După ce a lucrat în minele de aur vreme de 15 ani, Georgeta Dulgheru, inginer geolog, a decis că este momentul să facă ceva pentru ca meșteșugul tradițional al căutării aurului să nu se piardă. A devenit prima femeie căutător de aur autorizat din România, deși nu i-a fost ușor. A avut nevoie de aproape un an pentru obținerea unei autorizații prin care să poată exploata un perimetru aurifer bine delimitat.
A dorit să studieze la facultatea de geologie în anul 1983, visând să ducă o viață la munte, într-o cabană, ca ghid turistic. „Asta ar fi fost posibil doar dacă făceam studii la Facultatea de Geografie unde trebuia să dau admitere la obiecte pe care nu le învățasem intensiv. Am vrut să evadez din lumea cifrelor și a virtualului, ca absolventă a unui liceu de informatică“, își începe povestea.
„Satisfacția apărea când strălucea în frontul de lucru“
Acest vis avea să i se împlinească mult mai mai târziu, la 50 de ani, când printr-un proiect accesat de primăria comunei Buceș (jud. Hunedoara) i-a revenit misiunea de construi cabana Casa Căutătorului de Aur. Aceasta are menirea promovării turismului minier, mai exact al aurăritului, al meșteșugului căutării aurului aluvionar. Așa a început un proiect al cărui fir călăuzitor este aurul din satul Stănija.
Cu sprijinul autorităților locale din comuna Buceș, fostul inginer geolog de la minele de aur din zona Bradului a construit o cabană din lemn dotată cu tot ceea ce are nevoie un turist care dorește să fugă de aglomerația urbană și vrea să vadă frumusețile neatinse ale naturii sălbatice: Casa Căutătorului de aur, o locuință curată, cu bucătărie și dormitoare cu paturi suprapuse, suficiente pentru turiștii obosiți care au străbătut pădurile.
După cei 15 ani în care a lucrat în minele de aur din zona Bradului, Georgeta Dulgheru nu-şi poate ascunde regretul că toate aceste exploatări s-au închis, una câte una. Sfârşitul mineritului aurifer a fost în anul 2005, când de la mina Gurabarza s-a extras ultimul vagonet încărcat cu preţiosul minereu. „Aveam în palmares 15 ani petrecuți în adâncurile de aur ale minelor din zona Brad unde lucrasem alături de bravii ortaci pentru a aduce la lumina zilei cel mai prețios metal: aurul. Asta nu se întâmpla zi de zi, dar noi trebuia să-l căutăm în rocile vulcanice ale Munților Metaliferi, chiar dacă, uneori, nu se arăta prea ușor. Satisfacția apărea când strălucea în frontul de lucru, în cantități mai mari sau mai mici, sub formă de aur nativ. Putea să se regăsească și în minereul comun, având un drum lung până să ajungă în lingou“.
„Am simțit că aceasta este menirea mea“
La sfârșitul anului 2005 a fost închis ultimul abataj al minei Barza-Brad, fiind și ultima redută a mineritului aurifer al României. Din acel moment a început aventura fostului geolog. „Am avut norocul să merg tot în mijlocul lumii aurului, la Muzeul Aurului din Brad unde aveam să mai stau doi ani. Statul român oferea atunci plăți compensatorii pentru minerii șomeri timp de doi ani pentru a avea timp să se reprofileze, însă anii au demonstrat că nu a fost chiar așa. Astăzi se mai trăiește încă din pensiile minerilor, se regretă viața de miner, iar frumoasele vârfuri și dealuri ale Apusenilor sunt tot în picioare.“
În anul 2015 intră în proiectul de suflet al primarului comunei Buceș (Traian Mărcuș) și al lui Ioan Cătălina (meșterul aurar al comunei Stănija). La 82 de ani, Cătălina a fost mentorul Georgetei Dulgheru. Vârsta și sănătatea nu i-au mai permis să caute aur cu șaitrocul, un fel de lopată care se deschide în partea din faţă sub forma unui evantai, iar în spate este prevăzut cu un spaţiu în care se poate aduna nisipul. Dar mintea îi este limpede și gândește la ceea ce se poate face pentru oamenii din sat.
