Am văzut cu groază indescriptibilă, în filmul „Amen”, cum fasciştii germani, după ideile lor criminale, purificau societatea germană de nişte fiinţe umane ingenue şi minunate care au avut nefericirea să se nască, din voia Mamei Natură sau a Celui de Sus, cu unele defecte fizice şi psihice. Un monstru de om stătea pe un scaun şi în faţa lui treceau aceste fiinţe nevinovate şi el le selecta dintr-o ochire criminală. Mi-a rămas în minte imaginea unei scumpe adolescente blonde, cu o uşoară afecţiune psihică, cum ajungând în faţa criminalului, acesta cu o figură de om aparent integră (de fapt aici e tragedia umanităţii, că mulţi monştri te pot înşela cu atitudinea lor pozitivă), i-a zâmbit cu încredere, şi monstrul, dintr-o singură şi uşoară clătinare din cap, a trimis-o la moarte prin ucidere cu substanţe chimice. A fost cutremurător. Şi până ca Biserica şi societatea germană să se trezească, misiunea monştrilor s-a încheiat!
Ar trebui ca toate şcolile din România şi din întreaga Uniune Europeană să includă în programul lor de învăţământ vizionarea acestui film, care nu numai că îl educă pe om că trebuie să fie mai uman, dar îl trezeşte să ia întotdeauna atitudine la timp, până nu este prea târziu. „Deşteaptă-te, române!” nu este doar un îndemn cu specific naţional.
Mi-am amintit de acest film când am văzut că plăcuţa de pe monumentul Matei Corvinul, pusă în perioada interbelică de profesori universitari şi studenţi de la Universitatea din Cluj, cu un text al marelui Iorga, nu a mai fost repusă pe soclu. Şi textul plăcuţei – prin geniul marelui savant – nu-i scădea deloc demnitatea regelui şi nici valoarea artistică a monumentului, aducea doar puţină atingere PURITĂŢII originare a operei lui Fadrusz. Dar acest act s-a făcut pentru a corija puţin, retroactiv, atitudinea sfidătoare a societăţii politice ungare din 1902 (data inaugurării monumentului), care era cu toate pânzele sus împotriva naţionalităţilor, inclusiv a românilor, instalând acest monument la Cluj cu scopul declarat de a întări ideea de stat ungar în această zonă românească a Transilvaniei. „Corijarea” propusă de Iorga se referea şi la sfidătoarea amplasare a steagului Moldovei la picioarele calului lui Matei Corvinul, când se ştie că regele ungar a încasat bătaie la Baia de la oştenii lui Ştefan al Moldovei, fiind salvat de un oştean din oastea sa, pe nume Corui, român din Maramureş, şi pe care Matei l-a înnobilat apoi pentru fidelitatea sa. Textul lui Iorga degajă multă simpatie şi echilibru şi sună aproximativ astfel: „Învingător în războaie, învins numai la Baia de propriul său neam, când încerca să învingă Moldova nebiruită”.
Textul pus pe soclu face deja parte, aşadar, din istoria monumentului şi a societăţii clujene, din 1932 încoace.
Ei, dar vine ideea şi revanşa purificării! În timpul Dictatului de la Viena, fasciştii unguri purifică monumentul şi societatea clujeană de un echilibru simpatic şi nevinovat şi au reuşit să readucă spiritul Ungariei ofensive din 1902. Acum, cu ocazia restaurării monumentului, purificarea îşi cere din nou jertfele de care are nevoie. Textul lui Iorga nu se mai pune. Suntem, practic, din această privinţă, din nou în timpul Dictatului de la Viena.
Să punem însă în balanţă două atitudini. După dezrobirea Poloniei şi eliberarea de sub ruşi, polonezii au ras din temelii cea mai frumoasă biserică rusească din inima Varşoviei, pentru a nu le mai aminti niciodată de stăpânirea cea cruntă rusească. Românii clujeni interbelici s-au gândit şi ei la o astfel de soluţie, dar, totuşi, au primat raţiunea şi toleranţa şi astfel a apărut minima „ajustare” a monumentului cu textul simpatic al lui Iorga, şi care, repet, face parte deja din istoria, nu numai a monumentului, ci şi a societăţii româneşti clujene, iar purificarea monumentului este şi o purificare de tip fascistoid a noastră, a clujenilor. Şi eu nu vreau să fiu purificat de nimeni fără aprobarea mea.
P.S. Monumentul Matei Corvinul a câştigat un premiu la Expoziţia din Paris, din 1900 parcă, pentru realizare artistică. Totuşi, nu pot să nu văd întotdeauna în monument o prezenţă anacronică, astăzi, prin atitudinea fixată pe chipul lui Matei Corvinul, care este pentru mine nu expresia iubitorului de cultură renascentist din secolul său, un om modest, de altfel, se ştie, ca frumuseţe fizică a chipului, poate chiar cu un anumit grad de urâţenie, cum ni-l prezintă gravurile de epocă şi descrierile contemporanilor, care la urma urmei nu contează deloc, ci atitudinea sfidătoare a statului ungar opresor al naţionalităţilor din 1902. Iorga a fost prea îngăduitor simpatic, pentru că textul ar trebui completat cu următoarea frază: „Luaţi aminte că regele a fost, totuşi, un umanist, un om al Renaşterii, care umbla deghizat şi în zdrenţe prin popor, de dragul dreptăţii, şi nu un sfidător cu capul în nori, gata să calce totul în picioare de dragul mistificării gloriei sale”. El a recunoscut, în mod deschis şi clar, fără să se teamă că-i vor pica peste secole laurii de bronz de pe capul statuii sale de la Cluj, că a încasat bătaie la Baia, prin chiar textul diplomei de înnobilare date salvatorului său, un brav român maramureşean pe nume Corui.
Ne confruntăm, aşadar, astăzi, nu cu Matei Corvinul, ci cu fantomele şi fantasmele şovine ale statului ungar de la 1902.
