Este omul cauza încălzirii globale?

Una dintre cele mai mari controverse ale începutului de mileniu este, fără doar şi poate, ameninţarea creşterii temperaturii atmosferei planetei. Oamenii de ştiinţă au căzut cu toţii de acord că încălzirea globală se întâmplă, dar nu pot spune în ce ritm, pe ce perioadă şi, mai ales, din ce cauze. Cu alte cuvinte, nu se poate afirma cu exactitate dacă activitatea omului, prin emisiile de gaze cu efect de seră, influenţează, în fapt, temperatura planetei, sau dacă ea este un fenomen geologic de sine stătător, aşa cum a fost era glaciară.

Încălzirea planetei conduce la topirea gheţarilor şi creşterea nivelului mărilor şi oceanelor. Drept efect, nu numai fauna şi flora vor fi sever afectate, ci şi însăşi existenţa omului. Aceste lucruri fiind clare, Naţiunile Unite, prin Organizaţia Meteorologică Mondială, a stabilit Grupul Interguvernamental privind Schimbările Climatice (IPCC), în cadrul căruia cercetători prestigioşi din toată lumea îşi aduc propria contribuţie la studiul acestui fenomen. Din 1988, de când a fost instituit, până în prezent, IPCC a publicat patru rapoarte de evaluare a schimbărilor climatice. Ultimul, cel din 2004, cunoscut drept AR4, a fost distins cu Premiul Nobel pentru Pace, laolaltă cu fostul vice-preşedinte american, Al Gore, cel care a pus încălzirea globală pe agenda publică prin filmul documentar „Un adevăr neconvenabil”.

Totuşi, acest raport a fost vehement contestat la scară largă, inclusiv de oameni de ştiinţă care au participat la program. Ei au acuzat că modul în care sunt formulate concluziile nu concordă cu rezultatele cercetărilor lor. Mai direct spus, au reclamat o încercare voită a IPCC de a le răstălmăci studiile, astfel încât să reiasă că încălzirea globală este un fenomen galopant, cauzat de emisiile ce CO₂ şi alte gaze nocive rezultate în urma poluării create de industrie şi agricultură. AR4 sugerează că activitatea umană este direct responsabilă de încălzirea globală şi că, dacă nu se iau măsuri imediate de stopare a poluării, riscăm ca rasa umană să dispară în câteva decenii.

Au gazele cu efect de seră, într-adevăr, efect de seră, sau e doar un mit global?

Deosebit de alarmant a fost raportul Programului Nepal din 2005 al organizaţiei nonguvernamentale World Wildlife Fund (WWF), preluat în AR4, prin care se afirma că „gheţarii din Himalaya se topesc mai repede decât în orice alt loc al lumii şi dacă se menţine ritmul actual de încălzire, probabilitatea ca ei să dispară până în 2035 este foarte mare. Suprafaţa lor totală se va reduce de la 500.000 km², cât este în prezent, până la 100.000 km² până în 2035″.

Alarma s-a dovedit a fi falsă! În urma protestelor multor oameni de ştiinţă, în frunte cu J. Graham Cogley de la Universitatea Trent din Ontario, IPCC a revenit asupra acestei afirmaţii. E drept, după 4 ani de presiune publică, în pragul Summitului ONU de Mediu de la Copenhaga de la sfârşitul anului trecut. IPCC a afirmat că a fost doar o eroare de tipar. De fapt, data a fost preluată greşit dintr-un raport mai vechi, fiind vorba despre anul 2350 şi nicidecum 2035. Raportul incriminat este cel asupra Glacilogiei himalayene din 1999, redactat de Comisia Internaţională de Zăpadă şi Gheaţă, care susţinea că „gheţarii vor dispărea în 40 de ani”.

O altă critică justificată s-a îndreptat şi către afirmaţia eronată legată de suprafaţa gheţarilor. Aria totală a gheţarilor din Himalaya este de 33.000 km², şi nu 500.000, cât se afirmă în raportul IPCC. Această aberaţie a fost pusă de către IPCC pe seama unui alt citat copiat greşit, de data aceasta, din Programul Hidrologic Internaţional din 1996 al academicianului rus Vladimir Kotlyakov.

Este greu de acceptat un asemenea diletantism cras din partea celor mai valoroşi oameni de ştiinţă ai planetei. Scuzele lor penibile nu numai că au pus într-o lumină proastă, dar au şi aruncat dubii serioase asupra activităţii şi rapoartelor IPCC. O ultimă încercare de a pune în cârca aceleiaşi încălziri globale fenomenele recente, precum cutremure în lanţ, erupţii vulcanice, tsunami-uri, uragane, a fost şi ea dejucată. Conform revistei „Times”, protestele publice ale mai multor oameni de ştiinţă care au studiat impactul dezastrelor naturale, cunoscuţi, colocvial, drept „impactologişti”, au determinat IPCC să-şi revizuiască din nou concluziile. Vicepreşedintele IPCC, profesorul Jean-Pascal van Ypersele, climatologist la Universite Catholique de Louvain din Belgia, a declarat că „nu am găsit suficient de multe dovezi încât să putem afirma că există o relaţie statistică între temperatura globală şi creşterea impactului catastrofelor naturale”.

Liber la comerţul internaţional cu poluare

La nivelul opiniei publice globale s-a formulat tot mai intens întrebarea: de ce atâta înverşunare a ONU în a demonstra o legătură de cauzalitate între poluare şi schimbările climatice? Nu este suficient că poluarea este responsabilă cu grave probleme de sănătate în rândul populaţiei, de la sindroame respiratorii la cancer sau malformaţii congenitale, afectează biodiversitatea prin dispariţia unor specii de plante şi animale, afectează aerul, apa şi solul deopotrivă şi dăunează recoltelor şi vieţii animalelor? Mai trebuia oare ca guvernele lumii să pluseze asupra efectelor sale negative, să creeze o „stare de urgenţă” la nivel global, astfel încât să-şi justifice măsurile imediate?

