Hrisov de la voievodul Matei Basarab

 

Colecția Documente a Muzeului Municipiului București este beneficiara unui număr consistent de acte domnești emise în răstimpul celor peste 20 de ani de conducere a Țării Românești de către Matei Basarab, care a primit hatișeriful de numire la 15/25 decembrie 1632, iar la 3/13 februarie 1633 a fost confirmat în domnie și petrecut în țară cu alai de investitură.

 

Matei Basarab a văzut lumina zilei la Brâncoveni (jud. Olt) în cursul anului 1580. A fost fiul marelui vornic Danciu din Brâncoveni, căzut în bătălia de la Șelimbăr (1599) și înmormântat la Alba Iulia, și al jupânesei Stanca din Brâncoveni. După bunicul patern aga Matei era descendent din familia marelui vornic Pârvu Craiovescu, soțul mamei lui Neagoe Basarab, voievodul Munteniei (1512-1521). A preluat numele de Basarab, pentru a-și justifica legitimitatea la tronul țării. Înainte de a ajunge în scaunul voievodal, Matei Basarab a ocupat dregătoriile de postelnic (‹1593-1601› și 1603-1605), paharnic (1608-1627), mare agă și fost mare agă (1628-1630). A fost căsătorit cu Elina, fiica lui Radu Năsturel din Fierăști mare logofăt și a Despinei (Calea), posibil să fi fost fiica lui Radu Calomfirescu.

A avut o domnie plină de realizări în plan economic – prin încurajarea activităților generatoare de venituri; în plan militar – prin înființarea unor noi corpuri de pedestrași înzestrați cu arme de foc; în domeniul justiției – prin tipărirea primelor legi Pravila mică (1640) și Îndreptarea legii (1652); precum și în plan cultural și religios, fiind considerat „cel mai mare ctitor bicericesc al neamului nostru” de istoricul Constantin C. Giurescu.

În primele zile ale lunii aprilie 1654, Matei Basarab, „slab și ajungându-l adâncile bătrânețe”, și-a încheiat viața pământeană, la vârsta de 74 de ani, în palatul Curții domnești de la Târgoviște. Inițial, a fost înmormântat în Biserica Domnească din reședința voievodală, pentru ca ulterior, rămășițele pământești să-i fie duse și adăpostite, pentru veșnicie, sub o frumoasă piatră funerară în stil baroc, în ctitoria sa, Mănăstirea Arnota, așa după cum el însuși ceruse pe patul de suferință.

La 24 februarie 1638 (7146), voievodul Matei Basarab le-a întărit lui Sava logofăt de la Vistierie, fiul lui Oancea logofăt din Cuștereni (jud. Ilfov), soției lui, „jitelniței” Alivera, și fiilor lor „câți le-a dăruit Dumnezeu” stăpânirea ocinei din satul Stâlpeni (jud. Ilfov). Era vorba despre „partea jitelniței” Vlada, fiica lui Score logofăt din Rasa (jud. Ilfov), căsătorită cu Sima vătaf din Târgoviște, în suprafață de 260 de stânjeni din „câmp și din pădure și din apă și cu vaduri de moară și vii și din siliștea satului și cu case și de pretutindeni, oricât se va alege de peste tot hotarul”, care era „dedină și de zestre a jitelniței Vlada de la părinții ei, încă mai dinainte vreme și a tot fost pe seama ei cu bună pace”.

Sima vătaf împreună cu soția lui și cu fiii lor au vândut ocina din Stâlpeni „pentru multe greutăți și nevoi ce au avut pe capetele lor” cu câte 9 potronici pe stânjen, suma totală fiind de 117 galbeni ughi. De asemenea, a fost redactat și actul tranzacției în care au fost menționați, în calitate de martori, mai mulți boieri. După un timp, același Sima vătaf „s-a ridicat și a umblat cu înșelăciune și în taină”, înstrăinând pentru a doua oară această moșie lui Hadâr bei turcul, cu același preț, însă fără știrea lui Sava logofăt, fiind întocmit și „zapis de vânzare de la mâna lui”. La rândul lui, și Hadâr bei a vândut această ocină călugărilor de la Mănăstirea Sf. Gheorghe din București. Însă, Sava logofăt aflând de acest fapt „nu s-a lăsat, ci s-a ridicat” și a venit la părintele egumen al sfântului locaș, popa Antim, pe care l-a întrebat „cum sunt mai volnici călugării să cumpere decât alții”. Totodată, Sava logofăt le-a solicitat monahilor, ca până în ziua de prăznuire a Sf. Dimitrie din anul 7145 (1637), să „lepede lui Hadâr bei turcul banii înapoi”. La ziua stabilită călugării sfântului locaș „s-au lepădat de ocină”, afirmând că „nu le trebuie să cumpere nicio ocină”.