Georgeta Dulgheru a preluat ușor continuitatea practicării acestui meșteșug. Nu este uşor pentru o femeie să caute aurul cu şaitrocul. Preluat din cursul de apă, spălat prin mişcări repetate, „materialul“ se decantează cu grijă până când, pe un şanţ tăiat foarte fin pe mijlocul şaitrocului apare un grăunte strălucitor. „Știam că nu va ușor, dar am simțit că aceasta este menirea mea. Am învățat. Era diferit de ce se întâlnea în mină, dar eram totuși într-o lume cunoscută. Încet-încet am început să îndrăgesc aceste meșteșug, să îmi doresc să știu mai mult, pentru a putea arăta și altora din ce știam eu.“
„Trecusem de mirajul aurului“
Interesant este faptul că Georgeta Dulgheru nu a cerut autorizaţie să caute aur pentru a se îmbogăţi, ci pentru a-şi pune în practică ideea unui proiect prin care doreşte să salveze tradiţia acestui meşteşug, practicat de mii şi sute de ani pe cursurile de apă. Tenace din fire, a reuşit să-şi vadă visul împlinit şi să construiască primul jgheab de spălare a minereului cu potenţial aurifer. „Aveam norocul că trecusem demult de acel miraj al aurului care niciodată nu fusese prea important. Devenise o obișnuință în a lucra cu aurul. Nu m-a tentat niciodată ca sursă de îmbogățire. De-a lungul timpului s-a dovedit a fi pentru multe generații, dar în Apuseni a fost mai ales o sursă de supraviețuire“.
Scopul Georgetei Dulgheru este să ducă mai departe acest meșteșug. Să le arate tinerilor, străinilor ce înseamnă să cauți aur cu șaitrocul și care este bucuria acestui meșteșug. Organizează excursii pentru străini, dar și pentru copiii de școală. De altfel, primii turişti au şi venit, ba unii, mai cu dare de mână, şi-au cumpărat case în sat, fermecaţi de frumuseţea locului. De aceea, speranţa iniţiatorilor proiectului este că lucrurile nu se vor opri aici şi să mai dureze mult timp până când şaitrocul să fie pus definitiv în cui. „Am dorit să dăruiesc și celor mici și celor mari din experiența mea legată de aurărit și am început să merg prin școli făcând parteneriate, programe pe timpul vacanțelor sau în săptămânile cu altefl de activități.“
Fiica îi calcă pe urme
Pentru a merge și pe teren să exerseze frumosul meșteșug, a decis să fac singură un permis de exploatare care nu era dedicat îmbogățirii materiale, ci sufletești. „A durat foarte mult, a fost foarte scump și birocrația a fost foarte încâlcită. Pentru tineri pare spectaculos, dar necesită multă răbdare și rezultatele nu vin imediat. Sunt puțini cei care ar dori să învețe serios acest meșteșug pentru că azi, aurul, se poate cumpăra la fel ca multe alte lucruri. Cu timpul, sunt sigură că vor dori să revină pe albia râului, din curiozitate și respect pentru munca și viața de miner aurar de odinioară“.
A iubit muntele, atât pe interior cât și pe exterior atât de mult încât a reușit să facă astfel încât și fiica sa să îl iubească. „A făcut din geografie o pasiune pe viață, iar azi este studentă la geofizică în București. A ales să îl iubească. A ales să rămână în țara din motive materiale și, sperând că va învăța și aici ce își dorea despre pământ , adică fizica sa. Acum ăți dorește să încerce și experiența de peste hotare, mergând la diverse proiecte și programe în toată lumea“.
Tot pentru a lăsa vie amintirea aurarilor cu șaitrocul sau din măruntaiele pământului a început să adune obiecte de minerit și geologie care se vor regăsi într-o colecție la Stănija în anii următori. „Este o atracție în plus pentru cei ce vin în inima Metaliferilor, pe lângă alte frumuseți naturale. Pe cei dornici de a-și încerca norocul, îi invităm să treacă pragul Casei Căutătorului de Aur din Stănija. Mai este aur în Apuseni, mai sunt printre noi aurari, mai sunt și dornici de a duce meșteșugul căutării aurului cu șaitrocul mai departe“, conchide Georgeta Dulgheru.
Brad, Criscior, Gura Barza in muntii Apuseni. Odinioara mergea mocanita de la Brad pana la Criscior. Superbe locuri pe care le revad aievea acum cu ochi de copil. Fugit ireparabile tempus.