Insula Zu (24)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Insula Zu, apărută la Editura Tracus Arte în 2016

Radu V. Pop îşi împărţea celula cu directorul general. (Cu fostul director general. Între timp, la REVAD a fost adus un altul şi a mai fost adus şi personal de peste hotare, dar producţia de la REVAD a rămas tot insignifiantă.) Fostul director general pur şi simplu nu putea pricepe ce se întâmplă cu el. Şi, mai ales, de ce.

Ori de câte ori, auzea paşi pe coridor, era convins că vin să-l ducă la moarte.

– Trebuie să crezi! Trebuie să fii convins că tot ce ţi se întâmplă şi ţi se va mai întâmpla este şi va fi în folosul tău!

Celălalt făcea ochii mari:

– Cum poate fi în folosul meu faptul că am fost condamnat la moarte?

– Este limpede că n-or să ne omoare prea repede. Iar, între timp, se mai pot întâmpla multe. Chiar şi dacă eram afară, se puteau întâmpla multe. De pildă, să ne cadă o cărămidă în cap.

– Da, dar aceea ar fi o întâmplare nefericită, pe când aici şansele să… să se întâmple sunt mult mai mari. Nu se compară! se văita fostul director general.

– Dumneata cum ai vrea să mori? Că, până la urmă, toţi murim… Celălalt aproape că a izbucnit în plâns, dar Radu a continuat imperturbabil: poţi muri după o boală lungă, care să te chinuiască ani întregi pe tine şi pe ai tăi sau poţi muri brusc. Dumneata cum ai vrea să mori? Hai, dom’le, răspunde-mi!

Cu greu, fostul director general, se adună:

– Păi,… păi, cine ar vrea să sufere mult? Mai bine să mori brusc.

– Eu nu cred că vom fi executaţi, dar dacă se va întâmpla, tocmai de o moarte bruscă vom avea parte. Şi, cine ştie, poate că în felul acesta am scăpa de o boală cumplită, care ar fi venit peste noi mâine sau peste un an. Radu se arăta calm, surprinzător de calm, incredibil de calm: el verifica din când în când dacă drumul spre Insula Zu e deschis. Cel puţin de când se află în celula condamnaţilor la moarte, nu a întâmpinat greutăţi de a ajunge pe ostrovul său.

– Chiar trebuie să vorbim doar despre moarte? Fostul director general era iarăşi livid.

– Bine.

Radu a tăcut şi l-a lăsat să se vaite: „În fond, auto-compătimirea este satisfacţie din insatisfacţie şi de ce altă satisfacţie mai este capabil nefericitul fost director general? Măcar această satisfacţie s-o aibă. Mai ales dacă nu ştie să se retragă pe ostrovul lui. Care sigur există şi el.” (În privinţa aceasta, Radu n-avea nici o îndoială: toţi avem scenariile noastre imaginative personale şi secrete!)

„Totul este în favoarea mea”? Da, dacă Robin îşi aduce un şezlong pe terasa de deasupra Palatului. Dacă ajungi unde totul nu este decât ACUM, atunci n-ai de ce te plânge:  peisajul este minunat, nu este nici prea cald, nici prea rece, nu te doare nimic. Dacă totul nu este decât ACUM, atunci chiar că n-ai de ce te plânge. N-ai de ce te plânge până ce vezi doar peisajul cel minunat, până când nu este nici prea cald, nici prea rece, până când nu te doare nimic – până când este ACUM.

Radu s-a comportat calm, ca de obicei. Îşi aducea aminte ce a citat farmacoencilopedistul Schneider din Nietzsche, despre cum voinţa de putere ar fi elementul fundamental al naturii umane şi despre puterea care „trebuie să rămână activă pentru a emana satisfacţie”. (E drept, asta s-a întâmplat într-un cu totul alt context, când Radu a susţinut că doar clipa singură, nestrivită nici de trecut şi nici de viitorul ipotetic, poate naşte fericirea şi a dat exemplul muzicii şi… orgasmului. De acolo a pornit Schneider şi a spus că filosoful german a pretins şi el că muzica simfonică poate stârni aceleaşi stări dionisiace ca şi alcoolul sau alte droguri. Radu a căutat sursa – „Naşterea tragediei” -, dar n-a citit din ea mai mult de câteva rânduri.) .Însă era limpede că nu-i putea spune aşa ceva fostului director general: fiindcă i-a apărut evident că acestuia, în lipsa puterii active, nu i-a rămas decât satisfacţia din auto-compătimire. Fiind evident că omul acesta nu mai avea disponibilitate pentru asemenea remarci, că nu va mai reacţiona decât la o împărtăşire a suferinţelor lui, Radu i-a spus colegului de celulă:

– Soljeniţân povesteşte că în Gulag era preferabil să fii condamnat la moarte, decât la zeci de ani de muncă silnică. (Alte sentinţe nici nu se prea dădeau atunci.) Dacă primeai pedeapsa capitală, declarai recurs şi aveai mari şanse să fii declarat nevinovat şi să pleci acasă. Celor condamnaţi „doar” la muncă silnică rar li se anula pedeapsa. Cum execuţiile aveau loc după un timp nedefinit de la pronunţarea sentinţei, tot riscul era să nu vină iertarea după ce ai fost împuşcat.

Dar pe fostul director general de la REVAD nici asemenea argumente nu-l linişteau. El a cerut să-i fie adusă o icoană a Sfântului Cristofor, protectorul călătorilor, despre care se spune („se ştie!”) că dacă o priveşti nu vei avea parte în ziua aceea de o moarte subită. (Păi, o execuţie nu e o moarte subită?) Aşa că fostul director general şi-a luat această măsură de apărare. Şi şi-a mai adus aminte că Sfântul Cristofor a fost un bărbat masiv, cu o putere herculiană, care, printre altele, a trecut călătorii peste primejdii şi peste ape. Chiar şi pe copilul Hristos. (Păi, o execuţie anunţată nu este o primejdie? Şi încă ce primejdie!) Numai că, deşi era credincios (şi de când cu condamnarea, şi mai credincios, întrucât nu mai vedea altundeva speranţa), trebuia să-şi recunoască faptul că probabil nu este suficient de convins în credinţa sa, fiindcă de câte ori auzea paşi pe coridor devenea livid de teamă că vin să-l ducă la moarte.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.