Inițiative în perspectiva anului electoral 2020: Votul electronic la distanță

Costul alegerilor din străinătate

In vara anului 2019, după europarlamentare, a circulat informaţia referitoare la costul organizării şi funcţionării unei secţii de votare din străinătate (SVS, în continuare) situate în afara spaţiilor oficiilor diplomatice şi consulare ale României. Ziua votării, plus una-două înainte şi după, deci cam cinci zile de închiriere, fără încălzire fiind vară, au condus la un total mediu estimat de 100.000 Euro pe secţie.

Având în vedere că la prezidenţiale au fost două tururi şi că din cele 838, conform A.E.P. (sau 835 conform M.A.E.), de SVS vreo 500 vor fi fost în spaţii închiriate şi aplicând un discont legat de sezon (pentru chirie), dar şi un spor inerent al cheltuielilor cu electricitatea şi cu încălzirea, mi-am zis că 60 de milioane de Euro ar fi o sumă rezonabilă, uşor mai mare decât estimarea iniţială (semioficială) de 50 de milioane de Euro a costului total al alegerilor organizate în străinătate. Nu-mi puteam reprima gândul că şi în Italia a fost oarece scandal la europarlamentarele din mai: guvernul de dreapta a invocat o economie de 2 (două!) milioane de Euro şi nu a fost de acord să se mai deschidă secţii noi de votare în afara ţării, anticipând votul majoritar de stânga de acolo.

Indată după alegeri, am căscat gura ca să aflu ce preţ a plătit România pentru cele 944.077 de voturi exprimate în străinătate (926.574 voturi la secţie + 17.503 voturi prin corespondenţă). Şi am rămas cu ea căscată! Suma invocată pare atât de nepronunţat, încât mi-e jenă să o citez. Este şi asta una dintre problemele eterne şi fascinante ale ţării, clasică de vreme ce şi personajele lui Caragiale o abordează. Nu apare nici o oficialitate să afirme public: noi, Statul, am încheiat un contract pentru 415 km de autostradă, ba chiar ministrul Transporturilor s-a şi pupat cu primul delegat străin la ceremonia semnării, s-a reziliat după realizarea a 42 km, plus alte zeci de kilometri în diverse stadii de execuţie; au venit alţii şi alţii, au finalizat toată autostrada, am tras linie, cu speze, cu onorarii, cu daune, cu totul şi am constatat că autostrada a costat atâta (eventual, dolari sau lei actuali)! Că nimeni nu se aşteaptă ca 1/10 din traseul construit de primul contractant să fi costat doar 1/10 din preţul total al autostrăzii pare a fi de la sine înţeles. Orice gospodar ce construieşte ceva ţine, totuşi, o aproximativă socoteală a costului total al lucrării.

Având în vedere că şi dacă un vot în străinătate ar fi costat numai 200 Euro, suma totală ar reprezenta mai mult de jumătate din preţul execuţiei celor 13 kilometri ai segmentului autostrăzii A1 dintre Sibiu şi Nădlac, rămas, încă, nefinalizat , prin străpungerea pasului Coşeviţa, la ameţitoarea altitudine de circa 300 m.

Revenind la contextul alegerilor, consider că singura miză a acestora, mai ales în turul II, a fost trecerea pragului de un milion de voturi exprimate în străinătate. Intre candidaţi nu a existat ceea ce se cheamă o competiţie. Deznodământul fiind anticipat de toată lumea, ar fi fost mai nimerit, pentru a scuti Bugetul Statului de o cheltuială exorbitantă, prin acordul factorilor de decizie, să se înfiinţeze o singură SVS, pentru a respecta rigorile legislaţiei, plasată, să zicem, în Groenlanda, sau mai bine în UE (că tot au fost 639), în Malta. Cine ajungea să voteze acolo, bine; cine nu, ghinion!

Sigur, aceasta e o speculaţie post factum, ce are la bază rezultatele unui sondaj efectuat în ţară. Conform acestuia, în turul II, 26% dintre votanţii căştigătorului au dat, de fapt, un vot negativ „persoanei de la PSD”, în timp ce pe sens invers au fost doar 18% din voturile exprimate. După efectuarea calculelor, reiese că baza reală a voturilor din România s-a putut exprima în raportul 4,1 / 2,7, adică o diferenţă între cei doi candidaţi de circa 1,4 milioane de voturi. Dacă s-a putut estima că un milion de cetăţeni români n-au reuşit să voteze, la europarlamentare, din cauza sistemului defectuos, atunci masa maximă de votanţi în străinătate pentru noiembrie se situa undeva sub 1,4 milioane. In cazul în care toţi aceştia ar fi votat, în chip aiuritor faţă de realitatea 4% vs.96%, în favoarea contracandidatei, tot n-ar fi ajuns ca aceasta să câştige fotoliul de la Cotroceni.

