George Mihăiţă: „Actorul zboară singur”

În Bucureşti se desfăşoară Festivalul Comediei Româneşti, organizat de Teatrul de Comedie, al cărui director este actorul George Mihăiţă. Considerat „om orchestră” de către prieteni şi de publicul larg, este o persoană foarte activă: actor de teatru şi film, iniţiator şi organizator al multor proiecte, patron şi gazdă la cafeneaua „La Comedie” şi la „Jos pălăria”, asociat în proiectul-pilot de reintegrare socioprofesională prin artă a categoriilor defavorizate din Bucureşti, „Opera Prima „. Citeşte alături de studenţi şi actori, în licee, texte din programa şcolară, iubeşte adolescenţii, pentru care a iniţiat „Comedia ţine la tineri”…

Distins de multe ori de-a lungul unei cariere de peste treizeci de ani, a primit în 2010 Premiul pentru cel mai bun actor în rol principal la Gala UNITER, cu rolul Ametistov din „Casa Zoikăi” de Bulgakov, în regia lui Alexandru Tocilescu.

– Mai există comedie astăzi în România?

– Da, există comedie în România. Chiar dacă nu este la nivelul la care am dori unii dintre noi, ea trebuie sprijinită. Este păcat ca un popor plin de haz să nu fie ajutat în domeniul dramaturgiei. Este unul dintre motivele pentru care am organizat Festivalul de Comedie sau Concursul de comedie românească.

– Actor, director de teatru, organizator de festivaluri pentru tineri… Care dintre ei se află pe primul plan?

– Mi-e greu să pun unul pe primul plan, pentru că ar fi nedrept. E ca iubirea pentru copii. Nu poţi face o ierarhizare, chiar dacă ea există, poate. Trebuie să-i ajuţi pe toţi să crească la acelaşi nivel. Am o datorie morală faţă de toate proiectele în care sunt implicat.

– Şi actorul?

– Pe actor îl ştiu atât de bine! El zboară singur. Ştiu că lui îi este foarte bine şi atunci fug către celelalte proiecte.

– Aţi zburat foarte bine. Ce-aţi simţit când aţi primit, anul acesta, Premiul UNITER pentru cel mai bun actor în rol principal?

– N-am simţit ce-aş fi putut simţi acum trei ani când am jucat „Revizorul”. Pentru mine marele premiu este publicul. N-o spun cu făţărnicie. Premii am luat şi probabil c-o să mai iau. Nu pot spune că am fost superfericit, deşi îl apreciez foarte mult pentru că el te pune în raport cu alţii pe o anume scară. În acelaşi timp, mă şi obligă şi, poate, nu vreau să mă simt atât de obligat, când am atâtea proiecte. Oricum, este bine venit şi încununează o carieră de mulţi, mulţi ani şi de multă, foarte multă muncă.

– Mulţi ani şi foarte multe roluri…

– În teatru nu câte ar fi trebuit poate. Dar atunci când completezi cu 60 de roluri în filme, cu vreo 55 în teatrul de televiziune, înseamnă chiar mai mult decât o viaţă de om.

– Dintre rolurile din teatru, există vreunul care v-a marcat în mod special?

– Primarul din „Revizorul” de Gogol. Bineînţeles că şi Ametistov din „Casa Zoikăi”, dar nu în aceeaşi măsură. Primarul a fost o cotitură neaşteptată şi pentru mine, şi pentru cei care m-au văzut şi, recunosc, datorez în mare parte lui Horaţiu Mălăele şi, evident lui Alexandru Tocilescu.

„Omul şi rolul se întrepătrund”

– Care este filmul în care aţi vrea să mai jucaţi o dată?

– Cu siguranţă, sunt două. „Reconstituirea” lui Lucian Pintilie şi „Undeva la Palilula”, debutul în regia de film al lui Silviu Purcărete.

– Puteţi dezvălui ceva despre filmul lui Silviu Purcărete?

– Am primit scenariul în septembrie. Pe 23 fusese ziua mea. Pe 27 am fost invitat în Olanda de către Valeriu Argăseală, preşedintele Clubului Steaua, şi am spus atunci: eu cred că voi lua un premiu cu acest rol. Aştept să văd dacă nu aberam.

– Cum au fost filmările cu Silviu Purcărete?

– Cum sunt şi cele cu Horaţiu Mălăele. Purcărete este un magician. Atâta bucurie ai în preajma acestor oameni, atâta încredere îţi acordă, te pun într-o stare atât de bună de creaţie, încât sunt fericit că am avut şansa să-i întâlnesc.

– Şi „Femeia care şi-a pierdut jartierele”?

– Abia aştept să reluăm această piesă, tot în regia lui Purcărete, în care joc împreună cu Horaţiu Mălăele şi Mihaela Teleoacă, şi să avem o premieră la Festivalul de Teatru de la Sibiu, pe 6 iunie.

– Este Silviu Purcărete un altfel de regizor de film decât ceilalţi cu care aţi colaborat?

– Cu siguranţă, da. Şi Mălăele se duce în zona pe care o forează acesta, dar Silviu Purcărete este venit din altă lume. O lume a lui, în care te duce cu o nonşalanţă pe care n-am mai întâlnit-o până acum. Te uiţi la el ca la un miracol, dar e atât de normal în cee ce face, încât te întrebi: Domne, e adevărat?

