Lumea haute couture trăieşte graţie unor personaje la fel de fabuloase şi incitante ca şi creaţiile lor. Personaje cu vieţi ascunse cu grijă de ochii lumii sau trăite sub lumina reflectoarelor. Creatori al căror nume este uitat la puţin timp după dispariţia lor din scena defileurilor sau din aceea a vieţii ori care rămân nume emblematice pentru generaţiile următoare. Două exemple sunt oferite acum iubitorilor de veşminte frumoase şi de vieţi mai mult sau mai puţin celebre. O expoziţie, la Muzeul „Bourdelle”, şi o carte recent lansată, readuc în memorie două creatoare ale căror modele au entuziasmat Europa şi America în secolul al XX-lea: Madame Grès şi Coco Chanel.
Creatoarea celor mai sexy rochii
Madame Gres construind o rochie
În saloanele haute couture, Madame Grés, cum era cunoscută în lumea eleganţei pariziene, crea rochii menite să accentueze cu discreţie senzualitatea posesoarelor lor. Cu toaletele ei sexy şi glamour, a cucerit, pentru prima dată, şi America.
Marlene Dietrich, Edith Piaf, Greta Garbo, Danielle Mitterand, Jackie Kennedy s-au numărat printre clientele acestei inegalabile şi extrem de discrete creatoare. Casa ei de modă se afla, între 1942 şi 1988, pe rue de la Paix. Interiorul era în întregime alb, în stilul saloanelor minimaliste din anii 30. În camerele de probă ale acestei Case care nu avea magazin la parter, soseau cele mai frumoase şi mai bogate femei ale vremii. Ducesa d’Orleans, una dintre rarele sale prietene, Maria Casarès, Greta Garbo cu care presa americană a comparat-o adesea, scriind că amândouă împart „cultul secretului”. Premierele casei luau măsurile clientelor, ferindu-se să pronunţe vreo cifră atunci când ea nu era flatantă: talia, bustul, şoldurile, lungimea braţului, distanţa dintre sâni… 20 de măsuri confidenţiale ce au devenit apoi manechine personalizate.
Grace Kelly într-o creație Madame Gres
Madame Grès, cu pulovere „col roulé”, cu rochii „serioase”, purta un etern turban, adoptat în timpul celui de al Doilea Război Mondial, amintind de femeile din picturile olandeze ale secolului al XVII-lea. Nu îmbrăca niciodată creaţiile emblematice ale Casei sale, rochiile drapate dintr-o cantitate inimaginabilă de material, penele care subliniau talia sau abdomenul, dând nota erotică a modelelor. Înaltă de numai 1,50 metri, cobora rareori în atelier, rămânând, de obicei, în biroul ei de la ultimul etaj, lăsând arta conversaţiei cu clientele „vânzătoarelor mondene”, reprezentantele unei elite sărăcite, care cunoşteau întreaga lume şi care aveau o cotă-parte modestă la fiecare vânzare. Grace Kelly şi Ducesa de Windsor au sosit la Madame Grès, prin intermediul unei rusoaice albe scăpătate.
Vestitele drapaje realizate de Madame Gres
În această casă de modă, indiferent de valurile vremurilor, de mode, mereu împotriva pret-à-porter-ului, se trăia în atmosfera anilor 30, epoca de aur a haute couture, excesiv de hollywoodiană, cea în care se afirmase, mai întâi sub numele de Alix, Madame Grès. La acea vreme, o elegantă nu apărea dimineaţa, la prânz, după-amiaza, la sfârşitul după-amiezei sau seara în aceeaşi ţinută. Toată garderoba ei era de marcă. Era ori haute couture, ori de „confecţii”. Acesta era motivul cel mai pregnant de stres. Probele durau ore întregi, iar îmbrăcatul ocupa o bună parte din zi. „Trebuie să fii bine îmbrăcată, fie şi pentru a lua metroul”, susţinea Madame Grès. Multe elegante au părăsit-o la acea vreme pe celebra Vionnet pentru a apela la Madame Grès care transforma femeile în zeiţe glamour. Americancele soseau special la Paris pentru Casa ei. „În anii 70, povesteşte Betty Granella,fost manechin, Camera sindicală de Haute Couture organiza două mari călătorii pe an. Plecam la New York 15 persoane: manechine, şefă de cabină, premiera atelierului, vânzătoarea mondenă, omul la toate.. şi rămâneam opt zile la luxosul hotel Pierre. Pariziencele defilau în gale de caritate, cliente bogate soseau apoi la hotel pentru comenzi”.