Aducerea în discuţie a Maltei nu e chiar întâmplătoare. Ţara e, încă, unul dintre cele câteva state-membre UE în care nu se poate vota decât pe teritoriul naţional. Abia acum un an, în noiembrie, primul ministru a evocat în parlament posibilitatea oferirii votului în ambasadele Maltei din străinătate.Ca o formă de încurajare a expats-ilor de a veni să voteze acasă, guvernul oferă bilete de avion subvenţionate celor ce doresc să facă acest lucru. Nu sunt foarte mulţi, la un total al electorilor de circa 350.000 de cetăţeni. In 2015, la antologicul referendum ce viza interzicerea vânării păsărilor migratoare în perioada 14-30 aprilie, 1.346 de maltezi au zburat la vot, plătind doar 70 Euro pe biletul de avion, factura achitată de guvern fiind de circa 1,1 milioane de Euro. Pentru alegerile generale din 3 iunie 2017, un număr de 1.717 rezidenţi în străinătate (majoritatea din Anglia şi Belgia) au apelat la această ofertă, care le-a permis să fie însoţiţi şi de copii, soacre ori de alte persoane aflate în asistenţa lor, în total 335. Prin compania aviatică naţională Air Malta, aceste 2.052 de persoane au putut zbura round trip la preţul de 90 Euro, restul până la acoperirea preţului real fiind subvenţia acordată de stat, de circa 1,75 milioane de Euro, şi care i-a permis companiei să-şi îmbunătăţească starea financiară. Pentru europarlamentarele din 25 mai 2019, preţul plătit de doritorul de vot (în ţară) a rămas acelaşi. Trebuia ca zborurile să fie efectuate în perioada 13-25 mai, respectiv 25 mai – 6 iunie, sau special, pentru votarea în avans, în jurul datei de 18 mai. Ce mai, o adevărată vacanţă subvenţionată de statul maltez…

In cazul prezidenţialelor noastre abia trecute, dacă aproape toţi cei 926.574 de votanţi din străinătate, dintre care unii, sigur, au fost turişti ori români localnici (că 17.503 au votat prin corespondenţă), s-ar fi îmbarcat cum-necum şi ar fi venit să voteze în ţară şi să se bucure, implicit, de câteva zile în care să se simtă cu adevărat „fericiţi în România”, ba chiar să aniverseze şi 1 Decembrie alături de copii, părinţi, neamuri şi prieteni, iar autorităţile ar fi decontat toate biletele de avion, evident low cost, probabil, tot ar fi fost mai ieftin decât dezmăţul financiar al organizării secţiilor de votare din afara spaţiilor reprezentanţelor diplomatice şi consulare din străinătate: 900.000 pers x 200 Euro/pax = 180 milioane de Euro!

e-voting pentru #romania

In faţa unei asemenea situaţii, se pune, firesc, problema găsirii unei soluţii mai ieftine, care s-a cristalizat odată cu îngrămădeala din 26 mai. In vară, 32 de parlamentari (21 de deputaţi, plus 11 senatori, toţi de la USR) au oferit soluţia: proiectul de Lege privind organizarea şi desfăşurarea votului electronic la distanţă, adoptat tacit de Senat la mijlocul lui septembrie. De două luni, se aşteaptă raportul comisiei comune a celor două camere ale Parlamentului, în vederea armonizării cu alte iniţiative legislative în materie electorală şi pentru a fi dezbătut în camera decizională..

Aplicabil, în perspectivă, şi pentru alegerile locale, proiectul de lege, avizat favorabil atât de către Consiliul Legislativ, cât şi de Consiliul Economic şi Social, este inspirat din legislaţiile ţărilor mai avansate în domeniu, cu un accent deosebit pe cea în uz în statul care şi-a croit o identitate ca lider mondial în digitalizarea procesului electoral – Estonia. Iniţiatorii propunerii legislative au subliniat acest fapt în chiar primele rânduri ale expunerii de motive: „Ţări precum Estonia, Australia, Canada şi Elveţia au reuşit să implementeze votul prin Internet”, citând şi „paşii importanţi” făcuţi în acest sens de Bulgaria, Ucraina şi Rep.Moldova.

