Îndrăzneală, eleganţă şi rafinament

Seducătoarea expoziţie “1925, când Art Deco seduce lumea” este deschisă până la 17 februarie 2014 la “Palais Chaillot” – “Cité de l’Architecture et du Patrimoine” şi dacă aveţi prilejul, n-o rataţi.

În 1925, Parisul uluieşte lumea cu imensa sa expoziţie de arte decorative. Cei mai mari arhitecţi şi decoratori francezi participă la ea şi încununează un nou stil, Art Deco. Pe parcursul clar şi evocator, amplificat de o scenografie elegantă, „Cité de l’Architecture et du Patrimoine” reînvie fastul acestei expoziţii internaţionale şi ilustrează răsunetul său extraordinar mult dincolo de graniţele Hexagonului.

“Era vremea primelor avioane de linie, a pacheboturilor şi a automobilelor cu caroserii somptuoase… Născut în Franţa, Art Deco va invada întreaga lume”, scria Jérôme Coignard.

Dansatoarea Gauvenet, din ceramică de Sevres

De la deschiderea sa în 1925 la Paris, “Expoziţia Internaţională de Arte Decorative şi Moderne” simboliza pentru întreaga lume ascensiunea unui nou stil, amestec de îndrăzneală, de lux şi de confort, totul marcat de marea tradiţie franceză. Premisele acestui nou limbaj formal au apărut înainte de Primul Război Mondial. În vreme ce Art Nouveau agoniza, sufocată de lianele pe care le semănase imprudent, mari arhitecţi precum Auguste Perret au arătat drumul unui modernism monumental amprentat de simetria neoclasică. Această reîntoarcere la raţiune, această reîntoarcere la linia dreaptă, la un ornament cuminţit, care accepta în sfârşit să se reîntoarcă în cadru, avea precursori în Germania şi în Viena artei “Secession”. În 1910, expoziţia decoratorilor de la “Werkbund” din München la Salonul de Toamnă a fost o revelaţie pentru creatorii francezi. Departe de obişnuitul bazar ei prezentau decoruri complete, îngrijit concepute. Noţiunea nouă de “ansambluri”, indisociabil legată de Art Deco, se născuse. Imediat a apărut şi decoratorul de interior. Printre cei care s-au supus influenţelor germano-vieneze figurează croitorul Paul Poiret, mare admirator al lui Josef Hoffmann, care a creat cu “Atelierele Martine” propria sa casă de decoraţiuni. Câţiva ani mai târziu, într-o tentă modernistă, arhitectul Robert Mallet-Stevens a ridicat mănuşa. Nepot al soţiei lui Adolphe Stoclet, el a avut un acces direct la palatul legendar din Bruxelles, pentru a cărui decorare celebrul finanţist şi colecţionar l-a angajat pe Josef Hoffmann.

Un stil foarte franţuzesc

În interiorul expoziţiei de la Palatul Chaillot

Într-un context de naţionalism exacerbat, trebuia neapărat să rămâi francez. În 1912, într-un articol intitulat “Noul stil”, peisagistul Paul Véra sugera continuarea ultimului stil tradiţional naţional, acela din timpul domniei lui Louis Philippe. Crearea “Companiei de Arte Franceze”, fondată de Süe şi Mare, ilustrează perfect această filiaţie: coloane, pilaştri, ghirlande de fructe şi de flori neoclasice, fotolii îmbrăcate care evocă curbele generoase ale berjerelor-gondole ale Restauraţiei, folosirea lemnului de culoare închisă, ca abanosul, acaju-ul sau palisandrul.