– Asta-i vine din experienţa în teatru?

– Nu. Îi vine din naştere. E ceva ancestral. Nici nu ştii de unde-i vine şi poate că nici nu este bine să ştii.

– Există o influenţare reciprocă a actorului şi a omului, a persoanei şi a rolului?

– Cred că da. În cele mai multe roluri, chiar şi în rolurile negative, trebuie să existe ceva din omul respectiv pentru a-i da o dimensiune specială. În toate rolurile pe care le-am jucat, şi asta s-a scris şi în cronici, a existat o apropiere între personaj şi om.

– La coborârea de pe scenă, rămâne ceva din personaj?

– Da şi nu. Da, pentru că există această întrepătrundere, despre care vorbeam. Nu, pentru că de multe ori eşti obligat să uiţi personajul ca să redevii tu însuţi.

Filmare la Cimitirul Bellu

– Aveţi în jur foarte mulţi tineri, unii din alte zone ale artei. De ce?

– Nu m-am rezumat numai la teatru. M-am întâlnit de-a lungul vieţii cu foarte mulţi oameni din domenii diferite şi m-am dedicat tinerilor, aşa că am vrut să lărgesc aria interesului meu în comunicarea cu ei. Când propui un proiect teatral cu cei tineri, nu intră în el numai actorii, ci şi un regizor, un scenograf, un dramaturg…

– Ce înseamnă pentru un director de teatru, din punct de vedere financiar, organizarea tuturor acestor manifestări?

– Să poţi deschide uşi, să poţi avea succes la oameni influenţi, să fii ajutat. De multe ori nu poţi fi ajutat decât dacă prin ceea ce faci ai succes. Se deschid mai uşor uşile atunci când eşti cunoscut pentru proiectele pe care le-ai făcut.

– Cât efort a însemnat această ediţie „festCO?

– Nu foarte mare. E făcut din iubire. Dacă ştii să-ţi alegi o echipă care să răspundă comenzilor e mult mai uşor.

– Teatrul de Comedie are, nu de foarte mult timp, şi Sala Nouă, în care se desfăşoară şi proiecte neteatrale.

– Este exact ce spuneam. E un bun exemplu de ceea ce se poate realiza când ştii ce trebuie să faci şi ai în jurul tău oameni care-ţi preiau ideile, gândurile, sentimentele şi le duc mai departe, uneori cu succes mai mare decât ai fi sperat. Este cazul, de pildă, al foarte tânărului artist vizual Mihai Zgondoiu, care se ocupă de expoziţiile de la Sala Nouă.

– Între oamenii pe care i-aţi întâlnit de-a lungul carierei există vreunul care v-a marcat, de care vă simţiţi legat în mod deosebit?

– Da. Lucian Pintilie, Horaţiu Mălăele, Alexandru Tocilescu, Silviu Purcărete, Sergiu Nicolaescu.

– Ce face George Mihăiţă când nu joacă pe scenă sau pe platou, nu e director de teatru, nu organizează festivaluri?

– Joacă tenis, citeşte piese, dar cred că pe primul loc sunt cei doi copii pe care-i văd foarte des, pe care-i iubesc foarte tare şi pentru care trăiesc. Mă refer la cei mici, dar există şi al treilea, care este însă pe picioarele lui, cum se spune.

– Care a fost cea mai amuzantă întâmplare din viaţa unui actor de comedie?

– Au fost multe. La „Supravieţuitorul” lui Sergiu Nicolaescu, de exemplu, trebuia să filmez o noapte la Praga, într-un cimitir, cel mai mare din Europa. M-am dus acolo, am stat o noapte, n-am filmat deloc. M-am întors, zicând că a fost un ghinion. Nu credeam că ar putea veni unul şi mai mare. Venind în Bucureşti, am filmat la Cimitirul Bellu. Veneau zorile, mă temeam că nu-mi va veni rândul nici atunci, dar s-a întâmplat. Era o scenă în care eram împuşcat şi trebuia să mor. M-am întors pe spate, am căzut, a plecat echipa şi eu am rămas ultimul în rulotă. Mă mişcam mai greu, mă durea puţin piciorul stâng. Am plecat acasă, nu puteam pune piciorul pe ambreiaj, n-am putut dormi de durere… A doua noapte m-am dus la spital şi a trebuit să mi se pună piciorul în ghips pentru o lună.

– Dacă aceasta este cea mai nostimă, care e cea mai neplăcută?

– Trebuie să îmbrăcăm în haine amuzante cele mai delicate momente din viaţa noastră. Iar atunci nu-mi închipuiam că, timp de o lună, voi sta atât de liniştit, de relaxat, citind, privind în interiorul şi în jurul meu. M-am bucurat. Am transformat acea perioadă în jumătatea plină a paharului.

– Puteţi identifica cel mai fericit moment din viaţa dumneavoastră?

– Desigur. Au fost trei mari momente de fericire când au venit pe lume cei trei copii. Dar şi mai mare a fost fericirea de a descoperi ce înseamnă ei.

– Ce întrebare ar fi trebuit să vă mai pun şi nu m-am priceput s-o fac?

– „De ce-ai dat, mă? De ce-ai dat?”

– A fost replica din film sau întrebarea pe care şi-o pune George Mihăiţă?

– Lăsăm cititorii să ghicească din ce film este!