Proiectul e dedicat fluidizării votării celor „peste trei milioane de români plecaţi la muncă sau la studii în străinătate”, iar expunerea citează in extenso Recomandarea Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei din 14 iunie 2017. La implementare, votul electronic la distanţă ar plasa România în clubul select al acelor naţiuni în care se estompează emoţia votului clasic introdus într-o urnă pavoazată cu hârtie creponată.

Se sacralizează votarea din faţa ecranului propriei tablete, din fotoliu, între două sesiuni de chat sau între două tweets pe o reţea de socializare. Şi ca o încununare a sentimentelor patriotice şi a ataşamentului faţă de ţară, de ce nu?, în timp ce stai pe closet, dacă nu o faci de la coafor, de la cratiţă sau într-o pauză de home office.

Vorba Preşedintelui României: „Diaspora noastră rămâne nu doar cu gândul, dar şi cu fapta puternic ancorată în viaţa societăţii …”

Propunerea românească, ce permite să-i spui bunicii: „Mamaie, dă-mi biroul populaţiei ca să-ţi iau pensia!” şi să-i faci şi ei un certificat digital, astfel încât să nu mai fii obligat s-o încui în casă în ziua votării, are destule prevederi pitoreşti. Una dintre acestea permite ca e-alegătorul să e-voteze de câte ori vrea în cele şase zile de dinaintea votării la urne cu buletine pretipărite, ba încă să se răzgândească şi să mai participe şi la votarea în secţie. In acest sens, sugestia Consiliului Legislativ este ca alegătorul ce a optat pentru votul electronic să fie exclus de la votul clasic.

Art.14, cu cele două alineate ale sale, devine de-a dreptul hazliu când stabileşte că ultimul vot exercitat electronic le anulează „pe cele precedente”, nu pe cel precedent cum ar fi firesc. O altă prevedere implică, pur şi simplu, neluarea în seamă a voturilor exprimate electronic la distanţă pentru declararea rezultatului alegerilor, în cazul primelor două scrutine din faza experimentală. Adică, iniţiatorii doresc doar ca principiul e-voting-ului să fie acceptat şi după aceea să poată fi impus cu rigiditate. Aceasta nu e tocmai o fantezie, odată ce faza experimentală a depăşit deja 15 ani în cazul Elveţiei.

Analiza succintă a stadiului în care se află Estonia, Elveţia şi Bulgaria

Estonia are, comparativ cu România, un corp electoral de 20 de ori mai mic, iar numărul ceţăţenilor rezidenţi în afara ţării este extrem de redus: în anul 2019, s-au înregistrat numai 3.112 voturi în străinătate la alegerile europarlamentare din mai (dintre care doar 754 la secţie şi 2.358 electronice), respectiv 2.107 voturi în afara ţării la alegerile legislative din martie, pentru un corp electoral de 887.420 de votanţi. Estonia a fost primul stat din lume ce a implementat votarea prin Internet la nivel naţional, inclusiv pentru rezidenţii din străinătate. La alegerile pentru parlamentul ţării, Rigikogu, programate pentru 4 martie 2007, în perioada 26-28 februarie, au votat prin Internet 30.275 cetăţeni, reprezentând 3,37% din totalul celor 897.243 de alegători înscrişi. Măsurile legislative în domeniu fuseseră adoptate începând din 2002, permiţându-le şi celor aflaţi doar temporar în străinătate să voteze la nivel local. Ulterior, la alegerile europarlamentare din 2014, s-au consemnat mai bine de 10.000 de voturi electronice numai în afara ţării, ceea ce a reprezentat 5,7% din totalul acestora. 71% dintre voturile exprimate pe Internet în afara ţării au provenit de la cetăţeni aflaţi temporar în străinătate şi care nu erau consideraţi rezidenţi în afara Estoniei. Este exact modelul pe care vrea să-l impună României legea votului electronic la distanţă. (Numai că pentru Estonia era vorba de câteva mii de voturi; pentru România ar fi câteva milioane.) La alegerile generale din mai 2015, proporţia voturilor prin Internet a săltat peste 36% din total, în timp ce 12% din voturi au fost realizate folosind o aplicaţie smartphone. In martie 2019, la alegerile generale, ponderea voturilor pe Internet a ajuns la aproape jumătate din totalul voturilor exprimate în cele 11 (din 12) districte electorale ale ţării având o populaţie majoritar estonă. (Administrativ, sunt 15 districte.) In cel de-al 12-lea, unde ruşii reprezintă aproape trei sferturi dintre localnici, dar cei cu drept de vot nu ating 40% din populaţia districtului, doar 13,3% din voturi au fost electronice.

