Ieșirea din avarie

Pentru sănătatea unei societăți este esențial ca fiecare cetățean să exprime nestingherit opinii în chestiunile de interes public. Și este datoria celor profesionalizați să avanseze evaluări cultivate ale societății ca întreg, accesibile, firește, verificării din partea oricui.

Am formulat în timp diagnoze sub concepte precise, prin aplicarea unei metodologii și viziuni elaborate. Unele păreau severe – aș fi vrut să fie altele. Dar cele severe s-au confirmat. Evoc câteva pe care degringolada din 2024 le readuce în actualitate, din perspectiva ieșirii statului din derapajele actuale.

Este cunoscut că politicile internă și externă ale unui stat fac un întreg și că o societate nu se poate democratiza și dezvolta fără a-și normaliza relațiile cu toate celelalte state. De aceea, în 2012, am prezentat în Parlament optica fructificării de către România a calității de parte a Uniunii Europene și a alianței atlantice, a parteneriatului cu SUA și propunerea normalizării și extinderii relațiilor cu China, Rusia, Turcia și alte țări (Romeo Couți, România în schimbare, Gând Transilvan, Cluj-Napoca, 2013). Această optică am elaborat-o cunoscând istoria, realitățile și abordările responsabile ale timpului nostru și s-a confirmat din plin, direct și indirect.

Din nefericire, fiecare cetățean al României a plătit scump, între timp, miopia, temele false și erorile de politică externă. Niciun partener nu i-a cerut țării noastre să-și îngusteze cooperările – această opțiune fiind a unor decidenți locali, care, așa cum se vede și azi, nu se pot justifica prin construcție, ci doar prin conflictualizări. Nicio țară civilizată, oricare ar fi motivele, nu practică această optică păguboasă.

Analizând evoluția internă împiedicată a țării din acești ani, sub decidenți cu slabă calificare, am formulat diagnoza „regimului prostocratic” (Trecerea la prostocrație, „Cotidianul”, 3 mai 2020). Cornel Nistorescu și Octavian Știreanu au publicat un volum edificator (Trecerea la prostocrație. Publicistică în starea de alarmă, Artprint, București, 2021), în care autori reputați din varii domenii au adus examinări temeinice. Cine poate contesta azi că diagnoza a fost corectă? Și că, așa cum atestă obsesiile lui, regimul folosește democrația restabilită în 1989 pentru a împiedica democratizarea mai departe a societății. În locul armonizării intereselor și opiniilor în mod natural diverse, regimul anulează drepturi prevăzute de Constituție.

Nenumărate fapte vin să confirme băltirea în prostocrație. Să observăm fie și numai desfigurarea alegerilor din România anului 2024 de către inși conduși de iluzia stabilizării de persoane fără valoare la conducere. În fapt, cu „alianța pentru stabilitate” a coaliției de guvernare și comasarea alegerilor, s-a încercat blocarea alternativei. Cu schimbarea calendarului alegerilor, în interese personale, și cu temele fără suport lansate, încercarea a continuat. Să observăm și revolta tacită a cetățenilor, la votul din 24 noiembrie 2024, care a măturat autori ai prăbușirii României recente într-o situație critică, aproape fără precedent. Încălcarea Constituției, șubrezirea democrației, trai zilnic pe împrumut, îndatorare peste puteri, cel mai mic consum de carte pe cap de locuitor și cel mai extins analfabetism funcțional din Europa, emigrarea cea mai mare dintr-o țară a lumii în timp de pace sunt indicatorii elocvenți ai situației.

Prostocrația nu este doar la vârfurile politicii și administrației. Ea a penetrat instituții administrative, culturale, academice și partide.

Este șocant, de pildă, cât de mult s-a degradat sistemul justiției, odată cu concentrarea numirii magistraților în pixul unui „președinte”. Absurdul și ridicolul justițiar din aceste alegeri i-ar descumpăni pe Caragiale și Urmuz. Doar ca exemplu, instituțiile care au sub control electronica alegerilor au declarat că nu au fost semnalate mult căutatele „ingerințe”, pentru ca după ședința cu „președintele” să rezulte bâjbâiala care a coborât încă o dată prestigiul țării. Deja de ani buni, unii judecători își depășesc competențele cu decizii favorabile celor care i-au numit. Meteahna „eratei”, care a schimbat în 2012 cursul țării, continuă cu eforturi de împiedicare a votului curat. Or, nu se face justiție când inși fără cultura dreptății controlează sistemul!

