”Fjord” sau despre intoleranța la moderație

Filmul lui Cristian Mungiu, ”Fjord” a câștigat premiul Palme d’Or la festivalul de film de la Cannes, fiind al doilea Palm d’Or pentru regizor, o raritate în lumea filmului, cu doar 10 regizori având acest palmares. După bucuria patriotică a revendicării premiului lui Mungiu de către români a urmat, inevitabil, disecarea succesului filmului și a regizorului, deși filmul încă nu a ajuns pe ecranele din România și sunt foarte puțini cei care l-au văzut. Regizorul a anunțat o avanpremieră a filmului în cinematografe pe data de 13 iunie, biletele epuizându-se în aceeași zi. 

I se reproșează lui Mungiu, dinspre stânga progresistă, că ar fi un conservator închistat, că ia partea (implicit prin alegerea subiectului) unei familii (familia Bodnariu), care și-ar fi agresat copiii, ceea ce ar justifica ”salvarea” lor de către sistemul de protecție al copiilor norvegian, faimosul Barnevernet. Însă Mungiu nu face ceea ce este acuzat, și reiese destul de clar poziția lui din interviurile pe care le-a dat despre film și despre subiect. De asemenea, în niciunul din filmele sale importante, Mungiu nu a avut o poziție tranșantă, ci a prezentat faptele și modul în care protagoniștii prinși în evenimente se raportează la ele; a făcut acest lucru și în ”4 luni 3 săptămâni și 2 zile” și în ”Bacalaureat” și în ”După dealuri”. În ”Fjord”, Mungiu prezintă situația familiei Gheorghiu, inspirată din cazul familiei Bodnariu (deși sunt și alte cazuri similare în Suedia și în alte țări occidentale), căreia i se iau copiii, după ce unul dintre ei prezintă urme de vânătăi pe corp, când merge la școală. În cazul familiei Bodnariu, statul norvegian a luat cu forța și bebelușul de 4 luni, pe care mama sa îl alăpta la acel moment. Studiile de specialitate arată cât de importantă e relația cu bebelușii în această etapă vitală, a primelor luni de la naștere și cât de mult rău – iremediabil – poate cauza o separare bruscă între bebeluș și mamă în această perioadă. Cu toate acestea, sunt oameni care apară dreptul statului de a interfera în acest mod brutal și vătămător în viața privată a unei familii și în a pune într-o situație de risc iremediabil un bebeluș, fără nicio procedură clară, o anchetă serioasă sau măcar un dubiu că situația s-ar prezenta în mod reala astfel cum a fost sesizată. 

Poziționarea vehementă a stângii vine și dintr-o alergie profundă la orice are legătură cu religia. Dacă ai o familie religioasă, practicantă, implicit apar suspiciunile. Libertatea de a alege să fii religios într-o lume seculară,  post-religioasă, nu e privită ca un drept, ci ca o problemă. Dreptul unor oameni de a avea credințe pe care noi nu le (mai) împărtășim nu mai este universal acceptat, ci chestionat, întrucât dialogul autentic, prin care nu doar îl asculți pe celălalt, ci faci și efortul de a-i înțelege punctul de vedere, a dispărut în era social media și a atenției care nu poate depăși 2 minute, în timpul unei informări rapide a micro-știrilor postate de prieteni pe media socială. Intoleranța stângii la acest tip de diversitate, în care unii oameni aleg să rămână credincioși, chiar și în era AI, a irelevanței practicării religiei într-o lume obsedată de tranzacții și beneficii imediate, e o eroare a gândirii de care nici măcar nu par a fi conștienți. Ești obligat să fii anti-creștin, anti-religios și să negi dreptul fundamental al cuiva de a alege să fie. Nu ai voie, dacă ești religios, ești implicit anti-occidental, anti-european, retrograd. Într-un astfel de impas, setat din start din poziții ireconciliabile ideologic și cultural, nu doar dialogul nu (mai) este posibil, dar nici dubiul, întrebările și posibilitatea de a fi umani, cu toate erorile noastre de judecată, alegerile (posibil) greșite, fără a ni se permite măcar să ne facem înțeleși, fiecare din perspectiva lui. Se cultivă, oarecum intenționat, neînțelegerea cu premeditare, refuzul dubiului, nevoia – totalitară – de a-ți impune adevărul tău și poziția ta și de a-l judeca pe Celălalt doar pentru că există și alege să trăiască diferit față de tine.