Într-adevăr, măsurile nu au întârziat să apară. Cel mai faimos acord internaţional de reducere a poluării este Protocolul de la Kyoto, sub egida ONU, adoptat în 1997 şi intrat în vigoare în 2005. Prin acest protocol, ţările industrializate şi-au luat angajamentul să-şi reducă nivelul de poluare cu emisii de gaze, în speranţa că vor împiedica încălzirea globală. În prezent, aproape 190 de ţări au semnat şi au ratificat acordul, din care 37 sunt ţări industrializate. România este şi ea semnatară a Protocolului, împreună cu ţările UE. SUA, cel mai mare poluator mondial, cu 74 de miliarde de tone de emisii de gaze anul, deşi semnatare, nu au ratificat nici până acum Protocolul.

Guvernele lumii au căzut de acord asupra principiului universal conform căruia „poluatorul plăteşte”. Pentru a-l aplica, au instaurat o schemă globală de tranzacţionare a unor certificate de emisii se gaze, care conferă posesorului dreptul de a polua într-o anumită cantitate. Spre exemplu, o uzină din Japonia are nevoie, în procesul său de producţie de frigidere, să emită 50.000 de tone de CO₂ în atmosferă, prin arderea de combustibil fosil. Ea îşi poate derula activitatea doar dacă face dovada că deţine 50.000 de certificate de emisii de gaze, pe care le poate obţine de la guvernul japonez sau de pe piaţa internă sau internaţională.

În realitate, s-a dovedit că nu poluatorul plăteşte, ci guvernele, din banii contribuabililor. Practic, la nivelul ţărilor industrializate, statul oferă în mod gratuit aceste certificate de emisii tuturor companiilor care poluează. Motivul declarat este că cel care face economie de poluare poate vinde certificatele în exces şi, astfel, să obţină capital pentru a investi în metode de producţie ecologice. În realitate, nu reprezintă decât o metodă de subvenţionare mascată a industriei ţărilor bogate, lucru absolut interzis de tratatele comerciale internaţionale, sub sancţiune ONU. Drept consecinţă, ţările industrializate vor deveni, în timp, independente de combustibilii fosili, foarte scumpi, şi vor trece producţia pe energie regenerabilă, mult mai ieftină.

„Financial Times” a arătat zilele trecute că cei mai importanţi cumpărători de certificate de emisii sunt companiile industriale şi de energie europene. Numai în 2009, ele au cheltuit 1 miliard de euro pe astfel de certificate. Cel mai mare cumpărător este grupul energetic suedez Vattenfall, urmat de Grupul Energetic Polonez, Enel/Endesa şi compania germană Salzgitter, conform cifrelor compilate de Sandbag, un grup care promovează mediul şi este specializat în comerţul cu emisii de gaze.

Este cea mai mare ipocrizie a secolului, fiindcă schema de tranzacţionare a certificatelor de emisii este prezentată ca o favoare către ţările mai puţin dezvoltate. În fapt, ele se vor afunda şi mai mult în sărăcie, în timp ce ţările industrializate vor progresa pe cele mai înalte culmi, călcând pe ele. Vor ajunge să fie complet dependente de ţările bogate, ceea ce va duce la un nou tip de colonizare, cel al mileniului trei.

Cum luptă România împotriva încălzirii globale?

În ceea ce priveşte România, ţară UE, nu ne putem consola nici măcar cu o astfel de satisfacţie cinică. Ţara noastră, deşi are alocate aproape 2 miliarde de certificate pentru cinci ani, este departe de a le folosi pentru a eficientiza industria. În multe cazuri, certificatele alocate, gratuit, de către Ministerul Mediului, agenţilor economici poluatori sunt vândute la preţuri de nimic, unor intermediari îndoielnici. Acolo unde fabricile nu s-au vândut încă la fier vechi, ele de-abia supravieţuiesc de la un an fiscal la altul. Nici vorbă de retehnologizare, de reducere a dependeţei de petrol şi gaze naturale, ci doar profitul unor samsari, abonaţi la afaceri profitabile cu statul. Ca exemplu, din alocarea de 73 de milioane de certificate pe 2009, aproximativ 25 de milioane au fost exportate.

Aşa cum arătam în dosarul de investigaţie publicat de cotidianul.ro, în România, faţă de majoritatea ţărilor lumii, piaţa tranzacţionării certificatelor de gaze nu este reglementată. Acest fapt permite unui grup de „băieţi deştepţi” să obţină câştiguri spectaculoase, folosind doar o simplă conexiune la Internet, relaţii în domeniul politic şi al serviciilor secrete şi acoperirea Ministerului Mediului. Rezultatul real: evaziune fiscală de peste 300 de milioane de euro pe an.

În acest ritm, România nu face decât să-şi distrugă definitiv producţia agricolă şi industrială, prin condamnarea lor la necompetitivitate faţă de ţările care folosesc energie verde, regenerabilă. Mai mult, cetăţenii vor fi afectaţi direct, prin costurile din ce în ce mai ridicate cu încălzirea pe timp de iarnă, aferente dependeţei de gaze naturale importate. Este, după cum se vede, drumul cel mai scurt şi mai sigur către o sclavie economică, specifică ţărilor subdezvoltate.

Instituţiile statului nu se opun; din contră, ele favorizează acest lucru.