18. Telefoanele
El – dr. Julius Zimberlan, pe când nu era încă doctor – ştia că ea există şi, lucru mai important, ştia şi unde se află. Se părea că nimic nu se poate pune în calea fericirii lor. N-avea decât să-i dea un telefon. Aşa că formă numărul.
În timpul acesta – cum se întâmplă de atâtea ori între îndrăgostiţi – şi Ea se gândea la El. Îi putea vorbi, lucru pe care-l dorea nespus de mult. Se instală lângă telefon pe o pernă moale, aşezată direct pe parchet, şi se pregăti cu nesaţ pentru o convorbire pe care o voia cât mai lungă. Formă numărul.
Dar, fiindcă sperau atât de mult să-şi vorbească, ridicară receptoarele în acelaşi timp şi de aceea, la capătul celălalt al firului, telefonul indica mereu „ocupat“.
Şi n-au pus nici unul receptorul la loc, fiecare dintre ei formând iar şi iar numărul atât de dorit şi neprimind alt răspuns decât mereu „ocupat“, în minţile fiecăruia dintre ei ciuda începu să fie înlăturată de gelozie, apoi de revoltă: când tu doreşti din tot sufletul să auzi vocea celui drag, acesta de ce discută cu cine ştie cine?
Au încercat amândoi ore în şir să-şi vorbească şi, pentru că n-au reuşit, pasiunea lor s-a stins în acelaşi timp şi au pus amândoi deodată receptorul în furcă.
Acum ar fi putut vorbi oricât ar fi dorit unul cu celălalt…
O dată, peste ani, formând greşit un număr, i-a răspuns Ea:
− Cred că aţi greşit numărul, i-a spus, fără să-şi amintească vocea lui.
− Vă rog să mă scuzaţi, i-a răspuns El, fără s-o mai recunoască.
19. Pulsul
– Desigur, a spus doctorul, situaţia nu e chiar atât de gravă.
Julius Zimberlan era întins pe pat, cu mâinile pe lângă corp şi cu faţa lividă.
– A pierdut sânge mult, a spus şi sora.
Bolnavul tresărea, din când în când, cu putere, apoi revenea la liniştea sa.
– Lucruri de felul acesta se întâmplă des, a mai spus doctorul.
Iar sora îi şopti soţiei bolnavului, în timp ce o conducea afară din cameră:
– Nu vă faceţi griji! Domnul doctor se va strădui, atât cât va fi omeneşte posibil. E un medic deosebit de capabil. De altfel, şi faptul că e atât de solicitat…
Vocea i se pierdu pe coridor, în timp ce Julius Zimberlan a rămas întins pe patul său.
Bolnavul din stânga îşi întrebă vecinul:
– Crezi că ne aude?
– Nu cred. Ai văzut ce femeie frumoasă e soţia lui?
Doctorul îşi vârî capul pe uşă:
– Şi-a revenit?
Bolnavul din stânga se sculă din pat şi veni foarte aproape de Julius Zimberlan. Vru să-l atingă, dar se opri şi-şi retrase mâna. Medicul intră în salon să se conving personal.
– Mda, făcu apoi.
Cearceaful era leoarcă de sudoare şi respiraţia era întretăiată de scurte horcăituri.
Vecinul lui Julius Zimberlan se uită lung la medic şi se culcă la loc, tocmai când veni şi sora înapoi.
– N-aţi văzut poşeta doamnei? A uitat-o aici.
Medicul însă era atent la cele câteva picături întunecate care începură să se prelingă din gura muribundului.
– Cred că ar fi mai bine să laşi acum poşeta… Cheam-o înapoi pe doamna!
Sora ieşi în fugă din salon şi Julius auzi ţăcăniturile regulate ale tocurilor ei pe coridor. „Să nu confunde medicul zgomotele astea cu pulsul meu. Dar oare… “ Şi, în timp ce paşii se auzeau tot mai slab, mâna medicului se încordă tot mai tare pe încheietura lui Zimberlan. Apoi se auzi din nou ţăcănitul tocurilor pe coridor şi faţa doctorului se destinse. Paşii deveniră tot mai puternici, inima pacientului se zbătea nebuneşte, iar medicul zâmbi. Când intrară cele două femei, medicul vru să le spună ceva, dar ele se opriră şi pulsul încetă din nou sub degetele ce-l căutau. După o tăcere de câteva clipe, Julius îl auzi pe doctor şoptind:
– A murit.