Cabinet Ruhlmann în stil Art Deco

Alţi creatori, precum Jacques-Emile Ruhlmann, se îndreaptă către marii ebenişti ai secolului al XVIII-lea, cu care nu se sfiesc să rivalizeze într-o producţie destinată elitei: preţioase birouri de damă, acoperite cu piele de şarpe, încrustaţii cu fildeş, sidef, fire de oţel, marchetării de lemn rar – sicomor, tuia, amarand –, lemn aurit sau argintat. Marile panouri de lac ale lui Jean Dunand, feroneriile lui Raymond Subes sau Edgar Brand, cristalurile lui René Lalique erau complementul necesar decorurilor perfecte. Printre piesele de rezistenţă ale expoziţiei de la “Cité de l’Architecture” figurează fabuloasele guaşe de la “Institutul Francez de Arhitectură”, care ilustrează decorul de vis al acestor ani nu chiar atât de nebuni. Aceste realizări de excepţie, împreună cu piesele unice care le ornează, nu trebuie să oculteze producţia în serie de mobilier şi obiecte de calitate la preţuri mai accesibile.

Ţesătură de Louis Sue, realizată la manufactura de mătase Prelle

În anii ’20, marile magazine pariziene au creat “ateliere” propunând decoruri complete şi difuzând un mobilier de serie: “Primavera” (Les Printemps), “Studium” (Grands Magazins du Louvre) “Maîtrise” (Galeries Lafayette, conduse de Maurice Dufrêne începând din 1921), “Pomone” (Le Bon Marché, condus de Paul Follot). Coşul cu fructe şi trandafirul cu petale stilizate figurează printe ornamentele-fetiş. Acest trandafir cubist a înflorit mai întâi către 1900 la scoţianul Mackintosh. Adoptat de creatorii de la “Wiener Werkstätte”, el a reînflorit la Ruhlmann şi contemporanii săi.

Art Deco în cucerirea lumii 1925-1940

Vinul şi viţa-de-vie de Jean Dupas

Un oraş în oraş. Astfel trebuie imaginată “Expoziţia Internaţională de Arte Industriale şi Decorative Moderne”. Inaugurată cu mare pompă în 28 aprilie 1925, la Paris, această manifestare somptuoasă se întindea pe 23 de hectare, de la Place de la Concorde la Pont d’Alma, de la Rond-Point Champs Elysée la Domul Invalizilor. Organizată de Ministerul Comerţului şi Industriei cu scopul de a promova luxul “made in France” şi de a exporta produsele făcându-le cunoscute întregii Europe, această expoziţie uimea şi stupefia. Mii de vizitatori şi numeroae delegaţii străine au trecut prin cele 150 de galerii şi buticuri construite pentru această ocazie. Aceste pavilioane efemere, unde au fost prezentate creaţii din întreaga lume, fiind invitate 21 de ţări, compuneau un neobişnuit patchwork arhitectonic. Dar, în ciuda acestui eclectism, expoziţia de la 1925 a consacrat preeminenţa unui stil căruia i se prevedea un viitor strălucit: Art Deco, al cărui nume, care a apărut decenii mai târziu, derivă din această manifestare.

Cabinet realizat de Ruhlmann în 1926

Încredinţate celor mai mari arhitecţi şi decoratori ai momentului, multe pavilioane franceze au marcat pentru multă vreme spiritele, prin rafinamentul lor, prin exuberanţă şi prin caracterul novator. Ele sunt reconstituite cu abilitate la Palatul “Chaillot”, datorită respectării desenelor de arhitectură, fotografiilor, obiectelor şi mobilierului original. Marile magazine pariziene, care aveau de asemenea propriile lor ateliere artizanale şi liniile lor exclusive de mobilier, sunt evocate de pavilioanele lor cele mai spectaculoase. “Primavera” (Printemps”) era o bijuterie avangardistă cu domul lui futurist, din beton, presărat cu biscuiţi din sticlă colorată, fabricaţi de René Lalique. Construită de Henri Sauvage, asociat cu Georges Wybo, “coliba extravagantă”, cum a denumit-o un contemporan, adăpostea un interior modern şi rafinat, cu fresce cubiste şi mobile din esenţe rare, realizate în serie mică. “Pavilionul Turismului” era de o îndrăzneală mai radicală. Turnul său ca de clopotniţă, cu linii clare, epurate, aducea în scenă un tânăr arhitect plin de promisiuni: Robert Mallet-Stevens.

