Frica face Uniunea

Pentru că Rusia lui Putin nu a putut fi învinsă pe front, presa occidentală încearcă să arate că regimul rus va fi înfrânt prin epuizare, adus în situația în care nu-și va mai putea respecta contractul cu cetățenii: o creștere constantă a nivelului de trai contra acceptării unui regim autoritar. Însă, până la colapsul regimului Putin, în această situație a neputinței de a mai respecta contractul social se află chiar statele UE. Situația nu este noua.

Iată ce spunea, în 2013, în fata parlamentului, regele Willem-Alexander al Olandei: ”Din cauza evoluțiilor sociale, precum globalizarea și îmbătrânirea populației, piața noastră a muncii și serviciile publice nu mai sunt potrivite pentru necesitățile timpurilor noastre. Statul clasic al bunăstării din a doua jumătate a secolului XX evoluează încet dar sigur către «o societate participativă», în care se așteaptă ca cetățenii să aibă grijă de ei înșiși sau sa creeze soluții la nivelul societății civile pentru probleme precum pensiile”.

Era un alt fel de a le transmite olandezilor că ”fiecare este pe cont propriu”, că modelul social european este mort (o declarație făcută la acea vreme și de președintele Băncii Centrale Europene, Mario Draghi), că prosperitatea de dinaintea crizei din 2008 nu va mai fi atinsă vreodată în Europa, că contractul social postbelic dintre stat și cetățeni a încetat, că cetățenii trebuie să se întoarcă la normalitatea de dinaintea statului bunăstării, când o gospodărie din înaintatele țări occidentale cheltuiau mare parte din venit pe hrană, băutură și tutun, cu o proporție și mai mare în țările mediteraneene și estice.

De la apogeul crizei financiare din 2008, marile economii europene au încetat să mai performeze. Sunt aproape două decenii în care șomajul a crescut, afacerile mici și mijlocii falimentează sau abia se mai țin pe linia de plutire, productivitatea marilor companii europene nu mai crește, iar acestea se mută în China și, mai nou în Statele Unite – forțate să facă asta de investițiile masive ale administrației Biden, iar acum de tarifele impuse de administrația Trump.

Cetățenii europeni sunt informați despre aceste contraperformanțe economice de către presă. Politicienii nu pot spune mai mult, pentru că ar însemnă sa piardă votul și puterea. Politicienii spun care sunt soluțiile, însă nu li se spune care sunt cauzele problemei. De ce Germania a avut un deficit bugetar de 130 de miliarde de euro în ultimii patru ani (este exact suma pe care fostul cancelar Angela Merkel a anunțat, în 2020, că o va investi în economie, într-un pachet de relansare și de reducere a șomajului)? Unde și cum s-au topit acești bani? O gaura neagră similară se cască și în Marea Britanie, cu un deficit bugetar de 22 de miliarde de lire sterline descoperit de premierul laburist Keir Starmer. Aceste găuri negre sunt invocate de liderii politici pentru a contracta noi datorii, pentru noi pachete de ”salvare” și, mai ales, pentru noi măsuri de austeritate.

Cum poate fi administrată o nouă pilula amară de austeritate unei populații care are încă amintirea vie a crizei de la finalul anilor 2000 și a măsurilor dure de la începutul anilor 2010, care a trecut apoi prin lockdown-ul total din timpul pandemiei? Cum poate fi făcut acest lucru fără ca o clasă politică tot mai ruptă de cetățeni să nu piardă puterea? Răspunsul: o nouă criză – amenințarea Rusiei, autoritarismul și ”nebunia” președintelui SUA!

”Întrebarea este dacă populația va fi de acord. Disconfortul cronic indus populației nu este suficient. Trebuie să apară un element de frică. Mai este un motiv pentru care înarmarea este folosită ca justificare pentru reducerea cheltuielilor: apărarea are și o funcție socială, pentru că asigură locuri de munca bine plătite și educație vocațională mai mult decât alte domenii industriale”, scrie Financial Times

Liderii europeni au decis că vesta de salvare pentru UE trebuie să fie programele de investiții militare masive. Volkswagen a fost nevoită să facă ceva de neimaginat până de curând – să închidă uzine chiar în Germania. În loc să continue disponibilizările, CEO-ul companiei este bucuros să transforme o parte din  capacitățile de producție pentru a fabrica arme. Vor avea de câștigat și acționarii, și muncitorii – își vor păstra locurile de muncă, se vor recalifica și nu vor ajunge în stradă. Sutele de miliarde de euro pe care viitorul guvern german condus de Friedrich Merz le va putea investi în economie (după amendarea constituției pentru a permite îndatorarea țării) ar putea majora creșterea economica a Germaniei cu 1-2%