Imagine din expoziția de la Musee Bourdelle
Madame Grès era atentă, în aceste călătorii, la conduita angajatelor sale. „Eram ca la mânăstire” îşi aminteşte Betty Granella. Lucrătoarele nu-i cunoşteau nici vârsta, nici reşedinţa, dar ea ştia tot despre situaţia lor familială. Ar fi vrut să nu-şi vândă niciodată creaţiile, ci să le dăruiască, ceea ce a şi făcut uneori pentru celebrele ei cliente. Cu un stil de viaţă modest, era o pasionată iubitoare de artă, de la tablouri (s-a spus că avea chiar un Picasso şi un Ingres) la obiectele extrem-orientale. Îi plăceau casele frumoase şi maşinile, conducând, se pare un „Jaguar” cu interiorul în blană de vizon. Nu-i plăcea să fie fotografiată, iar defileurile ei nu aveau niciodată muzică. Îi plăcea muzica, a mărturisit ea într-unul dintre puţinele interviuri acordate, dar nu putea s-o asculte. „Mă emoţionează atât de tare, încât n-o suport. Mă pătrunde şi mă întristează îngrozitor”. Confesiune de sensibilitate a unei femei care afirma că rămâne mută în faţa frumuseţii, fascinată, încât nu mai poate să-şi mute privirea.
„N-am nimic de spus, şi am totul de arătat. Nu fac altceva decât să muncesc, să muncesc, să muncesc. Când nu dorm, croiesc”. A trebuit să aleagă între lucru şi viaţa privată. „Am o fiică pe care o ador. Am avut un soţ minunat. Tată şi mamă. Am sacrificat totul. Regrete? Dacă am, le păstrez pentru mine”.
Rochie expusă în expoziția de la Muzeul Bourdelle
În 1988, Casa Grès este în lichidare, iar patroana ei pleca în sudul Franţei. Pe numele ei adevărat Germaine Krebs, Madame Grès refuzase propunerea lui Bernard Tapie care dorise să conceapă mobilier „Grès” pentru birouri.
Moartea ei, în 1993, a fost ascunsă de fiica sa timp de un an, „pentru a nu da ocazia celor care i-au întors spatele să defileze la înmormântatrea ei”.
Madame Grès a fost uitată. La un an după faliment, o femeie care îi semăna, purtând până şi acelaşi turban, a lansat colecţie pret-à-porter „Grès”. Era sora ei. După 10 ani, magazinul s-a închis, lăsând locul micului birou japonez al lui Yagi Tsusho. În Japonia, Grès este de atunci sinonim cu papuci şi halate de baie.
Chanel, legendă şi viaţă
Coco Chanel
Aproape aceeaşi epocă, destine diferite. Numele Coco Chanel inspiră şi astăzi. Din anii 30, de la Paul Morand la Pierre Galante şi de la Claude Delay la Edmond Charles-Roux, au apărut nu mai puţin de 55 de volume despre ea. S-ar fi putut crede că s-a spus tot. Şi iată, o nouă carte, semnată de jurnalista Justine Picardie, aduce cititorilor poveşti inedite. Justine Picardie a reuşit să obţină accesul la arhive păstrate cu străşnicie de aristocraţi englezi şi la cele ale serviciilor secrete britanice, de unde a scos la iveală fotografii şi texte inedite, reconstituind unele dintre perioadele cele mai puţin cunoscute ale vieţii celebrei creatoare de modă: copilăria, adolescenţa, pasiunile succesive pentru cei doi englezi, Boy Chapel şi Ducele de Westminster, detaliile prieteniei cu Winston Churchill şi rocambolesca „operaţiune Chapeau de mode” care îi adusese renumele de Mata Hari a celui de al Doilea Război Mondial.