“Reşedinţa Colecţionarului”, un manifest fastuos

Interior de Jacques Emile Ruhlmann

Pavilionul cel mai aiuritor şi cel mai vizitat în epocă rămâne “Reşedinţa Colecţionarului”, locuinţă ideală a unui bogat amator de artă din anii ’20. Construită de arhitectul Pierre Patout, această reşedinţă particulară, de o puritate clasică, cu rotonda sa flancată de colonade, era o operă de artă totală. Sub conducerea lui Jacques-Emil Ruhlmann, peste 40 de artişti şi artizani au luat parte la decorarea ei şi au realizat împreună unul dintre cele mai fastuoase manifeste ale “noului stil”. Sculpturile erau semnate Alfred Janniot şi Joseph Bernard, feroneria, Edgar Brandt, piesele de orfevrerie Jean Puiforcat, obiectele din lac, Jean Dunand, mobilele din esenţe rare de lemn, Jacques-Emile Ruhlmann. Acesta din urmă a executat, de asemenea, una dintre capodoperele de ebenist: biroul de damă cu cilindru în abanos de Macassar şi cu denticuli de fildeş (expus la “Cité de l’Architecture”).

Mobilier în stil Art Deco

O parte dintre aceşti artişti se regăsesc şi într-un alt pavilion important al expoziţiei: “Ambasada Franceză”. Realizată sub patronajul ministrului Artelor, această ambasadă de operetă a fost imaginată ca o vitrină a excelenţei franceze în domeniul artelor decorative. Conţinând un apartament de recepţie, o aripă privată şi o galerie de opere de artă cu numai 24 de piese, ea a prilejuit crearea unor ansambluri de excepţie, precum biroul compus de Pierre Chareau, care poate fi admirat astăzi la “Muzeul Artelor Decorative” din Paris. De la o sală la alta, a căror decorare a fost încredinţată de fiecare dată unui decorator diferit, “Art Deco” se relevă în toată diversitatea sa: simplitate puristă, la Mallet-Stevens, opulenţă decorativă la Henri Rapin, sobrietate rafinată la Jean Dunand sau curbe senzuale la André Groult.

Art Deco încarnează o nouă artă de a trăi

Cântăreaţă la violă de Joel şi Jean Martel

Somptuozitatea şi împlinirea unor asemenea programe au atins obiectivul pe care îl fixase Ministerul Comerţului: “exportul gustului francez”. În ciuda câtorva critici, care au denunţat caracterul său prea luxos şi, deci, prea elitist, manifestarea a avut un răsunet considerabil. Ea a funcţionat ca un detonator pentru expansiunea Art Deco. Raţiunile acestui succes sunt multiple. Dar, înainte de a le enunţa, trebuie plasat acest moment în contextul său istoric, acela al Anilor Nebuni. Mai mult decât un simplu stil, Art Deco era, în anii ’20, o veritabilă stare de spirit, după formularea lui Emmanuel Bréon şi a lui Philippe Rivoirard, comisarii expoziţiei. Născută în efervescenţa unei ţări redescoperite, ea este indisociabilă de setea de emancipare şi de lejeritatea epocii de după Primul Război Mondial.

Pavilionul Colecţionarului, construit de Pierre Patout

Pentru a uita masacrele, Franţa se ameţeşte cu noutăţi. Societatea este avidă de prosperitate şi de schimbare. Ca o contrapondere la Art Nouveau, “stilul tăieţel”, devenit compromiţător, arhitecţii au imaginat edificii sobre şi funcţionale, cu ornamentaţii stilizate. Acest gust al volumelor simple, epurate, cucereşte ansamblul vieţii: locuinţe, fie ele sociale, burgheze sau princiare, buticuri, birouri, restaurante, cinematografe, teatre de music-hall, piscine… Nici moda nu scapă acestei influenţe. O parte dintre croitori, precum Jean Patou sau Paul Poiret, lucrează de altfel într-o strânsă colaborare cu decoratori, precum Louis Süe.