Elveţia a început experimentarea votului electronic în 2002, în urma unei iniţiative guvernamentale din anul 2000, cantoanele Geneva, Neuchâtel şi Zürich asigurând pionieratul. Cu ocazia unor referendumuri naţionale desfăşurate în perioada 2004-2006, au fost organizate alte şapte testări, iar evaluarea acestora a permis luarea în considerare a includerii elveţienilor din străinătate în sistemul de vot electronic, cu principalul argument al costului rezonabil. In acest sens, în martie 2007, au fost trecute prin parlament măsurile legislative necesare armonizării procedurilor de înscriere în registrele elctorale cu realitatea celor circa trei sferturi de milion de rezidenţi în afara ţării. Dintre aceştia, actualmente, în jur de 180.000 de persoane sunt prezente pe listele de votanţi, cererea de înscriere (zisă „pentru exercitarea drepturilor politice”) fiind extrem de simplă. Votul lor din străinătate se transferă comunităţii căreia îi aparţin: ultima comună de domiciliu, respectiv comuna ultimului „domiciliu politic”. Sistemul implementat iniţial pentru e-voting a fost conceput de o firmă IT din Statele Unite. Din cauza numeroaselor probleme legate de asigurarea securităţii votului, guvernul federal a decis întreruperea colaborării, în august 2015, dar în aprilie 2016 a stabilit obiectivul ca până la alegerile din 2019 două treimi (18 din 26) cantoane să aibă implementat votul electronic. Pe piaţă au apărut două sisteme noi: unul dezvoltat de grupul spaniol Scytl şi preluat, inclusiv pentru testări în rândul elveţienilor din afara graniţelor, de compania naţională Swiss Post, celălalt elaborat de cantonul Geneva. Cele două sisteme au fost extinse, prin decizia autorităţilor cantonale respective, în mai multe cantoane, astfel încât, la referendumurile din septembrie 2017, erau 8 cantoane eleveţiene ce permiteau votul prin Internet. Din raţiuni legate de cost, sistemul genevez a fost scos din uz în 2018, după care într-o competiţie ad-hoc pentru hacker-i, unul dintre aceştia a reuşit să spargă protecţia celuilalt sistem. Swiss Post a fost obligată să renunţe la versiunea curentă, anunţând, însă, lansarea unei versiuni imbatabile în anul 2020. In urma acestor evoluţii, guvernul federal elveţian a anunţat sistarea votului electronic pentru alegerile din octombrie. S-a întâmplat aceasta în iunie 2019,, adică tocmai când se înainta Parlamentului României proiectul legislativ al votului prin Internet, cu expunerea de motive citată.

Bulgaria reprezintă cazul cel mai apropiat şi, uitând pentru o clipă de triumfala „părăsire a Balcanilor” prin votul din noiembrie, poate constitui un model uşor de implementat la nord de Dunăre. La alegerile pentru Parlamentul European din mai 2019, la un electorat reprezentând un pic mai mult de o treime din cel românesc, cu o rată de participare la vot de 32,64% şi cu 61.029 de buletine având ştampila de vot aplicată în spaţiul dedicat opţiunii „Cu nici unul dintre candidaţi”, s-au înregistrat 158.967 de voturi prin mashinnoto glasuvane, faţă de 1.936.604 valabil exprimate pe buletinele de hârtie, adică aproximativ un vot electronic la douăsprezece clasice.

După cum se vede, device-ul utilizat în Bulgaria is a machine – o maşină, fiind, de fapt, un calculator (cu un ecran generos, ce include şi posibilitatea votului împotriva tuturor candidaţilor, dovadă fiind cele 5.837 de voturi în acest sens date electronic). S-au produs 3.300 astfel de calculatoare, dintre care 3.000 au fost prezente la unele dintre secţii, restul fiind păstrate în rezervă. La 26 mai, dintre cele trei mii de maşini în uz, au avut probleme doar zece, potenţialii doritori de vot electronic fiind obligaţi să voteze pe buletine de hârtie.

Ceea ce este important, în perspectiva introducerii unei astfel de modalităţi de vot şi în România, este că în secţiile de votare în care s-a putut vota electronic, peste un sfert dintre alegători (27,7%, mai exact) au optat pentru aceasta!