Însă investițiile implică îndatorare, iar îndatorarea înseamnă austeritate pentru 500 de milioane de cetățeni. Cum pot să ceară sacrificii majore populației o clasă de politicieni care trăiesc într-o lume paralelă cu cea a concetățenilor? Cum poate face asta actualul ministru de Finanțe al Germaniei, Jorg Kukies, care a lucrat 17 ani pentru banca Goldman Sachs și apoi la BERD, la Mecanismul European de Stabilitate creat la apogeul crize euro? Cum poate face asta președintele francez Emmanuel Macron, fost bancher la Rothschild? Sau cum puteau face asta foștii premieri italieni Mario Monti și Mario Draghi – bancheri la Goldman Sachs? Cum poate face asta noul premier al Canadei (țară care a sărit repede în barca coaliție de voință pentru Ucraina), Mark Carney – fost guvernator al Băncii Angliei și al Băncii Canadei? Niciunul nu poate spune că, la fiecare criză economică, băncile beneficiază de socialism financiar, de bani gratis, în vreme ce populația trebuie să plătească.

Soluția este ca toți acești lideri să spună că sacrificiile pe care trebuie să le facă oamenii simpli sunt pentru a salva lumea și a se salva pe ei înșiși: de un virus, de schimbările climatice, de rușii lui Putin. Că existența fizică a lor și a țărilor lor este în pericol și că doar prin sacrificii se pot salva.

Comisia Europeană este de acord cu o asemenea strategie, câtă vreme crizele și teama indusă populației au fost și până acum strategia de a transfera la Bruxelles atribuțiile suverane ale statelor. Pregătirea populației pentru un război cu Rusia lui Putin pe care o face CE nu este despre ”kituri de supraviețuire”, despre conserve, sticle cu apă și radiouri cu baterii, ci este o continuare a paradigmei din perioada pandemiei: guvernarea prin manipulare psihologică (la concurență cu războiul hibrid al Rusiei în Europa), militarizarea vieții civile, normalizarea stării de urgență, totul sub o amenințare existențială despre a cărei natură se pot pronunța doar ”specialiștii” (în 2020 doar medici și biologi aprobați, acum doar politologi aprobați și economiști apocaliptici).

”Vestea bună este că populația privește cu scepticism această agitație pro-război. Însă vestea proastă este că, atunci când propaganda nu mai funcționează, cei de la putere recurg la tactici represive pentru a închide gura rivalilor politici – așa cum a fost în cazul interdicției electorale impuse Marinei Le Pen. Această strategie autoritară nu poate fi menținută pe termen lung: teama și represiunea nu pot înlocui consensul și vor apărea noi forme de rezistență”, scrie Thomas Fazi, pentru Unherd.

O altă veste proastă este însă că vârsta de aur a Europei postbelice s-a încheiat. Asta vor liderii politici să ne transmită și, pentru a nu pierde puterea, apelează la inducerea fricii. Iar, atunci când se conturează perspectiva ascensiunii unor suveraniști sau populiști care susțin că au planuri (mai mult sau mai puțin iluzorii) de a evita acest deznodământ, sistemul îi ostracizează ca ”extremiști” și ”pro-ruși”.

În urmă cu patru ani, ministrul indian al Energiei punea o întrebare retorică: Ce se întâmplă când și indienii, și africanii și chinezii își doresc să trăiască la standardele europenilor? Răspuns: Emisiile globale de dioxid de carbon nu vor scădea, standardele globale de trai nu vor crește, însă vor scădea dramatic standardele occidentale și vor apărea o mulțime de inovații tehnologice. Alternativa la această evoluție poate fi războiul.

Acum, războiul a început – și nu este vorba despre ”războiul ciudat” (pentru generațiile actuale) din Ucraina. Nu vom lupta în tranșeele cu care suntem speriați de actualii lideri, ci obișnuindu-ne  că tot ceea ce în urmă cu câteva generații reprezenta un imens progres (asigurările de șomaj obligatorii introduse în perioada interbelică, pensiile introduse în aceeași perioadă și care acum vor ”up for grabs” pentru fonduri de investitii si bănci, alături de alocațiile familiale, accesul gratuit la servicii medicale, tot ”up for grabs”, și chiar de apariția ministerelor sănătății, concediile plătite care au dus la nașterea de facto a turismului) să fie pus sub semnul întrebării sau de-a dreptul anulat.