În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Insula Zu, apărută la Editura Tracus Arte în 2016
Radu tăcea. Dezamăgit, Victor a pornit maşina şi a tăcut şi el. Pe urmă, a continuat:
– Până şi munca din farmacie a devenit un calvar: i-e frică să nu greşească o reţetă, să nu fi dat un alt medicament decât cel prescris, cheamă înapoi din uşă clienţii să mai verifice o dată… Şi pe bietele fete de la ghişeu la înnebuneşte.
Radu se simţea vinovat că nu ştie ce să-i răspundă, ce să-i spună. Că dacă Victor, prietenul său, i s-a spovedit aşa, a făcut-o nu numai pentru a se descărca, ci şi pentru a primi un ajutor. Un ajutor moral, dacă nu un sfat util. Radu se simţea groaznic de vinovat. Victor „o iubeşte pe Anely ca la începutul relaţiei dintre ei”, însă a ajuns să sufere pentru ea şi să sufere şi pentru el însuşi.
Seara i-a povestit Elvirei lamentaţia lui Victor, dar a mai adăugat şi că oameni ca Schneider – şi sunt destui -, dacă scapă de un necaz, încep imediat să se plângă pentru altceva. „Unul ca Schneider nu poate fi ajutat. Pur şi simplu nu poate fi ajutat! Practic, ei se simt tot timpul ameninţaţi!”, i-a spus Radu Elvirei, însă ştia şi el că nu face decât să-şi caute scuze pentru că a tăcut mai tot timpul, pentru că nu l-a ajutat cu nimic, pentru că nici nu ştia cum l-ar fi putut ajuta. „Se întâmplă de atâtea ori să vrem să venim în sprijinul cuiva şi nu ştim cum”, gândi, dar şi-a ţinut această concluzie pentru sine.
Iar Elvira i-a spus că „Nu înţelege ce-i leagă pe ei, soţii Pop, atât de tare de soţii Bora, Schneider şi Ban încât trebuie să se întâlnească în fiecare sâmbătă, că TREBUIE să se întâlnească. Augustin are un limbaj îngrozitor când e treaz şi cumplit când e beat, Otilia cu boala ei, Victor se tot lamentează, când nu ţine discursuri, nevastă-sa s-a ţâcnit, Pavel e de treabă numai parcă s-ar afla tot timpul în cazarmă, iar Patricia…” „Dar cu Patricia ce ai?” „Ai dreptate! Patricia este cumsecade ca un Recycle Bin. Cred că ne mai întâlnim aşa doar fiindcă ne-am obişnuit să ne întâlnim aşa.” „Bine, dar cu cineva trebuie să te întâlneşti!” Radu era chiar curios de răspuns: dacă i-ar fi spus că nu e obligatoriu să te întâlneşti cu… cu prietenii sau cu… cu oricine, ar fi avut soluţia pentru recluziunea voluntară de pe Insula Zu. Dar Elvira s-a mulţumit doar să mormăie: „Da, cu cineva trebuie să te întâlneşti”. „Numai pentru că Otilia e atât de bolnavă?” Elvira a tăcut o vreme, apoi a spus „Şi de aia.”
Victor s-a apucat să studieze diferitele fobii, a primit şi o bibliografie extinsă în domeniu de la un coleg de la psihologie, dar, în afară de nişte termeni savanţi, n-a prea găsit nimic să-l ajute. Anely nici nu se încadra în acele fobii (agorafobie, claustrofobie, tripofobie[1], gerifofobie[2], coulrofobie[3] şi câte alte frici cu nume sofisticat). Tot ce a aflat din acele cărţi era că fobiile se pot ameliora sensibil prin psihoterapie (însă Anely nu accepta nici o vizită la psiholog) sau prin punerea în situaţia atât de stresantă, astfel încât cel în cauză să vadă că teama sa este nejustificată (dar cu ce asemenea situaţie s-o confrunte pe Anely?).
– Şi câinii din aceeaşi gospodărie, oricât ar fi de blânzi, când e adus şi un alt mascul, se bat pentru supremaţie. Şi singurul remediu ar fi să-i pui şi pe ei „în situaţia atât de stresantă”, să pleci de acasă şi să-i laşi să-şi demonstreze între ei care este şeful. Numai că rişti, când te întorci, să găseşti un mascul fără o ureche. Sau şi mai rău! Aşa şi cu Anely, dacă aş pune-o „în situaţia atât de stresantă”, aş putea s-o găsesc şi pe ea fără o ureche sau şi mai rău! Până la urmă, am ajuns la concluzia că n-am găsit nici o soluţie. Şi, ceea ce e mai grav, nici nu ştiu dacă există o soluţie în cazul soţiei mele.