In perspectiva alegerilor locale din 27 octombrie, după dezbateri aprinse în care s-a invocat fraudarea centralizării voturilor electronice exprimate în mai, apelându-se şi la Ombudsmaya, s-a decis ca votul electronic, acel „pas important” citat în expunerea de motive a iniţiativei legislative a USR, să fie, pur şi simplu, abandonat.

In discuţiile din parlamentul de la Sofia s-a vehiculat costul unui vot electronic exprimat în mai 2019: 59 de leva (faţă de 0,77 Lv pentru un buletin de vot tipărit pe hârtie), adică fix 30 Euro, sau în total 4,8 milioane de Euro (faţă de 762 mii de Euro, preţul buletinelor clasice). Dacă toate cele 3.300 de maşini ar fi fost plasate la cele 838 de SVS pentru alegerea Preşedintelui României din noiembrie, chiar păstrând grafia chirilică, costul per vot exprimat în străinătate nu ar fi crescut decât cu 5 Euro! Nici măcar un kilometru de autostradă pe teren plat…

Estonia, Elveţia şi Bulgaria – o poveste de succes şi două implementări îngheţate. Cu atâţia băieţi isteţi, specialişti IT, nu ar fi chiar imposibil ca România să aibă cândva un mecanism de e-voting performant şi absolut sigur din toate punctele de vedere. Pe de altă parte, există şi hacker-i încântaţi să accepte provocarea spargerii unui sistem bazat, într-o mare măsură, pe Internet. In plus, României îi lipseşte acel instrument al democraţiei directe, ca şi practica îndelungată a utilizării acestuia, în stare să anuleze o lege adoptată de parlament: referendumul iniţiat în urma unei iniţiative cetăţeneşti cu o bază de reprezentare nu foarte largă. Până în vara anului 2020, în Elveţia se derulează o campanie de strângere de semnături în favoarea organizării unei astfel de consultări populare. Scopul declarat al celor ce o susţin este de a strânge cele 100.000 de adeziuni pentru ca, prin referendumul naţional dedicat, votul electronic să fie scos din discuţie pentru încă cinci ani. Atacurile cibernetice asupra ultimului sistem de vot la distanţă prin Internet rămas funcţional au bulversat opinia publică din Elveţia într-o asemenea măsură încât această metodă de vot inovativă riscă să devină şi oficial nesuferită. Din raţiuni similare, Germania şi Ţările de Jos au renunţat la votul electronic de mai bine de un deceniu.

In faţa datelor din tabelul alăturat, cu o singură ţară europeană având o modalitate de votare prin Internet stabil implementată, se pune, firesc, întrebarea: dacă poate fi şi România ca Estonia? Neîndoielnic, în segmentul tinerilor, cu milioane dintre ei trăind şi muncind în Occident, nu e nici o diferenţă. Dar în ansamblu, între Estonia şi România, există un decalaj. In competiţia directă a primirii unui mandat de membru nepermanent (pe o perioadă de doi ani) în Consiliul de Securitate al ONU, scorul a fost de 132:58 în favoarea fostei republici sovietice.

Iniţiativa legislativă a celor ce propovăduiesc fericirea în spaţiul mioritic are, totuşi, meritul de a stabili condiţii identice, în ţară şi în afara ei, pentru exercitarea votului electronic. Include, însă, şi un capitol (al III-lea) cu adevărat revoluţionar pentru cutuma electorală europeană, referitor la registrul pentru votul electronic. Prevederile tind să eternizeze situaţia actuală a posibilităţii prezentării la votul din străinătate sub falsa identitate de cetăţean aflat doar temporar în afara ţării, dar fără vreo legătură în exercitarea votului cu comunitatea în al cărei registru electoral se regăseşte. Vorbim atâta de parcursul european al României, dar această ignorare a tradiţiei electorale europene nu face decât să le dea apă la moară celor ce susţin că suntem, în cel mai bun caz, doar nişte turişti, dacă nu nişte pribegi prin Europa, aşa cum reiese chiar din apelul unuia dintre cei care susţin transformarea Camerei Deputaţilor a Parlamentului României într-un parlament continental, Dl.D.Funeriu: „Vrem reprezentanţi adevăraţi ai milioanelor de români în pribegie!”

