Femeia cu sute de chipuri

Titlul expoziţiei de la Sala Dalles, aşteptată cu nerăbdare de public, „Isabelle Huppert – femeia cu portrete”, este identic cu cel al unui album, în care fotografiile-portret ale actriţei sunt însoţite de texte semnate de Elfriede Jelinek, Susan Sontag şi Patrice Chéreau, apărut până acum în Franţa, la Editura Seuil, în SUA, Marea Britanie, Italia şi Germania.

„În cazul acestei actriţe se pare că frumuseţea vine din adâncul ei, ea i se citeşte pe faţă fără niciun ajutor din exterior. Chipul este acel pod pe care trebuie să-l treacă adevărul. Altă cale nu există”, scrie Elfriede Jelinek, iar scriitoarea Susan Sontag, specialistă în arta fotografiei, aprecia: „Cred că frumuseţea este o virtute în sensul păgân al termenului. Iată cu adevărat o persoană de o frumuseţe fizică extraordinară, ceea ce în cazul actorilor e foarte important, chiar mai mult decât am fi uneori dispuşi să recunoaştem în mod conştient”.

Expoziţia de la Sala Dalles cuprinde aproximativ 120 de portrete ale actriţei, realizate de fotografi celebri şi de realizatori de videouri, cum ar fi cineaştii Robert Wilson şi Benoît Rossel sau artistul vizual Gary Hill. La intrare, vizitatorul este întâmpinat de creaţia lui Benoît Rossel din 1993. Sub ochii privitorului se naşte un spectacol mut, deşi buzele actriţei se mişcă. Un text neauzit generează mişcări când sculpturale, când caline ale trupului, mişcările line ale corpului şi ale mâinilor transcriu o partitură muzicală, ezitările, accentele sunt sugerate de prezentări secvenţiale – mâini, picioare – jocul privirilor pe o figură împietrită subliniază frumuseţea rece a actriţei-personaj.

O frumuseţe enigmatică, de tipul celei pe care o surprinde şi Roger Corbeau, într-o imagine stil Greta Garbo, din 1978, amintind de „Gabrielle” a lui Patrice Chéreau. Şi tot enigmatică, şi tot rece, în minunata fotografie semnată de Sarah Moon, viziune secvenţială frontală a figurii, din care străpunge o privire cercetătoare.

Actriţa mărturisea că în spatele fiecărei imagini din expoziţie se află o poveste, o prietenie. Fotografiile sunt întâlnirile ei cu cei mai importanţi fotografi ai ultimilor 40 de ani, care adaugă, intenţionat sau nu personajului surprins de obiectiv ceva din spiritul momentului sau din formaţia lor culturală.

Pentru Frank Horvath şi Lise Sarfati, subiectul rămâne actriţa, fie în secvenţă de film de epocă, la primul, fie cu accente de neorealism italian prin plasarea într-o cameră dezafectată, cu obiecte inutile împrăştiate pe podea. Un recurs la spiritul boemei pariziene de la începutul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor apare, de exemplu, în imaginea lui Philip-Lorca DiCorcia: singură, pe o canapea de bar, cu o poză mai curând rigidă, cu o senzualitate „profesională”, subîntinsă de o dramatică nepăsare.

Isabelle Huppert se întrupează în diferitele faţete ale personalităţii sale, de la histrionismul imaginilor lui Douglas Kirckland (1985) sau Carole Ballaiche la senzualitatea de tip romantic a unui Peter Lindbergh sau stil vampă din fotografia realizată de Karin Rocholl până la personajul sofisticat surprins de Richard Avedon. Ea este rând pe rând femeia cu ochelari de soare din parc, trecătoarea de pe străzile pariziene alături de un acordeonist, actriţa dintr-un film de epocă, imortalizată de Dominique Issermann în 1981, sau personajul-brand din compoziţia lui Ferdinando Scianna (1981).

Este prietena din lumea artistică prezentă alături de Bob Wilson şi Pierre Soulages în fotografia lui Marc Riboud (1993) sau muza unui alt artist, ca în lucrarea, la graniţa dintre fotografie şi pictură, a lui Joel Witkin (2004), unde apare într-o bizară rochie verde, cu meşe negre ce flutură ca pletele Gorgonei, înlocuind părul strâns într-o plasă, cu un ochi-şoim pe umărul drept, ca un blazon sau ca un semn masonic. Se impune, femeie frumoasă şi senzuală în „Simfonie de roşu” de Nan Goldin (2005), devine simbol, însoţită de propria umbră, la Willy Ronis, concentrează ideea de artă cinematografică în mica imagine fără chip din imensa sală goală a lui Hiroshi Sugimoto.

Cele aproximativ 120 de variaţiuni pe tema Isabelle Huppert creează o lume fascinantă prin frumuseţe, prin capacitatea de sugestie reunită a modelului şi a fotografului. O călătorie prin ultimii 40 de ani, al căror spirit unii l-au uitat, iar alţii, cei tineri, nu l-au cunoscut şi care se rescrie acum, miraculos, graţie unui chip de femeie.