Ce era de făcut? Ce-i de făcut?
Radu nu avea cum să-i ofere farmacistului cele două leacuri universale la care apela el: nu putea să-i spună că totul se întâmplă în favoarea noastră, fiindcă celălalt, necrezând în acest lucru, n-ar fi putut nici măcar să-l suporte, „adică faptul că nevastă-mea înnebuneşte şi mă înnebuneşte şi pe mine este în favoarea mea?”, ar fi convins că dom’ director îşi bate joc de el sau, în cel mai bun caz, că nu-i înţelege suferinţa. Să-i fi spus să se retragă în cercul său şi s-o determine şi pe Anely să se retragă în cercul ei tot nu putea să recomande: pe de o parte, Radu nu cunoştea scenariul imaginativ personal al nici unuia dintre cei doi, altul decât scenariul imaginativ sexual – că avea şi fiecare dintre ei unul, Radu era absolut convins -, dar chiar şi dacă ar fi cunoscut acel ceva, pe care în mod sigur şi l-a creat şi şi-l păzeşte prietenul său, tot nu i-ar fi putut spune să se refugieze acolo şi să-şi lase soţia în plata Domnului – soţia pe care Victor repeta cu orice ocazie că o iubea „ca la începutul relaţiei dintre ei”[4]. Şi, pe urmă, Radu era convins că oamenii panicaţi nu pot fi echilibraţi prin argumente logice. Chiar şi dacă i-ai convinge că n-au de ce să-şi facă probleme pentru un anumit lucru – dar nu ai cum să-i convingi! -, ei vor găsi instantaneu altceva să-i îngrijoreze. Sigur, Radu a cunoscut destui oameni veşnic stresaţi, însă probabil că Anely, dacă era aşa cum spunea Victor, se afla la limita bolii. Dacă nu cumva a şi trecut de această limită.
Lucrurile erau cât se poate de neplăcute: Victor conducea în tăcere, iar Radu „cel întotdeauna atât de eficient” îşi storcea în van creierii să spună ceva, însă nu găsea nimic potrivit, nici măcar ceva ce să nu sune fals. Aşa că a tăcut şi el. Când au ajuns acasă, Radu şi-a luat din portbagaj plasele cu cumpărături, bucuros că scena s-a terminat.
Dar nu s-a terminat. Se uita după Victor, care semăna cu un câine bătut, cu un câine profund dezamăgit că a venit fuga la stăpân ca să fie mângâiat şi acela s-a făcut că nu-l vede.
Toată seara, Radu n-a scăpat de sentimentul de vinovăţie. Păi, care era culpa sa că nevasta unui prieten a luat-o razna? Bineînţeles că Radu V. Pop n-avea nici o vină că Anely Schneider avea probleme şi îi făcea viaţa grea şi lui Victor, care „continua s-o iubească la fel ca la începutul relaţiei dintre ei”. „Sigur are şi Schneider un tărâm numai al lui, un loc unde se simte în siguranţă şi unde poate face ceea ce-şi doreşte şi nu poate realiza aici şi niciunde altundeva! Şi animalul alungat de şeful haitei îşi găseşte un refugiu unde se simte <acasă> şi unde el face legea. Altfel n-ar putea supravieţuii.”
Stând pe balcon şi fumându-şi pipa, tocmai în clipele acelea n-a găsit drumul spre Insula Zu. S-a mai întâmplat, dar de ce tocmai atunci? Insula Zu de care tocmai atunci avea o aşa de mare nevoie…
[1] Tripofobie = teama de găuri.
[2] Gefirofobie = teama de traversarea unui pod.
[3] Coulrofobie = teama de clovni.
[4] Odată, ştiind cum îi fug ochii domnului profesor după femei, Pavel i-a spus lui Radu că Schneider îi tot dă cu dragostea veşnică faţă de soţia sa pentru a-şi masca posibilele infidelităţi. Însă, pe vremea aceea, „posibilele infidelităţi” n-au ieşit la suprafaţă.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.