Este trist declinul unor persoane publice. În loc să fie mijlocitori între cetățeni și decidenți, cu obiectivitate și fermitate, unii au trecut la prelucrarea minților. Ei par să nu priceapă că minciuna nu este parte a misiunii celui care se exprimă în viața publică. Stupefiant, atacurile imunde la adresa lui Donald Trump din recenta campanie electorală americană – „fascist”, „antidemocratic”, „antiatlantist”, „om al rușilor” etc. – au fost reluate prostește pentru a ataca candidatul alternativei.

Am prevenit, deja în 2018, că după eșecul, sesizat de mulți cetățeni, al primului mandat al lui Johannis, vine catastrofa celui de al doilea (Justiția și valorile, Meteor Press, București, 2020). L-am numit atunci „mandatul inutil, al pierderii de vreme”. „Der Dilettant” (cum a titrat „Der Spiegel”), care falsifică situații („Le Figaro”) și nu are realizări, nu s-a dezmințit. Acum, sondajele ne spun că aproape 90% dintre cetățeni s-au dumirit și că alegătorii au sancționat orice legătură cu „președintele”. Numai că rămân efectele: avarierea statului, nepriceperea și rapacitatea decidenților, înapoierile pe care le-au generat.

Din fericire, România a devenit parte a Uniunii Europene, precum alte țări. Numai că, în locul creativității reclamate de competițiile lumii, Europa unită s-a birocratizat și s-a umplut de probleme nerezolvate (Destiny of Europe, Editura Academiei Române, București, 2012). În locul sprijinirii națiunilor la profilare prin creație de valori, Bruxelles-ul perseverează pe calea democrației cu procurori și activiști mediocri.

Dar această situație nu scuză un fapt: în România actuală „linia proeuropeană” este înțeleasă vizibil, de decidenți și propagandiștii lor, rudimentar, ca simplă lozincă (România în Europa actuală, Libris, Brașov, 2019). Ei se bat cu pumnul în piept cât de europeni sunt, după ce, așa cum atestă arhivele, la timpul potrivit, s-au opus reformelor de europenizare, iar, astăzi, nu sunt în stare să rezolve probleme în interes public.

Nu se înțelege că apartenența europeană nu este proprietatea cuiva, că proeuropenismul, proatlantismul, drepturile omului nu sunt apanajul vreunui partid sau curent, ci bunuri ale națiunilor și umanității. „Parcursul european”, revendicat azi emfatic de tot felul de diletanți, nu are la propriu de a face cu traiul pe împrumut, cu destructurarea economiei, cu desfigurarea democrației, cu „eliminarea de candidați”, cum cer și acum inși care se dau „democrați” și „proeuropeni”.

Nu se înțeleg alte chestiuni esențiale. Bunăoară, că și Europa se poate revigora doar cultivând patriotismul; că nu este posibilă democrație fără suveranitate națională; că un cetățean poate avea opinii critice privind starea Uniunii Europene, dar aceasta nu-l face „antieuropean”; că el poate critica războaiele de azi, dar aceasta nu-l transformă în „antiatlantist”; că opțiunea pentru pace nu-l face nici prorus, nici proamerican, nici progerman, nici prochinez sau alt pro-; că, având opinii privind istoria, nu devine automat nici antiromân, nici legionar, nici orice altceva; că atunci când este vorba de crime și infracțiuni, revine dreptului penal să le sancționeze, dar, în rest, oamenii au dreptul la opinii și manifestare.

Europa unită s-a construit cu minți libere și integre, nu cu falsificatori și profitori de ocazie. Nu este soluție năravul unor inși din țară de a plasa în presa internațională atacuri pline de falsuri, pentru a le invoca apoi drept „opinie din afara țării”. În fond, orice falsificare costă însăși țara din care se face. Diabolizările nu țin de democrație.

