului aşa-zis de dreapta ar fi chiar PNL-ul, pe care duduia îl vede scăpat de Crin Antonescu, după ce Ponta va fi anunţat că el însuşi va candida la prezidenţiale.

Dacă-i bal, bal să fie! îşi şopteşte Elena Udrea în barbă, precum Baiazid odinioară.

P.S. Doi băsişti de frunte (Pleşu & Tismăneanu) se arată profund atinşi, indignaţi, vexaţi, ofuscaţi (se putea altfel?) de încercarea de a face o paralelă între torţionarul Vişinescu şi potenţialul torţionar Băsescu Traian, care, din fragedă tinereţe, şi-a dovedit prin fapte de vitejie faţă de colegele de şcoală mai întâi, iar mai târziu faţă de diverşi alţi oponenţi, bogata înzestrare psihologică în această direcţie. Era deci un fel de a spune, precizez acum pentru unii mai tari de cap, că, în alte condiţii – de exemplu o eventuală şi uzuală respingere a candidatului la admiterea la şcoala militară (la care a intrat ajutat de dosarul său mai colorat), din banala cauză a defectului de vedere –, Băsescu putea eventual să opteze chiar pentru admiterea la instituţia protectoare şi, atunci, i-ar fi putut călca liniştit pe urme torţionarului în cauză. Citindu-se şi citându-se între ei, cei doi indignaţi, şcoliţi în prealabil şi pe la înaltele curţi ale lui Ion Iliescu, ciugulindu-şi ambii mai apoi mălaiul din palma marinarului – că, de, nu persoana contează, ci foncţia! –, dau ca imposibilă o asemenea relaţionare, făcându-se a vedea din şirul de succesuri contondente ale actualului idol doar pe acela cu dosul de labă aplicat unui copil şi care, cică, doar „părea” adevărat. În plus, ambii, în spiritul internaţionalismului proletar, unul bătând câmpii, celălalt citându-l de-a fir a păr, mai sugerează că paralela s-ar fi făcut de asemenea între Adrian Năstase şi Iuliu Maniu, mai precis că aceştia ar fi fost puşi alături, băgaţi în aceeaşi oală adică. Fals! Vorbind aşa, la general, se poate pretinde orice, păstrând totuşi un aer de credibilitate. Dacă acesta este un mod onorabil de-a argumenta, atunci eu renunţ la orice argument. Pe de altă parte, a-i acuza pe procurorii băsişti de abuzuri nu înseamnă deloc a pune semnul egal între Alexandru Drăghici şi madam Kövesi, venerabile angelolog!

Faţă de asemenea rea voinţă, nu pot decât să le amintesc celor doi că în justiţie există o nobilă şi necesară instituţie, cea a autorecuzării, atunci când un justiţiabil se ştie implicat, cât de puţin, de o parte sau alta. „Noblesse oblige”, spune dulcea vorbă franţuzească. Dar cum băsiştii, precum şeful lor, n-o prea au cu justiţia – dacă nu e de partea lor –, dar nici cu nobleţea, passons!