Insula Zu (39)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Insula Zu, apărută la Editura Tracus Arte în 2016

„Tot ce mi se întâmplă este în favoarea mea!” a fost deviza lui Radu încă din timpul liceului. (Într-o zi din vacanţa dinaintea ultimei clase, colegii au plecat într-o excursie în munţi. Radu şi-a luxat un picior şi, spre marele lui regret, a rămas acasă. Colegii au fost prinşi de o avalanşă, n-a murit nimeni, dar spaima şi frigul până ce au fost recuperaţi de salvamar au fost cumplite. „Păi, dacă şi o luxaţie poate fi în favoarea mea, înseamnă că tot ce mi se întâmplă este înspre bine” şi-a spus Radu, adolescent fiind. Şi a rămas cu această convingere.)

Căsnicia familiei Pop s-a prezentat aidoma întregii vieţi a lui Radu: trainică, fără mari probleme, solidă. Elvira a fost o femeie înţelegătoare şi a trăit în admiraţia soţului ei, cel mereu atât de eficient în toate, cel ce găsea în orice situaţie o soluţie, cel pe care te puteai baza oricând. Dragostea dintre ei s-a cimentat în decursul anilor într-o convieţuire liniştită, cu tabieturi comune, amândoi ştiind la ce se pot aştepta de la celălalt şi chiar aşteptând ceea ce s-au obişnuit să primească, de fapt, conţinutul întregii lor vieţi. Când s-a întâmplat – extrem de rar – ca unul dintre ei să nu ofere imediat ceea ce era obişnuit să dea, celălalt simţea din plin disconfortul. Şi acum, brusc, totul s-a terminat, irevocabil,  pentru totdeauna.

„Tot ce mi se întâmplă este în favoarea mea?” se întrebă Radu. Prietenii au încercat să-l consoleze:

– Tu măcar nu treci prin ceea ce trec eu, a spus Gusti, să o vezi pe Otilia cum suferă, cum decade şi să nu poţi s-o ajuţi cu nimic! Şi asta azi, mâine, mereu, până ce…

Radu s-a enervat, dar, după bunul său obicei, a tăcut: „Adică trebuie să-mi fie milă de tine, nu de Otilia!”

– Tu măcar nu treci prin ceea ce trec eu, a spus şi Victor, să o vezi pe Anely cum o ia tot mai razna şi să-i înduri toate spaimele! A ajuns să-l sune pe Felix din jumătate în jumătate de oră şi când e la volan şi când nu e! Crede-mă, eu ţin la ea… o iubesc la fel ca la început, dar uneori simt că nu mai pot! Măcar Elvira n-a suferit şi nu te-a pus în asemenea situaţii! Lui Anely nici măcar nu mai pot să-i spun ce am de gând să fac, că se enervează: „Cum poţi să vorbeşte despre ce va fi, când în orice clipă se poate întâmpla orice?!”

Radu s-a enervat, dar, după bunul său obicei, nu s-a trădat cu nimic şi a tăcut: „Adică trebuie să-mi fie milă de tine, nu de Anely!”.

Toată lumea aşa a încercat să-l consoleze: „Elvira n-a suferit!” (Şi, în substrat, „Tu n-a trebuit să suferi alături de ea, ştiind că n-ai cum s-o ajuţi!”). Acesta să fi fost, referitor la ceea ce tocmai i s-a întâmplat – i se întâmplă – „Tot ce mi se întâmplă este în favoarea mea”? „Dar cum poate să fie în favoarea mea, moartea Elvirei?” se întreba şi se tot întreba Radu. Parcă buna mătuşă Fany l-a asigurat, răsfăţându-l ca totdeauna, că „Ţie orice ţi se va întâmpla va fi în favoarea ta! Să ţii întotdeauna minte asta!” „Cum să fie în favoarea mea moartea Elvirei?” se tot întreabă Radu.

Robin îşi aduce un şezlong pe terasa de deasupra Palatului. Locul nu este nici pe departe terminat, donjonul e crescut acolo ca o alună uriaşă pe o scăfârlie cheală. Acum, în loc să lucreze, să termine şi acest nivel, Robin stă şi priveşte în zare. Inevitabil, ajunge să se întrebe cum e mai bine să moară cineva: nepregătit, adică brusc sau pregătit de o suferinţă îndelungată? Cum e mai bine să moară din punctul lui de vedere şi cum e mai bine să moară din punctul de vedere al apropiaţilor? Povestea cu „cinzeci la sută moartea poate fi un teritoriu mai bun decât viaţa” nu-l ajută în clipele acelea.