Oamenii controversează mai mult decât aprins pe temele istoriei, adesea rămânând prizonierii propagandei. Mulți nu cunosc starea de azi a scrierii istoriei. Bunăoară, istoria României ultimului secol, bazată pe epuizarea arhivelor, nu s-a scris calificat, din păcate, nici măcar la Centenarul țării. Istoricii azi de referință ai lumii au modificat deja, exploatând arhivele, laturi ale scrierii istoriei secolului anterior. S-au deschis recent noi arhive privind Al Doilea Război Mondial – de pildă, la Moscova și la Vatican – și se vor mai deschide altele. Peste toate, este azi mai clar ca oricând că istoria se cere lămurită fără resturi, iar crimele trebuie condamnate, dar ea nu se încheie cu nicio ideologie sau persoană.

Criza Europei continuă câtă vreme nu se asumă lucid situația în care s-a ajuns datorită formatului necorespunzător al decidenților ei. România nu câștigă nici ea nimic, ci pierde enorm în atmosfera de război de astăzi, cu orbirile, costurile și aberațiile ei. A spus-o deja, într-un mod de neuitat, Liviu Rebreanu, desigur la timpul său.

Țara noastră a dus-o cel mai bine în ultimul secol, atunci când s-a asumat pe sine și și-a promovat interesele în relație cu lumea. „Distrugerea politicii externe” a țării (Ordinea viitoare a lumii, Niculescu, București, 2017), este un fapt de care își dă seama oricine stă la distanță de carierismul vulgar și de contrafacerile la care recurg decidenții din zilele noastre.

Am spus răspicat, frecvent, că nu va fi pace durabilă în Europa fără „a încheia juridic valid” cel de Al Doilea Război Mondial și „războiul rece”, prin tratate care să înlocuiască actualele acorduri, declarații, memorandumuri. Și, desigur, să înlăture până la capăt survivanțele războiului, precum pactul Ribbentrop-Molotov (Pacea astăzi, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2024). Înțeles matur, la propriu, dreptul internațional este dreptul înscris în tratate ratificate de parlamente legitimate, iar acțiunile statelor se evaluează în funcție de prevederile tratatelor. Altfel, așa cum s-a văzut nu o dată, compromisurile bazate pe forță și răstălmăciri ideologice, doar amână noi războaie.

Subliniez din nou că, datorită incapacității decidenților ei, România ratează azi șansa pe care i-a deschis-o evoluția internațională de a-și atinge, competent și în cooperare, aspirațiile propriei istorii. Unii trăiesc acum din politica rudimentară a lui „anti-”, în fapt, antirusism, tot așa cum, în anii cincizeci, se trăia din antiamericanism. Politrucii anilor cincizeci erau preocupați să blocheze ivirea minților libere; azi, destui „părerologi” se străduie azi ca nu cumva mințile libere să evadeze din clișee. Ei caută să manipuleze cetățenii cu distincții pe care nici măcar nu le înțeleg, în situația în care toate țările s-au schimbat. Ei încearcă vizibil să inducă în eroare cu etichete („extremist”, „ortodoxist”, „putinist”, etc.) pe cât de neinformate și inculte, pe atât de false, și să elimine luciditatea.

Nu se poate aplica vreo etichetă celui care respectă Constituția! Nu este semn de atașament la valori europene și atlantice ura față de alții. Într-o lume în care inteligența se măsoară în creație ura este contraproductivă. Campionii creației nu au de a face cu asemenea ură.

Vocea cetățenilor se cere ascultată. Sunt momente în istorie în care schimbarea este sănătoasă. Din cele mai multe rațiuni, azi, în România, schimbarea este izbăvitoare! Este imatură cramponarea la putere când este evident că guvernarea „stabilității” nu are soluții. Pretenția că țara ar fi altfel în pericol este de fapt contra democrației.