Încercând, în varii conversații politice, să aduc nuanțe, în tentativa de a reduce din clivajul dintre poziții aflate la extreme și ireconciliabile, mi s-a spus că nu se poate discuta cu Ceilalți, că nu sunt ca noi, că sunt altfel, că nu sunt educați, că sunt manipulați, că vor să ne facă rău. Dar care ar fi soluția, dinspre noi, partea luminată, educată și nemanipulată? Să îi anihilăm pe Ceilalți, să îi reducem la entități irelevante de care ne putem debarasa, fiind superiori moral? Soluția radicală a multor regimuri autoritare, care pare a fi remediul subconștient al unor oameni care se consideră democrați și toleranți pare să îl intereseze și pe regizor în ”Fjord”. Suntem toleranți doar cu cei care sunt ca noi, dar dificultatea de a fi toleranți cu cei profund diferiți de noi ne incomodează, prin urmare o externalizăm statului, pe care l-am creat la fel de rigid. 

Psihologii poate ne pot ajuta să înțelegem de unde vine anxietatea aceasta fundamentală pentru dubiu, respingerea brutală a moderației, de parcă ar provoca un disconfort psihologic imposibil de suportat, fără a tranșa într-un mod radical, de o parte sau de alta a unei poziții. Moderatul ajunge, astfel, să fie repudiat ca un paria, un neînțeles și un blamat, refuză să fie ferm într-o poziție sau alta, și astfel nu își găsește locul pe niciunde, e neînțeles. Iar adevărul este că moderația te alienează, curajul de a-ți menține îndoielile și a pune întrebările pe care nu vrea nimeni să le audă, te stigmatizează și riști să fii expropriat de propria umanitate. Dacă în felul tău de a fi nici nu ai nevoia de a fi parte dintr-un grup sau altul, de a te încolona, conformist, în direcția prevalentă, vizibilă, pentru care optează majoritatea, ești un ciudat. Indiferența ta față de validarea celorlalți, față de aprobarea celorlalți, te transformă într-un destinatar al proiecțiilor unui sistem nervos colectiv care nu tolerează deloc nuanțele și privirea de profunzime, în locul celei superficiale. Prin urmare, trebuie să fii pedepsit cumva. De aici, probabil, vin atacurile – unele dintre ele complet nejustificate – la adresa unui regizor care, dincolo de faptul că a știut să navigheze priceput printr-o industrie dificilă și să priceapă așteptările unui festival precum Cannes, care are o privire accentuat politică, alege teme inconfortabile, pe care preferăm să le lăsăm deoparte. Poate că nu e genul de cinema pe care îl preferă unii, de acord, dar nu pricep de ce umanismul său ne deranjează atât de mult. Mungiu pare fascinat de natura umană, cu tot ce are aceasta mai întunecat, dar totodată mai luminos, fără a încerca să judece sau să-și impună propriul punct de vedere, deși transpare, într-o anumită măsură, perspectiva personală a regizorului, care pare critic la adresa unei politici de normare a alegerilor altora și de obligativitate de a accepta fără îndoieli ceea ce o anumită majoritate impune ca de la sine înțeles. Limbajul cinematic ales de Mungiu, în mai multe dintre filmele sale, indică o reală preocupare pentru înțelegerea alegerilor pe care oamenii le fac și a ceea ce vine (și) din subconștientul colectiv ; nu întâmplător ”Fjord” este filmat în Norvegia, într-un peisaj frumos, dar rece, aproape steril, lipsit de orice urmă de emoție. Deseori, personajele sale se adună într-un singur corp colectiv, acuzator, aproape inuman, activat de instincte primare de supraviețuire, împotriva unui individ sau a unui grup de oameni care sunt priviți ca nefăcând parte din comunitatea acceptată. Stigma care urmează apare din certitudinea opiniilor și valorilor morale, inevitabil superioare, ale taberei acuzatoare, care nu acceptă îndoiala și dreptul altora de a avea credințe eronate, dreptul de a greși. Astfel de certitudini colective conduc inevitabil la abuzuri și extreme și normalizează o cultură a inhibării curajului de a-ți asuma opiniile care nu converg majorității și la perpetuarea unei fracturi în identitatea personală, între ceea ce gândim autentic și ceea ce alegem să exprimăm, pentru a nu fi ostracizați de restul societății. Mai grav, învestește Statul, autoritățile, cu reglarea brutală a discordanței, fără nicio urmă de umanitate sau dubiu, printr-un mecanism implacabil, care ar trebui să ne perturbe în cel mai înalt grad, nicidecum să ne liniștească. Cred că aceasta este interogația lui Cristian Mungiu în ”Fjord” și ne lasă libertatea de a răspunde singuri la ea.