După acest moment, Sava logofăt s-a prezentat înaintea domnului, în marele Divan, unde s-a „pârât de față” cu Sima vătaf, Hadâr bei turcul și cu călugării de la Sf. Gheorghe, povestind „pentru toate pe rând, cum a fost treaba și întocmirea acestei ocini și cum a umblat Sima vătaful cu înșelăciune, ca un om mincinos”. În urma cercetării domnești, „după dreptate și după legea lui Dumnezeu, împreună cu toți cinstiții dregători ai domniei”, Matei Vodă a decis ca Hadâr bei să „întoarcă” banii, deoarece nu era permis ca turcii să cumpere „ocini și dedine aici, în țară”, în timp ce Sima a rămas de „lege și de judecată dinaintea domniei”, fiind chiar „scos din Divan cu mare scârbă și rușine, ca pe un om rău și mincinos”.

Cu același prilej, domnul muntean le-a întărit lui Sava logofăt și soției lui, Alivera, și stăpânirea a 200 de stânjeni din ocina de la Furduiești, aflați „din sus de satul Leurdeni, lângă apa Dâmboviței, în județul Ilfov”, respectiv câte 50 de stânjeni: din partea lui Stanciu, unchiul jupaniței Neacșa, soția lui Oancea logofăt; din partea lui Mircea armaș; a lui Furdui portar, precum și din partea lui Stan logofăt, pentru care au fost plătiți 10.000 de aspri. Spre dovadă au fost prezentate și actele de vânzare, „cu martori”, aflate la „la mâna boierului domniei mele, Sava logofătul și a soției lui, Alivera”, prin care aceste părți de ocină au fost înstrăinate „de bunăvoia lor, fără nicio silă, cu știrea tuturor boierilor dimprejurul locului, din sus și din jos și dinaintea domniei”. Astfel, că voievodul Țării Românești le-a dat „boierului domniei mele, Sava logofătul și soției lui, Alivera, ca să le fie această ocină și stânjeni, care sunt mai sus-scriși, ocină dedină și de ohabă, fiilor și nepoților și strănepoților. Și de nimeni neschimbat, după porunca domniei mele”.

În finalul actului, sunt menționați membrii Sfatului domnesc, în calitate de martori – Theodosie (Corbeanu, Buzescu; din Cepturoaia) mare ban al Craiovei, Gligorie (Grigore din Poiana) mare logofăt, Radu (Cocorăscu; din Cocorăști și din Mănești) mare vistier, Buzinca (Dimitrie; din Rădulești) mare clucer, Preda (Brâncoveanu) mare spătar, Radu mare comis, Vasilache Paindur mare stolnic, Vucina (Voicina Sârbul) mare paharnic și Costandin (Cantacuzino) mare postelnic. Ispravnic al actului a fost Gligorie (Grigore din Poiana) mare logofăt.

Actul a fost redactat, pe pergament, în limba slavonă, de Prov spudei cu „învățătura” lui Dumitru logofăt cel mic, în „cetatea de scaun care se cheamă București, luna februarie 24 zile și de la Adam până acum, trecerea anilor, de la Începutul Lumii 7146, iar de la Mântuirea Lumii de când s-a luminat toată frumusețea lumii, în anul 1638”.

Invocația simbolică („†”, „Cruce-ajută”) și litera inițială „M” sunt scrise cu chinovar și ornate floral policrom. În interiorul textului, majusculele unor începuturi de fraze sunt scrise cu chinovar.

Monograma domnească este scrisă cu chinovar. Monograma domnească „Io Matei voevod, din mila lui Dumnezeu domn” este scrisă cu chinovar. Actul este autenficat cu semnătura autografă a domnului emitent, care se suprapune peste prima parte a monogramei domnești „Io Matei voevod”, și cu sigiliul mijlociu domnesc imprimat în ceară roșie, timbrat și cusut cu mătase roșie de suport.

Articol scris de dr. Grina-Mihaela Rafailă, Compartiment Istorie Modernă și Contemporană/ Secția Arheologie Sistematică și Istorie/ M.M.B.