Un psihiatru a elaborat, pe baza datelor, parțial din România, diagnoza „minciunii” ca a doua natură a unor oameni (George Șerban, Lying: man’s second nature, 2001). Între timp, expansiunea „minciunii” s-a amplificat. Formula lui Alexandru Vlahuță, „minciuna stă cu regele la masă”, nici nu mai incomodează. S-au furat din greu resurse, s-au distrus destine, dar se vorbește fără răspundere pentru cuvinte.

Și în recenta campanie electorală, pe fondul unei modeste prestații a candidaților (ei înșiși recrutați astfel încât, dintre primii șase, de pildă, doi au o pregătire școlară vădit mediocră, iar doi sunt plagiatori), un candidat a pretins că este autorul integrării euroatlantice a României. El falsifica dezinvolt faptele. Realitatea atestată de arhive este aceea că integrarea s-a decis în anii 1996-2000, când comunitatea europeană și cea atlantică au invitat oficial autoritățile țării ca România să devină membru. Iar până în 2000, au fost închise șase capitole de negociere, începând cu educația și formarea profesională, care atunci erau performante. În acei ani, „catindatul” nu a avut vreo contribuție.

Am vorbit de „statul avariat” ca diagnoză a stării statului român actual. Traian Băsescu vorbise de „stat mafiot”, iar Klaus Johannis de „stat eșuat”. Primul, după ce a doborât meritocrația care mai pâlpâia, sub deviza „aducerii de tineri la decizii” – în fapt, persoane docile, fie și incompetente. Al doilea, după ce a extins implicarea noii Securități în viața statului și a lăsat în voia ei corupția. Cele două diagnoze mi s-au părut excesive – mai importantă era pentru mine salvarea a ceea ce se mai putea salva.

Am preferat diagnoza „stat avariat”, aceasta confirmându-se mai direct (Statul actual, 2021). Destul să observi incapacitatea statului de acum de a organiza fără degringoladă alegeri și, în general, de a proiecta și gestiona dezvoltarea. Acest stat întreține o „democrație mută”, ce face să nu existe dezbatere publică asupra chestiunilor de interes obștesc și să slăbească astfel atașarea la cultura europeană. Acest stat cultivă o „educație fără cap”, ce duce la contraperformanțe (Educația responsabilă, Niculescu, București, 2019). Această educație pune în fața tânărului o alternativă de rară stupiditate: fie abandonează efortul de pregătire și se descurcă pe piața fraudelor, fie se pregătește vârtos pentru emigrare. În România școlară și universitară de azi, se consumă pe larg nu doar droguri biochimice, ci și droguri propagandistice. Elevii și studenții debusolați care strigau recent în piețe „moarte” unor candidați sau care se mobilizează pentru cauze pe care nu le pricep, spun totul.

Cu „politica externă de excursii” a ultimelor decenii, România și-a afectat evoluția. Destul să vezi ce fac reprezentanții ei pentru a putea vorbi de o altă descompunere. Se crede că lumea în care s-a intrat după 2020 (Lumea scindată, Meteor Press, București, 2023) ar fi eternă. Se iau ca sfinte improvizații ale unor lideri, pentru ca, la o altă comandă, să fie aruncate la coș. S-a luat în brațe popperismul administrației Joe Biden, cu instrumentalizarea sa a instituțiilor de forță, pentru a-i controla pe cei care vor democratizare, fără a se cunoaște bogăția culturii și soliditatea democrației americane. S-a sperat că Donald Trump va fi arestat, dacă nu lichidat, în vreme ce americanii făceau din nou istorie alegându-l ca președinte, tocmai când cunoscutul lider denunța viguros „statul paralel” și reafirma libertățile cetățenești.

Ce este acum de făcut pentru a ieși din avariile pe care prostocrația le-a antrenat cu sine în însuși statul român? Am spus nu demult și o repet că „asumarea de sine” este cheia – pentru cetățeni și națiuni. România are nevoie, înainte de orice, de câteva legi ale reconstruirii țării, ca preambul al multor legi de lărgire a libertăților și drepturilor fiecărui cetățean. Le-am enumerat altădată (Emanciparea României, Gând Transilvan, Cluj-Napoca, 2024), încât sunt deja publice.