Interiorul Reşedinţei Colecţionarului

Coafată “à la garçonne”, femeia se eliberează şi schimbă corsetele şi zorzoanele cu rochiile tubulare, minimaliste. “Femeile de azi găsesc în fiecare zi trucuri epatante. Ele cântă la banjo, beau cocktailuri, conduc automobile. Neîncetând să-şi taie părul, îşi arată ceafa până sus”, spune un cântec din epocă. Art Deco încarnează o nouă artă de a trăi. Aura sa de modernitate explică parţial imensa popularitate pe care o va avea nu numai în Franţa, ci şi în cele patru colţuri ale lumii.

De la Rio la Tokyo, o iradiere internaţională

Pavilionul Primavera, de Henri Sauvage

Fraternitatea dintre discipline, propovăduită de Art Deco, a dat naştere unei arte totale. Foarte numeroşi la expoziţia din 1925, străinii au fost uluiţi de o asemenea convergenţă de ”savoir faire”, precum prinţul japonez Asaka, ginerele împăratului, care a vizitat expoziţia în compania arhitectului său. La întoarcerea sa la Tokyo, el a dispus construirea unei vile având liniile Art Deco, care găzduieşte astăzi Muzeul Metropolitan “Teien Art”, şi a apelat la Henri Rapin pentru amenajarea ei. Alte ţări, ca Portugalia, de pildă, acelaşi entuziasm: Contele de Vizela, bogat industriaş în domeniul textilelor, a cumpărat în călătoria sa la Paris “poarta de onoare” de la “Reşedinţa Colecţionarului”. Realizată de Edgar Brandt, ea a fost expusă în vila sa din Porto, “Casa Serralves”, total restructurată şi reamenajată în stil Art Deco. Contele l-a ales ca şef de lucrări pe marele decorator al epocii, Ruhlmann.

Tamara de Lempicka

Delegaţia trimisă de Herbert Hoover, ministru al Comerţului şi viitor preşedinte al Statelor Unite, a fost de asemenea cucerită de expoziţie. Presa americană a vorbit despre ea ca despre o “feerie strălucitoare” şi numeroşi artişti francezi au fost chemaţi pe şantiere din Statele Unite în anii care au urmat. Alfred Janniot a lucrat pe şantierul faraonic de la “Rockefeller Center”. Ruhlmann a fost invitat la Boston şi New York. Marcel Loyau a realizat spectaculoasa “Buckingham Fountain” de la Chicago şi Edgar Brandt şi-a dus peste Atlantic prospera sa afacere de feronerie, “Ferro Brandt”. Doar în câţiva ani, “French Style” a cucerit America. Nu după multă vreme, motivele sale simple şi uşor de aclimatizat au strălucit pe tot continentul american. Din Europa în America de Nord şi cea de Sud, trecând prin Japonia, Australia şi imperiul colonial francez, Art Deco s-a pretat la toate folosinţele (palate de maharajahi, bănci, moschee, sinagogi) şi la toate aclimatizările.

Ambasadele Art Deco pe pământ şi pe mare

Edward Benedictus, Jeturi de apă

Ambasadele franceze construite în anii ’30, precum aceea din Belgrad, a cărei arhitectură o reaminteşte pe cea a “Reşedinţei Colecţionarului”, şi, de asemenea, pacheboturile au contribuit în egală măsură la popularizarea şi difuzarea acestui stil în lume. Pentru a atrage o clientelă elegantă şi bogată, “Compania Generală Transatlantică” se livrează şi ea “gustului zilei”. Şi apelează pentru amenajarea interioarelor la gloriile Art Deco. Navele franceze devin palate pe apă şi când fac escală, ambasadori ai luxului, contribuie la uluirea vizitatorilor. Pe “Ile-de-France” (1927), care circula pe linia Le Hâvre – New York, pasagerii de la clasa I beau ceaiul într-un salon construit de Ruhlmann, conversează în Marele Salon decorat de Louis Süe şi André Mare, se aşază la masă în sufrageria desenată de arhitectul decorator Pierre Patout. Dar “pachebotul tuturor superlativelor”, după expresia istoricului Daniel Sicard, rămâne “Normandie”.