Coco Chanel și Audrey Tatou în rolul Coco
Copilăria şi adolesenţa „La Grande Mademoiselle”, cum era numită Coco Chanel, le-a petrecut în atmosfera austeră a mânăstirii Aubazine. În creaţia de mai târziu, obsesia pentru formele simple, pentru alb şi negru, tema stelelor şi chiar dublul C al mărcii sale îşi au rădăcinile în această existenţă monahală. Şi tot din imaginaţia tinerei aflate aproape în recluziune, dar pasionată cititoare de romane, a venit fascinaţia pentru eroinele neliniştite, ca Rebecca lui Daphné Du Maurier, al căror zbucium pare să fi ghidat, cel puţin parţial, viaţa ei aventuroasă. Li se adaugă în forjarea acestei personalităţi incitante, mizeria primilor ani de viaţă, moartea mamei, imaginea tatălui care, după ce o duce la mânăstire, dispare pentru totdeauna. Coco Chanel avea să-şi construiască o imagine care să înlăture amintirile.
Coco Chanel
Plină de energie, inteligentă, cu o cunoaştere intimă a vieţii mondene şi artistice, Coco fascinează bărbaţii, dar, de fiecare dată, aceştia sfârşesc prin a se căsători cu altcineva. „Pentru a-şi face iertate infidelităţile, de exemplu, Ducele de Westminster îi dăruieşte bijuterii la preţuri fabuloase.
Marca Lagerfeld văzută prin ochii lui Coco Chanel
Ca o eroină a lui Scott Fitzgerald, ea le aruncă în mare sub ochii ducelui”, poveste Justine Picadie. Dar, în toată această avalanşă de iubiri, de deziluzii, de vânători pasionate şi partide de pescuit în compania unor personalităţi ca Winston Churchill, îşi păstrează întotdeauna libertatea de spirit, necesară creaţiei ei. A fost, prin ţinutele concepute o feministă. A înţeles, înaintea oricui, că libertatea unei femei se exprimă prin veşmintele sale. Şi a păstrat această idee până la vârsta de 87 de ani, care i-a încheiat, în acelaşi timp, creaţia şi viaţa.
Karl Lagerfeld, Chanel Resort 2010
Chanel a dat o nouă figură femeii. Celebrului Paul Poiret, cu gusturi „orientaliste”, care îi reproşa că transformă femeile în mici „telegrafiste subnutrite”, Coco Chanel îi răspundea că „a trecut timpul cocotelor pe care el le transforma în sclave de harem”. Winston Churchill, care a cunoscut-o în anii 20, la o vânătoare, îi admira vigoarea şi forţa de definitiva o colecţie şi de a trece de la un concept la altul, considerând că este „cea mai puternică personalitate pe care a întâlnit-o vreodată”.
Chanel Resort 2010
Războiul i-a dat noi idei. Pentru că materialele erau rare, a folosit nonconformist ceea ce exista în stoc. Jerseul costumelor de călărie a fost metamorfozat în rochii, iar la Deauville şi Biarritz, vilegiaturiştii bogaţi, fugiţi din apropierea frontului, îi admiră modele ce aduc noi tendinţe: fustele se scurtează, talia de viespe dispare. În plus, se inspiră din garderoba masculină a amanţilor ei, folosind puloverele, blănurile, beretele sau vesta de tweed pentru a le feminiza.
Defilare Lagerfeld inspirată de Coco Chanel
Despre Ducele de Windsor, care i-a fost partener 10 ani, mărturisea că l-a ales pentru că o putea proteja cel mai bine. „La un asemenea nivel, spunea ea, bogăţia nu mai este vulgară: situată dincolo de orice invidie, ea face din el produsul unei civilizaţii dispărute, o curiozitate paleontologică”. Curiozitate despre care se mai vorbeşte astăzi numai graţiei lui Coco Chanel, femeia care a ştiut să-şi transforme nefericirile în bucuria creaţiei, să facă din negrul suferinţei şi doliului fumuseţe, să „reinventeze, neobosit, lumea şi viaţa…”.