Câteva învățături se impun în aceste zile. Să nu confundăm libertățile, democrația, drepturile omului cu cei care se bat în piept cu ele, căci este vorba, cum spuneam, de valori ale națiunilor și umanității. Nici „linia europeană”, nici atlantismul, nici apartenența la NATO nu se lasă confiscate de cineva. Faptul că ai studiat în afara țării îți creează acasă obligații de performanță și nu privilegii. Este nevoie vitală de oameni pregătiți, dar la noi prea mulți au devenit „papagali” și repetă doar propaganda zilei. Fiecare persoană ar fi cazul să se uite în oglindă înainte de a vorbi despre altul – altfel, se dilată situația în care fraudatori și impostori dau lecții.

Nu se poate ieși din statul avariat fără a se lua în seamă astfel de adevăruri. Se iese dacă se fac și câțiva pași prealabili.

Îmi mențin părerea, exprimată chiar în această publicație, că, din motive felurite – incapacitate, superficialitate, poate și fiindcă nu au fost solicitați – candidații la președinție din 2024 nu au prezentat vreun program la propriu al României anilor ce vin („Votul pentru reconstrucție”, 9 noiembrie 2024). Am arătat că revenirea la trecut – fie și sub deviza „au fost 35 de ani pierduți” – nu este realistă. Sunt de părere că au fost 35 de ani cu de toate, din nefericire inclusiv cu distrugeri, nedreptăți și abuzuri și cu stabilizarea în ultimele două decenii a României la coada Europei, încât trebuie abordați cu atenție.

Nu dă rezultate cramponarea la guvernare a unor grupuri și persoane care, în mod confirmat deja, nu fac față nevoilor țării. Problema stringentă acum este aceea de a configura o nouă administrație a țării – cu exponenți profesionali, culturali, politici capabili să schimbe realitățile. Sunt măsuri pe care cel care își asumă răspunderea trebuie să le aibă deja pregătite.

România a făcut deja repetat eroarea decidenților nepregătiți și inculți și plătește pentru ea. Prima măsură este desemnarea meritocratică a consilierilor, responsabililor serviciilor și guvernării. Dacă se rămâne la prostocrație și mediocrație, eșecul va fi la ușă. A doua măsură este oprirea avarierii statului. Este nevoie nu de unul, ci de diverse proiecte de țară, dar această oprire are urgență. A treia este angajarea reformei economiei și a politicii externe, încât să fie oprite pagubele. Incompetența, mărginirea și coruptibilitatea din administrația ultimelor decenii se cer curmate.

Și în 2024 se mobilizează în viața publică împotriva alternativei cam aceleași persoane care au forțat vindicativ și zgomotos, în 2004 și 2014, să fie aleși cei care azi se cunosc. Pentru ca la puțin timp acele persoane să-și recuze „aleșii”, dar să lase populația cu „spălați-vă pe cap cu ei”. S-a dovedit încă o dată că libertatea și democrația sunt prost înțelese dacă sunt doar pentru tine, nu și pentru celălalt.

Evident că în finala pentru președinția țării din 8 decembrie 2024 nu ar trebui dat curs unui amatorism evident, agresiv și demagogic. Derapajele ultimelor două decenii spun clar că România eșuează dacă nu dă curs unui profesionalism devotat și, astfel, candidatului astăzi de departe mai pregătit.

O lume nouă se prefigurează. Suveranismului, înțeles în tradiția reangajată de fondatorii Europei unite, îi aparține viitorul – dacă-și elaborează, la nivelul situațiilor de azi, concepția, conceptele și măsurile. Abia competența administrării și schimbarea de optică va scoate România din avarii. Ar trebui înțeles, însă, că nici globalismul și nici suveranismul nu sunt „sfârșitul istoriei”, aceasta rămânând sub puterea minților libere.

În Europa actuală se lărgește nemulțumirea. Realitățile trăite de cetățeni și nu „ingerințele externe” sunt cauzele. O nouă analiză a Europei este necesară precum oxigenul, iar în inflația actuală de clișee, falsuri și diversiuni, sunt de salutat cei în stare să deschidă cu acuratețe orizonturi noi.