Interiorul Ambasadei Franceze din Belgrad

De un lux inegalabil, acest gigant al mărilor (cel mai mare construit vreodată), a fost conceput ca un manifest plutitor al Art Deco. Cabine de ascensor în fier forjat, în parte acoperit cu foiţă de aur (Subes), un vast salon cu coloane lăcuite în aur, cu fântânile luminoase ale lui Auguste Labouret, fotolii desenate de Jean-Maurice Rothschild, îmbrăcate cu tapiserii d’Aubusson, şi pereţi acoperiţi cu panouri strălucitoare din sticlă gravată şi aurită, desenate de Jean Dupas. Fumoarul era un “templu de lac”, cu peste 1.000 de panouri juxtapuse, pe care Jean Dunand a gravat fiecare motiv. Vasta perspectivă a sufrageriei strălucea de sticlă şi de lumină, cu aplicele şi sfeşnicele de Lalique, cu statui monumentale din bronz aurit de Louis Dejean, cu mii de dale din sticlă sculptată şi gravată, opera lui Labouret, cu colaborarea fabricii de cristaluri din Compiègne.

Dansatoare de Jean Baptiste Gauvenet, din porţelan

De la prima sa călătorie din 1935, “Normandie” a intrat în legendă. În ciuda scurtei sale cariere, 1935-1939, el a fost un uluitor ambasador al stilului Art Deco la New York, dar şi în Brazilia, graţie celor două croaziere către Rio de Janeiro, în 1938 şi 1939. Influenţa lui se regăseşte până la Sao Paulo, în “Jockey Club”, construit de arhitectul francez Henri Sajous. Panourile şi lacul le amintesc straniu pe cele ale lui Dunand, iar fotoliile sunt verişoarele celor de pe “Normandie”.

În 1925, francezii înţelegeau să dea tonul în lumea întreagă, ceea ce au şi făcut. “Ideea difuzării mondiale este tema Expoziţiei din 1925, în care pavilioanele principale se numeau «O Ambasadă franceză», explică Philippe Rivoirard … Bogăţia şi diversitatea producţiei franceze erau atunci unice în lume. În acel moment, «Bauhaus»-ul îşi căuta încă drumul şi, dacă se iau în consideraţie pavilioanele străine, se constată că nu exista o concurenţă serioasă. Victor Horta în Belgia, Josef Hoffmann în Austria sunt puţin inspiraţi, spaniolii şi italienii se refugiază în pastişe”. Străinii au năvălit la Paris în 1925 şi nu numai turiştii…

Chrysler Building în stil Art Deco

În anul următor, Jacques-Emile Ruhlmann şi alţi creatori francezi au fost invitaţi să prezinte 400 de opere într-o expoziţie itinerantă la Boston.

Ambasadele de la Washington şi Ankara sunt câteva dintre vârfurile acestui stil pe care Franţa l-a oferit lumii.

Coperta catalogului expoziţiei

Una dintre explicaţiile succesului Art Deco a fost incredibila lui versatilitate. Ca şi în Franţa, el a adoptat cu uşurinţă particularităţi regionale din Alsacia în Ţara Bascilor, tot aşa cum se adapta tuturor programelor constructive, de la vilele din staţiunile balneare la oficiile poştale, de la cinematografe la spitale. Au existat un Art Deco al Americii de Nord, un altul brazilian, un altul japonez, unul foarte important austriac…

De subliniat, consistenţa şi frumuseţea catalogului sub direcţia lui Emmanuel Bréon şi Philippe Rivoirard.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.