Sistemul IMPV-PVI este una dintre inovaţiile remarcabile aduse procesului votării din România, deşi se concentrează numai asupra examinării CNP-ului alegătorului. Poate fi extins şi pentru a preciza şi cărei comunităţi îi aparţine acesta, conform datelor din Registrul Electoral permanent, în cazul în care se prezintă la vot cu o simplă carte de identitate ori cu un paşaport fără a avea vreun act doveditor al dreptului de şedere într-o ţară anume, în special în aceea în care doreşte să voteze. Practica europeană este de a solicita, înaintea fiecărui proces electoral, ori o dată la câţiva ani, o ajustare corespunzătoare a registrelor între secţia din străinătate şi comunitatea căreia îi aparţine de fapt votantul. In cazul României, având de-a face cu un sistem supercentralizat, corecturile necesare la nivel local nu pot fi efectuate cât timp stai cu lunile în afara ţării, fără a ţine seama de nici o reglementare în vigoare, la nivel european ori a ţării în care îţi duci traiul, şi te prezinţi la vot într-o SVS ca şi cum ai fi în trecere prin acea localitate.

Pune-i pe români să se prindă într-o horă sau să muncească precum nişte robi: se face! Dacă e să se înscrie într-un registru electoral al votanţilor din afara ţării, cu un evantai de acte doveditoare: pas! Culmea e că astfel de registre prăfuite există prin ambasade, unele având doar căteva persoane înscrise. In Anglia, Scoţia şi Ţara Galilor există chiar posibilitatea de a figura ca anonim într-un registru electoral pentru străinătate. In condiţiile create pentru alegerile din noiembrie 2019, când a existat şi pentru cetăţenii din ţară posibilitatea înscrierii prealabile pe liste pentru a vota la o anumită SVS, deci incluzându-i şi pe aceştia, la turul II s-au regăsit în această situaţie, efectiv ca votanţi, doar câteva zeci de mii de persoane. In total au fost 63.362 de cetăţeni cu domiciliul real în România care au optat pentru votul în străinătate, fiind radiaţi temporar din listele electorale permanente din ţară.

Este mai simplu să votezi într-o SVS doar cu cartea de identitate! In 26 mai 2019, la multe dintre aceste secţii de votare, membri ai comisiilor au coborât repetat în stradă, rugându-i pe alegători să prezinte doar un paşaport simplu (deci, fără adresa de domiciliu precizată), în locul cărţii de identitate, pentru a câştiga, astfel, timp cu transcrierea datelor în listele suplimentare, dar degeaba! România rămâne captivă celei mai laxe reglementări în domeniul prezentării la vot în străinătate, iar iniţiativa de legiferare a votului electronic la distanţă nu aduce nimic nou în această privinţă, perpetuând o practică profund contrară tradiţiei electorale europene.

In principiu, votul prin Internet este necesar şi fezabil pentru alegerile în care există un buletin unic (prezidenţiale, europarlamentare), dar proiectul supus dezbaterii parlamentare nu oferă detalii în privinţa alegerilor legislative ori locale. Atâta timp cât un cetăţean nu are o legătură neechivocă cu circumscripţia electorală în care ar trebui să ajungă votul său, sau poate vota, supus tentaţiei de a fenta datele din certificatul digital, spre orice ţintă, nu există o garanţie a onestităţii procesului electoral.

Atât la europarlamentare, cât şi la prezidenţiale (cu scopul precis de a atinge pragul psihologic de un milion de voturi din străinătate, în al doilea tur), a avut loc o acţiune coordonată, dar benignă, în aparenţe, având drept target şoferii de camioane TIR înmatriculate în România (şi, limitat, în Rep.Moldova), cărora li s-a oferit un transfer rapid la o SVS din apropierea parcărilor unde erau abordaţi. Aplicaţia de vot electronic nu va putea fi imună la atacuri cibernetice având target-uri punctuale de genul extragerii din Balcani şi a ultimelor cinci judeţe rămase acolo. Dar şi mai pregnante vor fi asalturile de joasă speţă (ce pot ţine şi de conflictul dintre generaţii) prin crearea unei…pieţe a certificatelor digitale. Cam aşa s-ar întâmpla în caz că va rămâne în textul legii prevederea conform căreia votul la secţie anulează voturile date pe Internet. Dacă bunica din exemplul nostru mai are voinţa de a vota pe buletin de hârtie, chiar şi într-o urnă mobilă, şi reuşeşte s-o facă, ok! Dacă nu, certificatul ei digital devine un buletin de vot electronic în alb la purtător!

Gabriel S.Jivănescu

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.