Robin îşi aduce un şezlong pe terasa de deasupra Palatului. Vede marea cea vie şi n-o vede. Păi, dacă totul se termină odată cu moartea, ce să fie mai bine pentru decedat? Pentru el e indiferent. Da? Păi, cum să-ţi fie indiferent dacă treci şi printr-o lungă suferinţă, dacă treci prin infern încă de pe pământ? Discuţia din celula condamnaţilor la moarte se repetă: Dar din punctul de vedere al apropiaţilor, cum e mai bine? Bine, nu e nicicum bine, dar cum e mai puţin rău? Mai puţin dureros?

Radu îşi aminteşte de cum a murit mătuşa Fany, după o boală lungă şi grea. Mătuşa Fany, care l-a iubit mai mult ca pe oricine pe pământ. Şi el a iubit-o de mic, dar când, în sfârşit, calvarul bătrânei a luat sfârşit, Radu, copil fiind, a spus şi el „În sfârşit!” ca şi ceilalţi ai casei. Şi îşi mai aduce aminte şi de sfârşitul bunicului matern, cel care a căzut ca secerat pe stradă. A fost jale mare atunci, toată familia a primit vestea nepregătită, cu stupefacţie. „Măcar n-a suferit!” au spus şi cei ce au venit să-şi depună condoleanţele. Radu, copil încă, a spus şi el „În sfârşit!” la moartea mătuşii Fany, de care a fost atât de legat şi a primit la fel de stupefiat, de stupefiat de durere, vestea sfârşitului bunicului de care era mult mai puţin ataşat, bunicii materni locuind în altă localitate, împreună cu sora mamei. Păi, a iubit-o mai puţin pe mătuşa Fany, dacă a putut repeta şi el după ceilalţi „În sfârşit!”? Şi, apropo de mătuşa Fany, „Cum naiba totul este în favoarea mea? Totul? Incluzând şi moartea Elvirei?”

Revenit pe terasa de pe chelie, în mintea lui Robin toate se amestecă şi întorcându-se la Elvira, simte neputinţa urlând în el. Neputinţa lui Radu, cel întotdeauna atât de eficient.

Şi iar pleacă Robin pe Strada Constituţiei. La vârsta sa, a fost la multe înmormântări ale rudelor mai în vârstă, după regula vieţii: cei mai bătrâni dintr-o familie mare „s-au dus”, rând pe rând. Dar doar datorită „regulii vieţii” a acceptat Radu mult mai uşor decesele unor oameni pe care i-a iubit, de care a fost atât de strâns ataşat prin miile de amintiri conştiente şi inconştiente? Doar faptul că, în cazul Elvirei, nu a fost respectată „regula vieţii” se simte acum atât de furios, de neputincios? Doar pentru că ştia că odată cu Elvira dispar pentru totdeauna numeroasele obiceiuri, tabieturi şi tot ceea ce a dat formă vieţii lor? „Ce este în favoarea mea, odată cu moartea Elvirei?” o întreabă şi Robin, de pe terasa de pe cel mai înalt nivel al Palatului, pe mătuşa Fany, dar aceasta nu îi mai răspunde. Cât de simplu a fost să dea UNDO şi să întoarcă toată construcţia de pe Insula Zu, după ce a făcut-o nevăzută! Dar nu există nici un buton UNDO ca s-o aducă înapoi pe mătuşa Fany. Sau, poate, nu se pricepe el să găsească butonul respectiv. Dar cum de a vrut mai înainte s-o aducă înapoi pe mătuşa Fany şi nu pe Elvira?

Robin îşi aduce un şezlong pe terasa de deasupra Palatului. Unde, dacă totul nu este decât ACUM, atunci n-are de ce se plânge:  peisajul este minunat, nu este nici prea cald, nici prea rece, nu-l doare nimic. Dacă totul nu este decât ACUM, atunci chiar că n-are de ce se plânge. N-are de ce se plânge până ce vede doar peisajul cel minunat, până când nu este nici prea cald, nici prea rece, până când nu-l doare nimic – până când este ACUM.

Dar toate astea trec şi, şezând în acelaşi loc, vede marea cea vie şi n-o vede. Până când Radu însuşi stă pe şezlongul de pe terasa de deasupra Palatului. Gândurile i-o iau razna: e limpede, el, Radu, n-are ce căuta pe Insula Zu, acolo este loc doar pentru Robin şi Roby Boy. Şi pentru câinele Rudy. Dacă Radu şi nu Robin ajunge pe Insula Zu, aceasta nu mai are nici un sens.

Departe, marea cea vie, departe, abia vizibil la orizont, o mişcare difuză. Departe…, un tumult,  ceva se apropie.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.