Unele iubiri nu se consumă. Se rafinează

Ne-am întâlnit prima dată în școala primară, când suspinam privind pozele cu Sacré-Cœur, Champs-Élysées și Turnul Eiffel din manuale.

Călătoriile în străinătate erau posibile atunci doar în imaginație, când uneam punctele din atlasul geografic.

Am compensat cu tabere de franceză, reviste de modă, muzică franțuzească ascultată cu dicționarul în poală și brânză adusă de mama din delegații.

A urmat adolescența, cu miros de Gauloises și de parfum împrumutat de pe raftul mamei. N-au lipsit nici săruturile franțuzești.

La maturitate, nepotismul tipic românesc a tras frâna trenului în care urcasem deja bagajele cu visuri franceze. Măcar nu era TGV.

Am închis „ambasadele” pentru o vreme. Am tăcut. Inclusiv în franceză. Dar n-am rezistat prea mult.

Franța mi-a deschis mintea. Mi-a hrănit curiozitatea. Mi-a ascuțit simțurile și gusturile.

A dat un sens nou poeziei.

A creat dependență. De frumusețe, de bun-gust, de artă, de gastronomie, de conversații fără grabă, la cafenelele pariziene, pe plajele Mediteranei sau în trenurile care străbat Coasta de Azur.

Rămâne cum am stabilit: Vive la France! Allez les Bleus!