Julius Zimberlan gândi: „Dacă ele ar porni din nou, poate că mi-ar reveni pulsul. Încă nu s-au produs degenerări. Dacă ar porni din nou… “.
Însă ceilalţi ascultau acum explicaţiile savante ale medicului.
20. Sutsuaf
Cărturarii susţin că „fiecare plus are şi un minus, că fiecare lucru bun conţine şi o cantitate de rău, că fiecare latură luminoasă există doar pentru că există şi latura întunecată, că una fără cealaltă n-ar avea nici un sens, deci nici n-ar putea exista.“ De unde, în mod logic, n-ar fi putut exista alchimiştii, străduindu-se vreme de veacuri de n-ar fi existat şi savanţii care au încercat, în acelaşi timp, să găsească metoda de a face din aur nisip ori din vin apă. Dacă despre primii există nenumărate mărturii atestate şi mituri pline de pilde de învăţătură, unii dintre ei intrând cu succes în memoria colectivă, asupra celorlalţi s-a aşternut un văl negru ce-i face invizibili. Şi totuşi, şi aceştia au existat şi n-avem nici un indiciu că n-ar mai fi şi în vremurile noastre.
Totuşi, se ştie câte ceva şi despre cercetătorii doritori să facă din aur nisip ori din vin apă, chiar dacă asemenea informaţii au rămas ascunse sub cel mai strict tabu. Însă mai există şi câteva surse scrise în legătură cu ei, manuscrise vechi, scăpate de flăcări, texte interzise, pe bună dreptate, de Sfântul Oficiu. În acele catastife, ei sunt numiţi Sutsuaf, ceea ce nu este decât numele Faustus, citit de la dreapta la stânga.
Aceşti sutsuafi aveau (au?) atelierele lor în locurile cele mai ascunse şi lucrează sub patronajul zagamilor, taurii cu aripi de grifon care, în perioada de maximă notorietate a alchimiştilor, chiar făceau în iad ceea ce sutsuafii se străduiau (fără rezultate cunoscute) să realizeze pe pământ.
Adelbrandus, celebrul alchimist din veacul al XIV-lea, a intervenit la sferele cele mai înalte pentru ca sutsuafii să reintre în legalitate. El şi-a argumentat iniţiativa, spunând că „fiecare plus are şi un minus, că fiecare lucru bun conţine şi o cantitate de rău, că fiecare latură luminoasă există doar pentru că există şi latura întunecată, că una fără cealaltă n-ar avea nici un sens, deci n-ar putea exista. Or, cum transformarea nisipului în aur ar aduce mari foloase sferelor celor mai înalte, aceasta nu ar putea avea loc decât dacă s-ar obţine şi contrariul, adică dacă s-ar reuşi şi transformarea aurului în nisip.“ (Simpla sfărâmare a unui bulgăre nu face decât să descompună întregul, pulberea rezultată fiind tot aur, a explicat celebrul savant.)
Degeaba! Lui Adelbrandus, cu tot prestigiul său, nu i-au fost acceptate argumentele, sutsuafii au fost vânaţi în continuare, iar clădirile unde era găsită imaginea unui taur înaripat era şi ea arsă din temelii. Motivul a fost că, dacă un zagam omenesc şi-ar îndeplini misiunea pe pământ, exista riscul ca aurul existent să se piardă înainte ca alchimiştii să poată crea altul.
Sutsuafii au fost izgoniţi din texte şi din vorbire, iar Faustus, rămas singur şi neputincios, se spune că este pe punctul de a-şi desăvârşi opera abia în zilele noastre, dezvoltând transmutaţia metalelor. Dar acum, se zvoneşte, ar avea în laboratorul lui, pe peretele de la apus, un taur cu aripi de grifon.
Oricum, poate şi datorită interdicţiilor aşa de severe, taurul cu aripi de grifon a rămas una dintre enigmele infinite în minţile atât de mărginite ale oamenilor.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.